Extraordinary appeal rejected; conviction for negligent homicide upheld as justificatory cause claim falls outside cassation scope.

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 137 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015 s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 74 alin. (1) C. pen., art. 76 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. raportat la art. 861 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durata de 3 ani şi 4 luni, termen de încercare stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 863 alin. (1) vechiul C. pen., s-au stabilit în sarcina inculpatului următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ, la datele stabilite de acest Serviciu;

- să anunţe Serviciului de Probaţiune Neamţ, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice Serviciului de Probaţiune Neamţ şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice Serviciului de Probaţiune Neamţ informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 404 alin. (2) Noul C. proc. pen., s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 19 C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357 şi urm. C. civ., s-au admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile B., C. şi D..

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă B. a sumei de 25.000 euro.

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă C. a sumei de 25.000 euro reprezentând daune morale şi la plata sumei de 800 RON reprezentând daune materiale.

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă D. a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale.

În temeiul art. 19 C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357 şi urm. C. civ. şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către aceasta a sumei de 5.512,49 RON.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea determinării profilului genetic şi înscrierii în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 276 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.417 RON, reprezentând taxă alcoolemie pentru inculpat şi victimă, 268 RON, expertiza INML - 146 RON, contravaloare expertiză tehnică auto - 1.003 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.185 RON, reprezentând onorariu expert parte - 1.900 RON şi 1.285 RON reprezentând onorariu expertiză G. şi către partea civilă B. la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 8.900 RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel inculpatul A., părţile civile C., B. şi D. şi partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F..

Prin Decizia penală nr. 324/A din data de 2 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 137 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond, rejudecând, a fost înlăturată dispoziţia privind aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind prelevarea de probe biologice de la inculpat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile C., B. şi D. şi partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F. împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi totodată, au fost respinse, ca nefondate, cererile părţilor civile privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 324/A din data de 2 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales H.., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. s-a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa achitării inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969, susţinându-se că prin decizia recurată în mod greşit s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, întrucât fapta ce i se impută nu este prevăzută de legea penală.

În esenţă, apărarea inculpatului a prezentat situaţia de fapt din prezenta cauză şi totodată a expus criticile aduse sentinţei de condamnare prin motivele de apel formulate, arătându-se că, în apel, s-a solicitat instanţei de control judiciar să se constate că în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului A., neexistând cele două elemente care să atragă culpa acestuia: locul pe unde pietonul s-a angajat în traversarea drumului public, respectiv viteza cu care se deplasa autoturismul înainte de impact. S-a mai arătat că prin expertizele efectuate nu s-a reuşit răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului, traversarea de către pieton s-a făcut prin loc nepermis, inculpatului nu i se poate stabili nicio culpă, dinamica producerii accidentului este cea prezentată de inculpat, iar soluţia de condamnare s-a grefat pe o situaţie de fapt care nu corespunde cu realitatea.

Astfel, în temeiul cazului de recurs în casaţie pe care îşi întemeiază cererea - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - apărarea inculpatului a arătat că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. nu este prevăzută de legea penală, nefiind îndeplinite elementele care ţin de antijuridicitatea unui astfel de comportament.

S-a arătat că elementul care a determinat instanţa să confere caracter penal unei fapte, ce nu are un astfel de caracter, este o afirmaţie regăsită în raportul de expertiză întocmit de către INEC, în acord cu care "A. a avut posibilitatea evitării producerii accidentului întrucât spaţiul de care a dispus a fost superior celui necesar opririi autovehiculul chiar şi în condiţiile în care s-ar fi deplasat cu o viteză cel mult egală cu valoarea de 50 km/h, care ar fi putut fi limita maxim admisă pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul".

Însă, s-a susţinut de către apărare că nici măcar această menţine nu poate conduce la concluzia că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală care să aibă un caracter antijuridic, întrucât inculpatul nu a făcut decât să îşi exercite un drept legitim, recunoscut de lege, cu respectarea tuturor condiţiilor de exercitare a acestuia, aşa cum dispune art. 21 alin. (1) C. pen.

În concret, s-a precizat că inculpatul conducea un autoturism pe drumul public, fiind deţinător legal al permisului de conducere pentru categoria în care se înscria autovehiculul pe care îl conducea, cu o viteză legală pentru sectorul de drum respectiv.

În opinia apărării faptul că nu s-a încălcat nicio dispoziţie legală în exercitarea dreptului inculpatului reiese şi din faptul că pe toată durata procesului penal acesta a avut dreptul să conducă autoturisme, tocmai pentru că nu s-a putut identifica nicio normă legală care să fi fost încălcată în timpul exercitării dreptului său de către acesta.

Totodată, s-a menţionat că dispoziţiile art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002 sunt relevante pentru consolidarea concluziei că nu există un caracter antijuridic al faptei analizate.

Aşadar, apărarea inculpatului a susţinut că toate aceste aspecte conduc la concluzia că fapta cercetată nu poate fi reţinută cu valoare de infracţiune în sarcina inculpatului A., întrucât în privinţa acesteia este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 C. pen., iar o faptă cu privire la care se constată absenţa unei trăsături esenţiale (antijuridicitatea) nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, pentru motive arătate în cererea formulată, apărarea inculpatului a solicitat casarea Deciziei penale nr. 324/A pronunţată la data de 2 aprilie 2020 de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 şi rejudecând, să se dispună achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă.

Prin Încheierea din data de 11 septembrie 2020, Înalta Curte în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A..

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 alin. (1) C. pen., iar o faptă cu privire la care se constată absenţa unei trăsături esenţiale (antijuridicitatea) nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Exercitarea unui drept în condiţiile prevăzute de lege poate fi invocată pe calea recursului în casaţie ca o împrejurare care să înlăture caracterul penal al faptei exclusiv în cazurile în care comiterea faptei "fără drept" constituie o cerinţă a legăturii obiective prevăzută expres de norma de incriminare, situaţie care ar atrage incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Aşadar, susţinerile inculpatului potrivit cărora fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât în cauză este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 alin. (1) C. pen., se circumscriu ipotezei prevăzute de art. 16 lit. d) C. proc. pen. şi nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie. Din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (Decizia penală nr. 394/RC din data de 8 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă, şi anume a rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, însă, aşa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Aşadar, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen. (Decizia nr. 222/RC din data de 20 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, nefiind identificat niciun motiv de recurs în casaţie care să impună restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii definitive pronunţate în speţă, hotărâre prin care s-a dezlegat fondul cauzei, statuându-se asupra existenţei faptelor penale, a persoanei care le-a săvârşit şi a vinovăţiei acesteia, în conformitate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 324/A din 2 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 324/A din 2 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2020.

GGC - CL