Competence conflict over post-transfer adaptation of foreign life sentence to domestic limits under penal law changes

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Dolj în cauza privind pe condamnatul A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 198/F din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019, s-a calificat cererea condamnatului A., astfel cum a fost precizată de acesta, drept contestaţie la executare.

În temeiul art. 50 alin. (1), (4) din C. proc. pen., s-a declinat competenţa de judecare a contestaţiei la executare în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a reţinut că:

La data de 12 martie 2019, condamnatul A. (încarcerat în Penitenciarul Craiova) s-a adresat Curţii de Apel Craiova cu o cerere prin care a solicitat "revizuirea" situaţiei sale juridice conform legii penale române, în urma transferării din Germania pentru continuarea executării pedepsei aplicate în acea ţară, prin "anularea" Sentinţei penale nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen.

Cererea respectivă, considerată a fi fost greşit îndreptată, a fost transmisă de Curtea de Apel Craiova, pe cale administrativă, Curţii de Apel Bucureşti, fiind înregistrată, la data de 20 martie 2019, pe rolul secţiei I penală a acestei instanţe, sub nr. x/2019, drept contestaţie în anulare.

La data de 28 mai 2019, condamnatul a depus la dosarul cu numărul anterior menţionat un memoriu prin care şi-a precizat cererea, susţinând că Sentinţa penală nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 şi mandatul de executare emis în baza acesteia sunt nelegale, întrucât infracţiunea pentru care a fost condamnat în Germania avea corespondent, la momentul transferării sale, în dispoziţiile art. 175 din C. pen. 1969, care nu prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci numai pedeapsa închisorii cuprinsă între 15 şi 25 de ani şi, de asemenea, că, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, i s-a înrăutăţit situaţia juridică, atât în ceea ce priveşte felul pedepsei de executat, cât şi în ceea ce priveşte perioada pe care trebuie să o execute pentru a putea beneficia de liberare condiţionată. Drept urmare, condamnatul a solicitat să se dispună a executa, conform legii penale române, o pedeapsă cuprinsă între 15 şi 25 de ani închisoare, astfel cum prevedea art. 175 din C. pen. 1969.

Prin Sentinţa penală nr. 110/F din data de 28 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, admiţând excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de judecare a contestaţiei în anulare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând, în esenţă, că hotărârea la care se referă acea contestaţie, pronunţată sub imperiul C. proc. pen. 1969, era supusă unei căi ordinare de atac, aceasta fiind, conform legislaţiei actuale, apelul, instanţei competente să judece o astfel de cale de atac revenindu-i şi competenţa de a judeca o cerere de contestaţie în anulare.

Drept urmare, cauza a fost transmisă şi înregistrată, la data de 5 iunie 2019, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, căreia condamnatul i s-a adresat cu un memoriu asemănător celui al cărui conţinut a fost anterior prezentat, datat 11 iunie 2019.

Prin Sentinţa penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus trimiterea contestaţiei în anulare, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 429 alin. (1) din C. proc. pen. şi reţinând că hotărârea la care aceasta se referă nu a fost atacată, rămânând definitivă la instanţa care a pronunţat-o.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 19 iulie 2019, sub nr. x/2019, iar, la primul termen, din data de 25 septembrie 2019, s-a dispus participarea condamnatului contestator la judecată prin videoconferinţă, din locul de detenţie (Penitenciarul Craiova), conform art. 106 alin. (2) din C. proc. pen., faţă de împrejurarea că administraţia acelui penitenciar a comunicat că acesta este diagnosticat cu o boală care necesită dializă, în regim de 3 zile pe săptămână, neputând fi prezentat în faţa instanţei din Bucureşti decât în anumite zile ale săptămânii.

Drept urmare, fiind ascultat prin videoconferinţă, condamnatul contestator a precizat, în acord cu aspectele învederate în memoriile sale anterioare, că este nemulţumit de faptul că execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în loc de pedeapsa închisorii de 25 de ani, raportat la încadrarea juridică din legea penală română la momentul transferării sale într-un penitenciar din România şi că doreşte înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu închisoarea pe o perioadă de 25 de ani, fiind de acord, în raport cu aceste precizări, cu calificarea cererii sale drept contestaţie la executare.

