Inadmissibility of unconstitutionality exception for legislative modification and lack of pertinence to criminal case

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 159/RC din 2 mai 2019, prima instanţă, printre altele a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a constatat că doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, aşa cum rezultă din motivele scrise, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor legale, ci se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, modificarea textelor de lege criticate, precum şi interpretarea de către instanţa de contencios constituţional a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, A. a declarat recurs solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în majoritate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014).

Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen. prevăd:

"Art. 434. - (1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Art. 438. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;"

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege. Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019 constată că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci în realitate se tinde la modificarea şi completarea legii, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

În speţă, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., recurentul susţinând că aceste texte încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţia României referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, întrucât aceste norme creează un dezechilibru în ceea ce priveşte posibilităţile părţii vătămate de a-şi apăra şansele faţă de inculpat.

Astfel, a menţionat că art. 434 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţional deoarece partea vătămată nu are la dispoziţie decât o singură cale de control la instanţă, respectiv judecătoria, în timp ce făptuitoarea, dacă ar fi trimisă în judecată, ar beneficia de o judecată în mai multe grade de jurisdicţie.

De asemenea, a susţinut şi că art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. încalcă egalitatea între partea vătămată şi făptuitor în condiţiile în care doar făptuitorul are posibilitatea de a invoca instanţei că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, iar art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. s-ar putea aplica şi în situaţia în care în mod greşit s-a dispus clasarea cauzei, nu doar când în mod greşit s-au aplicat regulile de la încetarea procesului penal.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că, doar formal sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, în realitate, aşa cum rezultă atât din motivele scrise cât şi din susţinerile orale, apărătorul recurentului nu formulează o critică de neconstituţionalitate, ci dă o interpretare proprie textelor în discuţiei şi, în raport de aceasta, apreciază că textele sunt neconstituţionale, întrucât ar limita, în procedura filtrului la recursul în casaţie, accesul liber la justiţie a persoanei vătămate. Or, această situaţie nu poate crea obligaţia judecătorului de a proceda la sesizarea Curţii Constituţionale, în condiţiile în care, pentru a exista o legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia ar trebui să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi asupra situaţiei părţii care o invocă.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile CCR nr. 35 din 20 ianuarie 2011, nr. 284 din 24 februarie 2011, nr. 187 din 6 martie 2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în opinie majoritară, apreciază că prin argumentele invocate în motivele scrise, nu se urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile constituţionale, ci modificarea unei norme, aspect ce nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională.

Pe cale de consecinţă, se apreciază că în mod corect prima instanţă a constatat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală).

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în exercitarea dreptului la apărare se circumscrie coordonatelor prev. de art. 10 alin. (6) C. proc. pen. potrivit căruia " dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege". Or, invocarea unei astfel de excepţii cu depăşirea scopului pentru care a fost instituită prin lege constituie un abuz de drept ce se sancţionează cu respingerea ca inadmisibilă a acesteia.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate din cuprinsul Încheierii nr. 159/RC din data de 2 mai 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate din cuprinsul Încheierii nr. 159/RC din data de 2 mai 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., se constată că a fost invocată de o parte din proces, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.

Din economia dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reiese că, cererea de sesizare a instanţei constituţionale poate fi formulată în orice fază a procesului penal.

Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabileşte doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În speţă, excepţia a fost invocată de o parte din proces, norma criticată are legătură cu soluţionarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederilor legale care constituie obiectul excepţiei.

Prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Procesat de GGC - LM