Admissibility of constitutional unconstitutionality exception regarding court panel composition in appeal against final decision on anulament challenge

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 520 din data de 16.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării hotărârii a cărei anulare s-a solicitat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, la data de 03.01.2019, sub nr. x/2019, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu referire la compunerea instanţei de apel (art. 426 lit. d) C. proc. pen.).

În motivarea cererii, a arătat că membrii completului de apel nu au fost traşi la sorţi, astfel că nu a fost legal constituit completul care a soluţionat cauza în apel, invocând şi dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., menţionând că în speţă exista o cauză justificativă, respectiv dispoziţiile art. 21 C. pen., făcând referiri la situaţia de fapt. A solicitat suspendarea executării pedepsei conform art. 430 C. proc. pen., învederând că nu există niciun risc de sustragere.

Printr-o cerere ulterioară, contestatorul a adus argumente noi în susţinerea contestaţiei în anulare. Referitor la cazul prev. de art. 426 lit. d) C. proc. pen., a menţionat că legislaţia stipulează faptul că repartizarea cauzelor se face în mod aleatoriu, conform art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a garanta independenţa şi imparţialitatea instanţei în înfăptuirea actului de justiţie.

S-a reţinut că s-a criticat modalitatea în care s-a stabilit componenţa completului de apel, fiind invocată Decizia nr. 685 din 2018 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora, au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar patru din cei cinci membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013. S-a stabilit şi conduita de urmat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmând a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

Instanţa a mai reţinut că la par. 128 din aceeaşi decizie se arată că, întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, s-a reţinut că această decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate, în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.

S-a apreciat că decizia invocată nu are nicio legătură cu desemnarea altor complete de judecată (nici completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici celelalte completuri de la instanţele din ţară - judecătorii, tribunale, curţi de apel).

Astfel, conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

În acest sens s-a mai reţinut că, în cazul completurilor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 32 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară stabilesc de asemenea atribuţia colegiului de conducere al instanţei supreme de aprobare a numărului şi compunerii acestora, însă se stabileşte că judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei doi vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, Curtea Constituţională nu a constatat că art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ar fi neconstituţional prin faptul că, printre altele, Colegiul de conducere al instanţei supreme aprobă compunerea completurilor, la fel cum se întâmplă şi în cazul celorlalte instanţe din ţară, însă în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, ci doar că prin hotărâri ale Colegiului de conducere al instanţei supreme au fost impuşi în compunerea completurilor de 5 judecători membrii de drept, în condiţiile în care legea impunea tragerea la sorţi a tuturor celor 5 membri (neexistând noţiunea de membru de drept).

Conform art. 19 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, printre atribuţiile colegiului de conducere se regăseşte şi aceea de a stabili, la începutul anului, compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuităţii acestora.

În acest scop, preşedintele secţiei propune colegiului de conducere compunerea şi configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuităţii acestora [art. 24 alin. (1) lit. b) din Regulament].

În continuare, s-a arătat că la data de 07.06.2017 dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti şi repartizat aleatoriu completului S1 C10 A şi cu excepţia termenului din 01.11.2017, această compunere s-a păstrat pe toată durata soluţionării apelului (la termenul menţionat cauza fiind amânată tocmai pentru continuitatea completului de judecată), curtea apreciind că susţinerile contestatorului - inculpat sunt nefondate.

Referitor la motivul privind existenţa unui caz de incompatibilitate, respectiv art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. invocat, în sensul că prin pretinsa implicare a S.R.I. în activitatea de urmărire penală ar fi fost afectată imparţialitatea completului, s-a arătat că simpla invocare a acestei împrejurări, fără existenţa unui minim de probe din care să rezulte atitudinea părtinitoare a membrilor completului de judecată, nu poate conduce la concluzia că ar fi incident cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 520 din 16.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019 a declarat apel contestatorul-condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2019.

II. Prin Decizia penală nr. 304/A din 9 octombrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul-condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019.

Totodată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul-condamnat A. cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a dispoziţiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.

S-a reţinut că potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen. sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, aceste dispoziţii reglementând procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, prevăzută de art. 431 C. proc. pen.

De asemenea, prin decizia apelată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare promovate împotriva deciziei de condamnare, iar în dispozitivul acestei hotărâri s-a menţionat faptul că aceasta este definitivă.