În aceste condiţii, Curtea a pus în discuţie competenţa de judecare a cauzei, faţă de împrejurarea că legea actuală nu mai prevede conversiunea condamnării după transferare, însă cererea condamnatului contestator poate fi analizată, teoretic, prin prisma unei contestaţii la executare, iar, în raport cu natura infracţiunii reţinute în sarcina sa, aceasta ar fi de competenţa tribunalului în căruia circumscripţie teritorială se află locul de detenţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma aspectelor anterior menţionate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a constatat următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 23 ianuarie 2011), pronunţată în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a hotărât recunoaşterea hotărârii pronunţate de o instanţă din Germania, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a dispus transferarea acestuia într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării acelei pedepse, fiind dedusă perioada deja executată, începând cu data de 20 mai 2005 până la zi.

În considerentele sentinţei penale anterior menţionate, s-a arătat că, în raport cu situaţia de fapt expusă în hotărârea definitivă de condamnare pronunţată de instanţa germană (constând în aceea că, în noaptea de 30 decembrie 2003, în schimbul unei sume de bani primite de la un alt inculpat, a aplicat victimei, în timp ce dormea, o lovitură puternică, cu un topor sau cu o secure, în zona capului, determinând decesul acesteia), infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului are corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969.

S-a mai arătat că, potrivit art. 144 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la acel moment), autorităţile competente ale statului român, ca stat de executare, aveau posibilitatea fie să dispună continuarea executării condamnării, în condiţiile art. 145 din aceeaşi lege, fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute de art. 146, respectiv atunci când felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.

În cauza respectivă, s-a constatat că fapta ce a atras condamnarea constituie infracţiunea de omor calificat, care, potrivit C. pen. 1969, se sancţionează cu închisoare de la 15 la 25 de ani, pedeapsa fiind, astfel, diferită de cea aplicată în statul de condamnare, din punctul de vedere al felului şi duratei sale.

Cu toate acestea, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la acel moment), referitoare la continuarea executării pedepsei, iar nu cele ale art. 146 din aceeaşi lege, privind conversiunea condamnării, întrucât Germania a ratificat Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate sub anumite rezerve, una dintre acestea referindu-se la faptul că ţara respectivă va transfera executarea hotărârii, conform acelei convenţii, către celelalte state membre, doar dacă se va garanta că statul de executare nu va intenta un nou proces sau nu va impune o nouă sentinţă cu privire la infracţiunea care stă la baza hotărârii judecătoreşti, iar România a ratificat aceeaşi Convenţie fără a formula vreo obiecţie faţă de anterior menţionata declaraţie a statului german.

În baza sentinţei penale anterior menţionate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 511/2010 din data de 16 martie 2011, iar condamnatul a fost transferat, din Germania în România, la data de 16 iunie 2011, fiind încarcerat, astfel cum se află şi în prezent, pe teritoriul statului român.

Prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză, astfel cum a fost precizată prin memoriile scrise depuse la dosar (anterior citate) şi cu ocazia ascultării nemijlocite a condamnatului contestator, prin videoconferinţă, acesta a solicitat, în esenţă, să se constate nelegalitatea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă (în loc de pedeapsa închisorii de 25 de ani), în raport cu dispoziţiile actuale ale Legii nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 300/2013 şi nr. 236/2017 (art. 154 alin. (6) lit. b), alin. (8) şi alin. (9), devenit, în urma republicării din data de 27 mai 2019, art. 166 alin. (6) lit. b), alin. (8) şi alin. (9), care obligă la adaptarea pedepsei aplicate în statul de condamnare atunci când natura sau durata pedepsei respective nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru o infracţiune similară, spre deosebire de vechea reglementare a aceleiaşi legi, în vigoare la data pronunţării hotărârii de recunoaştere (care, în art. 146 alin. (1), prevedea, în mod facultativ, realizarea conversiunii condamnării).

