Abuse in service by notary: strict requirement of integral confession of guilt, including subjective form of guilt, for simplified procedure admissibility and exclusion of acquittal for lack of intent.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă B..

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost ridicate măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanţa nr. x/P/2019 din data de 01.07.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpatului A..

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:

La data de 26.11.2019, pe rolul instanţei a fost înregistrat rechizitoriul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, sub nr. x/2019, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., în stare de libertate, sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 şi nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A. (prin care C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro) şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept urmare anularea parţială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii (Sentinţa civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunţată de către Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014) şi cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 de euro persoanei vătămate, constând în imposibilitatea recuperării sumei împrumutate.

Prin încheierea penală din data de 09.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2019 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpatul A..

În faţa instanţei, inculpatul a recunoscut starea de fapt reţinută în actul de sesizare şi a solicitat ca soluţionarea cauzei să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condiţiile art. 374 alin. (4), art. 375 din C. proc. pen.

În cauză, la data de 10.03.2020, inculpatul A. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa, din infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 298 din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin încheierea de şedinţă din data de 01.04.2020 instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. şi a menţinut încadrarea juridică a faptei reţinută prin rechizitoriu, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 04.06.2020, inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale), în temeiul prevederilor art. 17 alin. (2) raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. raportat la incidenţa art. 30 din C. pen.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv declaraţiile inculpatului în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, cazier inculpat, înscrisuri depuse în copie de partea civilă B., proces-verbal listare din Ecris instanţe şi Sentinţa civilă nr. 109/11.02.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014 şi Decizia nr. 491/A din data de 08.06.2016 pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, procesul-verbal de aplicare sechestru şi verificări în procedura de executare a sechestrului, declaraţia martorului C., mapă conţinând înscrisurile "Contract de împrumut fără dobândă cu ipotecă" autentificat de B.N.P. A. sub nr. x din 20.05.2011, "Contract de împrumut fără dobândă cu ipotecă" autentificat de B.N.P. A. sub nr. x din 23.08.2011, precum şi actele avute în vedere de notar la încheierea acestora, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din data de 20.05.2011 la B.N.P. A., numitul C. l-a împrumutat pe D., în calitate de persoană fizică, cu suma de 184.000 de euro. În contract s-a stipulat expres că, în vederea garantării restituirii împrumutului acordat, SC E. SA, reprezentată de D. în calitate de asociat majoritar, a consimţit la întabularea dreptului de ipotecă de rang I, precum şi notarea interdicţiei de înstrăinare şi grevare în favoarea lui C., asupra imobilului din Arad, judeţul Arad, constând într-o hală industrială, proprietate a SC E. SA, cu sediul în Arad, str. x. Contractul de împrumut a fost semnat de împrumutător/împrumutat (garantă), purtând ştampila SC E. SA.

Prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din data de 23.08.2011 la B.N.P. A., numitul C. l-a împrumutat pe D., în calitate de persoană fizică, cu suma de 770.000 de euro. Şi în acest contract s-a stipulat expres că în vederea garantării restituirii împrumutului acordat, SC E. SA, reprezentată de D. în calitate de asociat majoritar, a consimţit la întabularea dreptului de ipotecă de rang II, precum şi notarea interdicţiei de înstrăinare şi grevare în favoarea lui C., asupra imobilului din Arad, judeţul Arad, constând într-o hală industrială, proprietate a SC E. SA cu sediul în Arad, str. x. Contractul de împrumut a fost semnat de împrumutător/împrumutat (garantă), purtând ştampila SC E. SA.

La 21 noiembrie 2011, între părţile contractelor de împrumut evidenţiate mai sus, s-a încheiat înscrisul intitulat "Declaraţie" autentificat de către B.N.P. A. sub nr. x/21.11.2011, prin care părţile au stipulat că întreaga sumă împrumutată la momentul semnării celui de al doilea contract din 23.08.2011 era de 770.000 euro.

La data de 02.12.2011 s-a încheiat act de cesiune de creanţă autentificat de către B.N.P. A. sub nr. x din 2 decembrie 2011, prin care C., în calitate de cedent, a cesionat către B., în calitate de cesionar, întregul drept de creanţă faţă de debitorul cedat D. împreună cu garanţiile ipotecare faţă de F., G. şi SC E. SA.

În cursul anului 2013 debitorul D. a decedat.

Prin Sentinţa civilă nr. 48 din data de 19.06.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2013 s-a deschis procedura insolvenţei împotriva SC E. SA.

Prin Sentinţa civilă nr. 109 din data de 11.02.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A/08.06.2016 a Curţii de Apel Timişoara, s-a admis cererea formulată de H., în calitatea de administrator judiciar al debitoarei SC E. SA Arad, împotriva pârâţilor C., I. în calitate de moştenitor al defunctului D., F., în nume propriu şi în calitate de soţie supravieţuitoare şi B. şi s-a dispus nulitatea parţială a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate de B.N.P. A. sub nr. x din data de 20.05.2011, respectiv nr. 1468 din data de 23.08.2011, pe palierul garantării împrumutului prin întabularea dreptului de ipotecă în rang I şi II asupra imobilului din Arad, judeţul Arad.

