Tax evasion conviction stands on cassation: factual re-evaluation of intent barred under the limitation to pure legal review

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 183 din 7 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2015, a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. (prin recalificarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată respectiv evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.) la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni reprezentând termen de încercare.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83, art. 84 C. pen. (1969) a căror nerespectare determină revocarea măsurii suspendării şi executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 998 din Vechiul C. civ. (în vigoare la data săvârşirii faptei), a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administrare Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi, pe cale de consecinţă, inculpatul A. a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Suceava, la plata către aceasta a sumei de 60.290 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, sumă la care se vor calcula majorări de întârziere conform Codului de procedură fiscală de la data scadenţei până la data plăţii efective a debitului principal.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin Ordonanţa nr. 587/P/2014 din data de 17 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava asupra imobilelor aparţinând persoanei responsabile civilmente SC B. SRL Suceava, menţionate în ordonanţă.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a sentinţei, să se comunice Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie de pe dispozitivul acesteia.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 4.900 RON reprezentând cheltuieli judiciare, din care suma de 1.000 de RON din cursul urmăririi penale şi suma de 3.900 din cursul judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 12 din data de 9 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 183 din 7 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 275 alin. (3) raportat la art. 274 C. proc. pen., s-a dispus avansarea sumei de 4.260 RON, reprezentând onorariul expertului contabil judiciar C. pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară contabilă din 25 noiembrie 2019, din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Biroului local de expertize tehnice judiciare şi contabile din cadrul Tribunalului Suceava pentru experta menţionată.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs în casaţie inculpatul A. a susţinut prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, deşi au fost administrate probe din care rezultă că nu a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa, societatea administrată de inculpat îndeplinindu-şi obligaţiile contractuale prin finalizarea lucrărilor, sumele de bani fiind încasate, dar nefacturate din cauza divergenţelor apărute între părţi.

Prin Încheierea pronunţată la data de 23 iulie 2020 în dosarul nr. x/2015, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul căii extraordinare de atac, inculpatul A., prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, a reiterat criticile formulate în cererea de recurs în casaţie.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul inculpat A. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că la săvârşirea faptei nu a existat intenţia directă, respectiv scopul de a se omite înregistrarea, neregularităţile găsite fiind consecinţa divergenţelor intervenite între părţi.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. constând în aceea că inculpatul în calitate de administrator al SC B. SRL Suceava, în perioada august - decembrie 2010, în mod repetat şi în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, cu intenţie a omis înregistrarea în contabilitatea societăţii şi declararea unor venituri în sumă de 44.500 euro, încasate de la D. în temeiul unui contract de natură comercială, modalitate prin care s-a sustras de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 60.290 RON, cu titlu de impozit pe profit şi TVA.

Or, criticile formulate de inculpatul A., deşi au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistenţa unei acţiuni de ascundere sau neevidenţiere a unor sume de bani încasate în temeiul unui contract de natură comercială, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, inculpatul critică, în esenţă, baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

În aceste condiţii, Înalta Curte, raportându-se la situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.

GGC - CL