S-a apreciat că astfel, contestatorul A. a formulat cerere de apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea căii ordinare de atac a apelului.

În acest sens, instanţa a mai arătat că dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, exercitarea acestora realizându-se în condiţiile legii, în C. proc. pen. fiind reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cât şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte a reţinut că, din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, s-a reţinut că aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

S-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, astfel că invocarea ei impune justificarea unui interes, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

În ceea ce priveşte ultima condiţie, s-a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, excepţia neavând legătură cu soluţionarea cauzei. S-a reţinut că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal. Cu alte cuvinte, trebuie fie susţinută de un interes procesual care să se exprime printr-o schimbare a situaţiei juridice a persoanei care formulează cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în urma unei eventuale admiteri a excepţiei.

Înalta Curte, a constatat că, în cauză, soluţia pronunţată înlătură condiţia unui potenţial interes, având în vedere că dispoziţiile invocate respectiv art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 64 lit. f) C. proc. pen. nu pot avea incidenţă în prezenta cale de atac a apelului, care este inadmisibilă, având în vedere că s-a pornit de la o contestaţie în anulare şi face ca o eventuală excepţie de neconstituţionalitate să nu aducă o protecţie suplimentară drepturilor sau intereselor acestuia.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de către contestatorul condamnat într-o cauză având ca obiect apelul formulat de acesta împotriva deciziei pronunţate în calea de atac a contestaţiei în anulare, dispoziţia criticată vizând compunerea completului de doi judecători la Curtea de Apel Bucureşti, rezultând astfel că, excepţia ridicată de contestatorul condamnat cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Prin urmare, având în vedere conţinutul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport cu cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, respectiv apel în compunere de trei judecători, s-a apreciat critica de neconstituţionalitate în actuala etapă procesuală a fi lipsită de eficienţă juridică.

În acest context, Înalta Curte a concluzionat că nici excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu poate fi înţeleasă în sensul că are legătură cu soluţionarea cauzei în care acea parte este implicată. Altfel spus, împrejurarea că titularul excepţiei de neconstituţionalitate critică un text de lege din considerentul că acesta nu prevede ca şi caz de incompatibilitate şi o altă situaţie pe care el (titularul excepţiei) şi-o doreşte reglementată, nu poate fi înţeleasă în sensul că textul criticat ar avea legătură cu soluţionarea cauzei.

Împotriva Deciziei penale nr. 304/A din 9.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat recurs A..

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, apreciază că recursul declarat de recurentul A. este nefondat.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (modificată şi republicată), Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; - să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cauza de faţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recurentul contestator a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 64 lit. f) C. proc. pen., susţinând că textele legale antemenţionate nu sunt explicite.

Instanţa supremă reţine că, prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

De asemenea, în practica instanţei de contencios constituţional s- a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă. Astfel, Decizia Curţii Constituţionale nr. 784 din 15 decembrie 2017, în parag. 16, a statuat că: "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992".

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, parag. 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, parag. 22, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014 şi Decizia nr. 203 din 6 martie 2012 ale Curţii Constituţionale.

Din această perspectivă, se constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A. nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, chiar dacă recurentul a invocat în faţa instanţei judecătoreşti excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 64 lit. f) C. proc. pen., texte de lege aflate în vigoare, asupra cărora instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat anterior prin declararea ca neconstituţionale, în ceea ce priveşte examenul legăturii cu cauza, se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Or, obiectul dosarului în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale antemenţionate îl constituie soluţionarea apelului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei prin care a fost respinsă, definitiv, o contestaţie în anulare formulată de acesta, instanţa respingând, ca inadmisibilă, calea de atac promovată.

Critica recurentului vizează, în realitate, compunerea completului de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti care a soluţionat contestaţia în anulare formulată de acesta, iar nu normele legale incidente în materia admisibilităţii căii de atac declarate împotriva unei atare decizii, chestiune asupra căreia s-a pronunţat instanţa de apel sesizată în speţă.

Aşadar, în acord cu instanţa de fond se constată că prevederile a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură şi nu pot influenţa modalitatea de rezolvare a căii de atac promovate împotriva unei hotărâri definitive, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Având în vedere că pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 304/A din data de 9 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 304/A din data de 9 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2020.

GGC - GV