Drept urmare, condamnatul contestator a solicitat să i se aplice legea penală română mai favorabilă, în raport cu încadrarea juridică menţionată în hotărârea definitivă de recunoaştere a hotărârii definitive de condamnare - art. 175 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969 (care incrimina, drept omor calificat, fapta de ucidere a unei persoane cu premeditare şi din interes material şi prevedea, pentru această infracţiune, exclusiv pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani).

Altfel spus, condamnatul contestator a înţeles să invoce, pe această cale, principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, care impune ca orice pedeapsă să îşi găsească temei în lege nu doar la momentul aplicării ei, ci şi pe întreaga durată a executării acesteia, context în care Curtea reţine drept relevante considerentele Deciziei nr. 13/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din data de 8 iulie 2014), prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 6 din C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de un cetăţean român, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, considerente potrivit cărora posibilitatea de adaptare, respectiv de stabilire a pedepsei, recunoscută expres instanţei naţionale, reprezintă o expresie a principiului legalităţii, astfel că pedeapsa aplicată prin hotărârea străină recunoscută nu va fi executată în statul care recunoaşte respectiva hotărâre decât în măsura în care corespunde limitelor de pedeapsă, precum şi naturii acesteia, prevăzute de legea naţională. De asemenea, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii, după recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate, persoanele condamnate pot formula contestaţii la executare conform art. 598 din C. proc. pen., iar una dintre situaţiile în care se poate formula o astfel de contestaţie este chiar invocarea unei cauze de stingere sau de micşorare a pedepsei (lit. d)).

Raportat la obiectul astfel precizat al cererii din prezenta cauză, care nu se încadrează în niciun caz de contestaţie în anulare, dintre cele prevăzute în art. 426 din C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta constituie, în realitate, o contestaţie la executare, calificând-o în acest sens, astfel cum şi condamnatul contestator a solicitat.

Contestaţia la executare astfel calificată poate fi analizată, teoretic, în raport cu motivele invocate, prin prisma dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) (teza finală) şi, respectiv, art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., urmând a se aprecia dacă modificările aduse Legii nr. 302/2004, ulterior recunoaşterii hotărârii străine de condamnare şi transferării condamnatului contestator în România (în sensul instituirii caracterului obligatoriu al adaptării pedepsei aplicate de instanţa străină, dacă aceasta nu corespunde, ca natură sau durată, cu cea prevăzută de legea penală română pentru o infracţiune similară), pot constitui o cauză de micşorare a pedepsei care se execută sau pot avea semnificaţia unei legi penale mai favorabile.

Referitor la competenţa de judecare a contestaţiei la executare astfel calificate, Curtea a constatat, mai întâi, că Legea nr. 302/2004, republicată (în reglementarea actuală) nu mai prevede conversiunea condamnării după transferarea în România a persoanei condamnate într-un alt stat (care era prevăzută în reglementarea legii respective de la momentul realizării transferării condamnatului contestator, anterior modificărilor aduse acesteia prin Legea nr. 300/2013 - art. 146 alin. (3), devenit, în urma republicării din data de 31 mai 2011, art. 159 alin. (3), astfel că, sub acest aspect, în raport cu dispoziţiile art. 4741 din C. proc. pen., nu mai produce efecte Decizia nr. 34/2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 742 din data de 5 noiembrie 2010), prin care, într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, statuase, în raport cu acea reglementare, că instanţa competentă exclusiv, material şi teritorial, să soluţioneze procedura de schimbare a condamnării după transferarea persoanei condamnate, în condiţiile art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, era Curtea de Apel Bucureşti.

