Inadmissibility of constitutional challenge seeking clarification of prior unconstitutionality ruling on statutory interruption of criminal prescription

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. formulată de apelantul intimat inculpat A..

În opinie majoritară, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu se urmăreşte constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. ci, în realitate, ceea ce se solicită a se stabili este natura şi interpretarea deciziei Curţii Constituţionale, în scopul aplicării acesteia într-un anumit sens în cazul dedus judecăţii.

Or, aceste aspecte constituie veritabile apărări de fond în sprijinul solicitării formulate în cauză de inculpat, de a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, solicitare cu privire la care este competentă a se pronunţa exclusiv instanţa de apel, prin raportare şi la Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Or, din examinarea argumentelor invocate de apelantul intimat inculpat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a constatat că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, ci urmăresc o clarificare a deciziei date anterior de Curtea Constituţională.

Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de interpretare şi clarificare a unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale, în sensul stabilirii că aceasta a fost o decizie radicală şi nu una interpretativă, ceea ce ar determina înlăturarea din alin. (1) al art. 155 a cazului de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, s-a apreciat că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci apărări de fond care urmează a fi analizate la soluţionarea apelului declarat în cauză de inculpat.

În opinie minoritară s-a constatat că, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu şi pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018, a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că "instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale (parag. 22). Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale (parag. 23). Se constată că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (parag. 24)."

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (parag. 31).

A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (parag. 28).

Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (parag. 29).

În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (parag. 34).

Ca urmare, în condiţiile în care Curtea Constituţională a analizat deja constituţionalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte, în opinie concordantă, a constatat că cererea de sesizare formulată de apelantul intimat inculpat A. nu întruneşte condiţia reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cuprinse în încheierea din data de 27 februarie 2020, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 30 martie 2020 sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 11 mai 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 16 aprilie 2020, având în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, Ordinul nr. 71 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020 cu modificările aduse prin Ordinul nr. 111 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 15 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din şedinţa de judecată cu termen la data 11 mai 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgenţă instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212/16.03.2020 şi prelungită prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel naţional şi a măsurilor de prevenire şi control a infecţiilor, în contextul situaţiei epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel naţional, pentru o perioadă de 30 de zile; precum şi dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgenţă vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată şi citarea părţilor s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

Concluziile apărătorului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 26 mai 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul formulat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013 este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul judecării cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia privind pe inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., A., I., J., K. şi L., de inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., A., M. şi I. şi de părţile civile N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. şi EE. împotriva Sentinţei penale nr. 93 din data de 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Deopotrivă, se constată întrunită şi cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (respectiv ca dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă să aibă legătură cu soluţionarea cauzei).

Astfel, se constată că în susţinerea apelului formulat inculpatul A. a criticat soluţia dispusă de instanţa de fond şi din perspectiva stabilirii legii penale mai favorabilă acestui inculpat, respectiv a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Totodată, inculpatul a susţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma actuală nu conferă nicio soluţie legislativă prin care instituţia de drept substanţial a întreruperii cursului prescripţiei penale să opereze.

În susţinerea excepţiei s-a arătat că în conformitate cu unele interpretări apărute în practica judiciară ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. s-ar completa cu soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale întrucât reglementa întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Or, în această modalitate, a susţinut inculpatul, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuţiile Curţii Constituţionale şi, finalmente, principiului previzibilităţii legii penale, în concret prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, inculpatul, a susţinut, totodată că, în raport de condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu a admis vreo excepţie care să vizeze prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. din perspectiva criticilor aduse prin prezenta excepţie.

Contrar celor susţinute de recurentul contestator, instanţa de control judiciar constată că în cauză nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Această prevedere legală este o expresie a caracterului erga omnes al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii ce previne, totodată, posibilitatea ca instanţa constituţională să fie sesizată în mod repetitiv cu aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate şi eventual să o şi admită. Astfel, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.

În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71/29.01.2014).

Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională nu a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., ci a oferit o interpretare lipsită de echivoc a sintagmei respective prin trimiterea la reglementarea din cuprinsul art. 123 al C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, statuând astfel că numai în această interpretare legea devine previzibilă.

Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.

Prin urmare, cum în speţă se solicită instanţei supreme să sesizeze Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra interpretării şi aplicării unei decizii anterioare a acesteia, constatând excepţia inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (3), ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2020.

GGC - GV