Constitutional challenge to preliminary chamber ruling rejected as inadmissible; appeal dismissed, prior ruling upheld

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în Dosarul nr. x/2019, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorii A. şi B., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 şi art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorii A. şi B., Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Dosar nr. x/2019), are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. proc. pen. şi art. 4251 C. proc. pen. şi textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza s-a reţinut că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest sens, s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen. raportat art. 4251 C. proc. pen., criticate pentru neconstituţionalitate, sunt cele ce atrag inadmisibilitatea căii de atac formulate de contestator, ce are ca obiect contestaţia formulată de acesta împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea petentului împotriva soluţiei de clasare a procurorului.

Înalta Curte a reţinut că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012; Decizia nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016).

Or, în cauză, dispoziţiile legale criticate ca fiind neconstituţionale, respectiv art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 4251 din C. proc. pen., sunt cele ce determină soluţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate.

În contextul acestor argumente, Înalta Curte a constatat că, în speţă, contestatorii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. şi art. 4251 C. proc. pen., raportându-se doar formal la exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără a invoca adevărate critici de neconstituţionalitate.

În realitate, contestatorii critică modul în care a fost reglementată competenţa judecătorului de cameră preliminară şi procedura de soluţionare a plângerilor formulate împotriva actelor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, urmărindu-se modificarea textelor de lege menţionate pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de contestatori în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, s-a apreciat că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.

Pe de altă parte, cu privire la aceste dispoziţii s-a constatat că în faţa instanţei de control constituţional au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, precum şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886/5.12.2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus menţionate regăsindu-se în numeroase decizii ulterioare ale Curţii, cum ar fi Deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52/22.01.2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/17.04.2015; nr. 139 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268/22.04.2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416/11.06.2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432/17.06.2015; nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521/13.07.2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.08.2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534/15.07.2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908/11.11.2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95/2.02.2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132/21.02.2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865/2.11.2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961/5.12.2017; şi nr. 801 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151/16.02.2018.

În consecinţă, având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie păstrându-şi valabilitatea şi în prezenta cauză, Înalta Curte a respinse excepţia invocată în cauză.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 şi art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorii A. şi B. au formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1-2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 10 februarie 2020.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2020 întrucât Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost ataşat doar în supliment, apreciind necesar soluţionării cauzei ataşarea în integralitate a dosarului menţionat, s-a dispus amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen.

La termenul din data de 9 martie 2020 instanţa, deliberând asupra cererii de amânare în vederea pregătirii apărării, formulată de contestatorul A., a apreciat-o ca întemeiată, motiv pentru care a admis-o atrăgând atenţia contestatorului că este singurul termen acordat pentru acest motiv. Totodată, s-a dispus comunicarea către contestatorul A. a unei copii a încheierii de şedinţă din data de 29 noiembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, Ordinul nr. 71 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existenţa unor motive obiective ce pun instanţa în imposibilitatea desfăşurării şedinţei de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din şedinţa de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgenţă instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212 din data de 16 martie 2020 şi prelungită prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel naţional şi a măsurilor de prevenire şi control a infecţiilor, în contextul situaţiei epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel naţional, pentru o perioadă de 30 de zile; precum şi dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgenţă vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată şi citarea părţilor s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 26 mai 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul formulat de contestatorii A. şi B. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul unui dosar rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiei penale (având ca obiect contestaţia formulată împotriva încheierii nr. 61 din data de 12 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală, şi pentru cauze cu minori prin care, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată împotriva Ordonanţei nr. x/II/2/2019 din data de 18.04.2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi ordonanţa de clasare din data de 14.03.2019 dată în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova), de către persoane având calitatea de contestatori (A. şi B.) şi vizează dispoziţii aflate în vigoare [art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. potrivit căruia "Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă." şi art. 4251 din C. proc. pen. care prevede la alin. (1) "Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."], texte în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale.

În privinţa ultimei condiţii de admisibilitate, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. şi art. 4251 C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii de a formula o cale de atac împotriva sentinţei pronunţată de judecătorul de cameră preliminară prin care a fost respinsă plângerea împotriva soluţiei de clasare, contestatorii urmărind, în realitate o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii însăşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886/5.12.2014, şi a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.

Prin decizia menţionată, Curtea a statuat, în parag. 25 şi 26, că faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52/22.01.2015.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu situaţia juridică a contestatorilor ci doar urmăreşte o modificare a unui cadru legislativ.

Ca atare, faţă de argumentaţia ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 şi art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 şi art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2020.

GGC - GV