Rămân însă valabile, şi în raport cu dispoziţiile actualului C. proc. pen. (art. 598 alin. (2) teza I raportat la art. 597 alin. (1), (6) şi, respectiv, art. 595 alin. (2), considerentele deciziei anterior menţionate, potrivit cărora, în alte segmente ale executării, între care cele privind schimbările în executarea unei hotărâri sau modificarea pedepsei, se aplică normele de competenţă din C. proc. pen., în raport cu încadrarea juridică, astfel că, în cazul unei hotărâri definitive de condamnare pronunţate de o instanţă străină, competenţa de a judeca, în faza de executare, după recunoaşterea acesteia şi realizarea transferării, astfel de incidente revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi trebuit să judece cauza în primă instanţă şi este îndeplinită şi condiţia ca locul de deţinere a persoanei condamnate să se afle în circumscripţia sa.

Drept urmare, având în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. a) teza I din C. proc. pen., care stabilesc competenţa materială a tribunalului pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de omor şi ţinând seama de locul de detenţie unde condamnatul contestator este încarcerat (Penitenciarul Craiova), Curtea a constatat că, în speţă, competenţa de judecare a contestaţiei la executare, astfel cum a fost calificată în considerarea argumentelor anterior expuse, aparţine Tribunalului Dolj.

Prin Sentinţa penală nr. 554 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 47 C. proc. pen., s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj, pusă în discuţie din oficiu.

În baza art. 50 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect contestaţie la executare, formulată de petentul A., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 51 alin. (1) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, astfel ca s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la instanţa ierarhic superioara comună şi anume la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei invocate, Tribunalul Dolj a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 140 - 141 din Legea nr. 302/2004, curtea de apel este instanţa competentă pentru recunoaşterea hotărârii străine.

Potrivit alin. (3) "Obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. Dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească străină, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate nu constituie obiectul prezentei proceduri, în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres. În acest din urmă caz, instanţa de judecată sesizată în scopul transferării persoanei condamnate se pronunţă şi cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească străină.

(4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti străine. În acest scop, anterior luării unei hotărâri, instanţa poate consulta statul emitent prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

(5) Dacă, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, statul emitent îşi retrage cererea, instanţa de judecată o respinge ca nesusţinută.

(6) Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare:

(i) adaptează, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, (ii) stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de recunoaştere şi executare în România a hotărârii judecătoreşti străine.

(7) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

(8) Pedeapsa stabilită de instanţa română, potrivit alin. (7), trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

(9) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile alin. (6) lit. b) pct. (ii), la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, instanţa de judecată este ţinută de constatarea faptelor, de stările şi circumstanţele în care acestea au fost săvârşite, astfel cum rezultă explicit sau implicit din hotărârea judecătorească străină şi totodată:

(i) nu va schimba o pedeapsă privativă de libertate într-o pedeapsă pecuniară;

(ii) va deduce integral din pedeapsa aplicată perioada executată de persoana condamnată în statul emitent, numărul de zile care urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent;

(iii) nu va agrava situaţia persoanei condamnate şi nici nu va fi ţinută de limita minimă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiunea săvârşită.

(10) Dispoziţiile alin. (6) lit. b) pct. (ii) nu se aplică în cazul în care tratatul aplicabil în relaţia cu statul emitent exclude conversiunea condamnării ori dacă statul emitent a indicat în mod expres că va acorda transferarea numai dacă statul român va executa fie pedeapsa aplicată de instanţa străină, fie pedeapsa adaptată de instanţa română potrivit alin. (7) şi (8)."

Potrivit alin. (12) "Punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din C. proc. pen. Hotărârea definitivă şi un exemplar al mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, după caz, se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

(13) În cazul în care după emiterea mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, statul emitent:

a) informează că transferarea nu mai poate avea loc, instanţa dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Anularea se dispune prin sentinţă definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, cu participarea procurorului. În acest caz, sentinţa de recunoaştere a hotărârii penale străine urmează să producă efecte juridice numai sub aspectul stării de recidivă, în afară de cazul în care transferarea nu mai este posibilă pe motiv de acordare a amnistiei ori ca urmare a faptului că s-a stabilit ulterior că persoana nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii ori ca urmare a decesului persoanei condamnate în statul emitent;

b) transmite o nouă hotărâre pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile din C. proc. pen. referitoare la contestaţia la executare, care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului titlu, se aplică în mod corespunzător. În acest caz, instanţa de executare este curtea de apel care a pronunţat sentinţa prevăzută la alin. (6).

(14) Dacă, după transferarea persoanei condamnate, statul emitent transmite o nouă hotărâre judecătorească pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile art. 143 se aplică în mod corespunzător.

(15) În cazul în care sunt aplicabile dispoziţiile alin. (13) lit. a), iar transferarea nu mai poate avea loc ca urmare a revocării de către persoana condamnată a consimţământului la transferare, toate cheltuielile avansate de către statul român cad în sarcina persoanei condamnate în baza dispoziţiei conducerii Ministerului Justiţiei sau a Inspectoratului General al Poliţiei Române, care constituie titlu executoriu. În cazul neexecutării de bunăvoie a creanţei, aceasta se va pune în executare conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală privind recuperarea creanţelor fiscale.

(16) În cazul în care instanţa a refuzat recunoaşterea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, cererea persoanei condamnate sau a statului emitent poate fi reexaminată dacă au intervenit elemente noi.

(17) În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispoziţiile din C. proc. pen. referitoare la contestaţia la executare se aplică în mod corespunzător."

Astfel, aşa cum în mod corect a calificat Curtea de Apel Bucureşti cererea condamnatului ca fiind o contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 365/F din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti întemeiată art. 154 alin. (8) (art. 141 alin. (8), din Legea nr. 302/2004, se constată că aceasta are ca obiect adaptarea pedepsei recunoscute, conform legii penale mai favorabile, fapta fiind săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen. şi înlocuirea pedepsei detenţiei pe viaţă cu pedeapsa închisorii de 25 de ani. Văzând dispoziţiile art. 141 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, practica judiciară, (Sentinţa penală 192/F din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I definitivă prin Decizia penală nr. 245/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia 390 din 5 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova), se constată că în cauză competenţa materială de soluţionare a contestaţiei la executare (întemeiate pe dispoziţiile art. 598 C. proc. pen.) prin care solicită readaptarea pedepsei pronunţate de instanţele germane, recunoscută de autorităţile române, prin aplicarea legii penale mai favorabile, aparţine instanţei care a emis mandantul de executare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, aceasta fiind instanţa care a recunoscut hotărârea penală străină, a adaptat pedeapsa şi a emis mandatul de executare.

Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) din C. proc. pen., cu rezolvarea unui conflict negativ de competenţă, Înalta Curte constată că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cauza privind pe condamnatul A. este Curtea de Apel Bucureşti, în considerarea celor ce succed:

Cererea condamnatului A. prin care acesta, invocând motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen., a solicitat anularea Sentinţei penale nr. 365/F din data de 09 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 20 martie 2019, formându-se Dosarul nr. x/2019, având ca obiect contestaţie în anulare.

Prin Sentinţa penală nr. 110/F din data de 28 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, declinând competenţa de judecare a contestaţiei în anulare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Sentinţa penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus trimiterea contestaţiei în anulare declarată de condamnatul A., spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 429 alin. (1) din C. proc. pen., reţinându-se că hotărârea a cărei anulare se cere a rămas definitivă, prin neapelare, la instanţa care a pronunţat-o.

Instanţa căreia i s-a trimis contestaţia în anulare, în urma soluţionării conflictului de competenţă, a recalificat cererea condamnatului A., declinându-şi iarăşi competenţa de judecată. La momentul recalificării cererii condamnatului A. exista deja o hotărâre pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care, în urma evaluării naturii juridice a cauzei, s-a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Ca atare, Sentinţa penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin funcţia de stabilire a instanţei competente, reprezintă un regulator de competenţă în cauză şi exclude stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei pe alte considerente.

În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe condamnatul A. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe condamnatul A. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 decembrie 2019.

Procesat de GGC - LM