În considerentele acestei sentinţe, judecătorul sindic a reţinut că în contracte s-a reţinut greşit calitatea de acţionar majoritar a pârâtului D. la SC E. SA, în condiţiile în care, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al acestei societăţi este SC J. SRL, cu o participare de 93,4%, nicidecum pârâtul D.. S-a mai reţinut că, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, D. deţine calitatea de administrator al SC E. SA, iar potrivit actului constitutiv al societăţii, art. 30 privind competenţa administratorului unic în încheierea actelor juridice, administratorul unic poate încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, numai cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent AGA.

Ca atare, judecătorul sindic a apreciat că societatea SC E. SA nu şi-a dat consimţământul la încheierea contractelor de împrumut autentificate.

În aceste condiţii, lipsa consimţământului SC E. SA la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă constituie o cauză ce atrage nulitatea actului juridic, atât sub dispoziţiile art. 948 din C. civ., cât şi ale art. 1179 din noul C. civ., consimţământul reprezentând o condiţie esenţială pentru validitatea contractului, alături de capacitatea de a contracta, obiectul determinat şi licit şi cauză licită şi morală.

Prin urmare, judecătorul sindic a reţinut ca şi cauză de nulitate a contractelor de împrumut lipsa consimţământului SC E. SA la încheierea acestora.

S-a reţinut că, din înscrisurile originale aflate la dosarul de urmărire penală, a rezultat că la momentul încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, părţile contractante au pus la dispoziţia notarului public documentaţia necesară în vederea întocmirii acestor contracte. Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al societăţii E. SA este SC J. SRL cu o participare de 93,4%, iar D. deţinea calitatea de administrator. De asemenea, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat al societăţii SC J. SRL este D., cu o participare la beneficii şi pierderi de 95,01%. Rezultă deci că D. era asociat majoritar al SC E. SA cu o participare de 93,4%.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat că îşi aduce aminte despre contractele respective de împrumut şi că procedura a fost iniţiată de către C., care i-a solicitat încheierea unor contracte de împrumut cu garanţie. La datele stabilite, C. a venit împreună cu D. şi a procedat la încheierea contractelor în forma solicitată de către părţi. Cu privire la lipsa hotărârii AGA a SC E. SA, inculpatul a precizat că la încheierea contractelor şi-a adus aminte că este necesară hotărârea AGA numai în situaţia în care semnatarul actului autentic nu are majoritate în cadrul societăţii, însă verificând scriptele prezentate a constatat că D. avea peste 90% din acţiunile SC E. SA Înainte de semnare, l-a întrebat pe D., având în vedere cuantumul împrumutului, dacă nu consideră că este necesară hotărârea AGA, iar acesta i-a răspuns că toate actele de societate le-a semnat singur. A mai declarat inculpatul că, după ce părţile au citit actul, le-a întrebat dacă l-au citit şi dacă consimt prin semnătură la autentificare, iar aceştia au răspuns afirmativ şi au solicitat semnarea actelor.

În faza de judecată, inculpatul a declarat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa şi doreşte judecarea cauzei în procedura simplificată. Cu privire la forma de vinovăţie, a arătat că nu a avut intenţia de a săvârşi fapta de abuz în serviciu, iar în momentul în care a încheiat contractele, numitul D., beneficiar al împrumutului, era acţionar majoritar absolut şi administrator al SC E. SA, deţinând peste 90% din acţiuni, crezând că nu există vreo problemă cu privire la valabilitatea contractelor de ipotecă. Inculpatul nu a reţinut dacă la momentul încheierii contractelor a fost vreo discuţie în legătură cu Hotărârea Adunării Generale a societăţii, însă îşi aminteşte că ambele părţi, împrumutătorul şi împrumutatul i-au spus că au citit contractele şi că sunt de acord. În momentul încheierii contractelor s-au purtat discuţii cu privire la instituirea ipotecii pe hala ce aparţinea SC E. SA şi care nu era proprietatea exclusivă a lui D., însă întrucât acesta era acţionar ca persoană fizică în SC E. SA, deţinând peste 90% din acţiuni, a considerat că nu există nicio problemă. A mai declarat inculpatul că, pentru încheierea contractelor, D. a depus toate actele societăţii, el le-a verificat şi a constatat că acesta deţine peste 90%, considerând că a existat acordul societăţii prin semnătura lui.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, martorul C. a declarat că, în cursul anului 2011, a împrumutat pe D. iniţial cu suma de 184.000 euro, iar ulterior cu suma de 586.000 euro, în total suma de 770.000 euro. În vederea garantării împrumutului acordat s-a constituit o ipotecă asupra imobilului situat în Arad, judeţul Arad, constând într-o hală industrială. La momentul instituirii ipotecii, observând că imobilul este proprietatea unei societăţi (SC E. SA) l-a întrebat pe notarul public A. dacă se poate institui ipoteca, iar acesta i-a răspuns afirmativ, pentru că D. are 97% din respectiva societate. Faţă de asigurarea dată de notar a procedat la instituirea ipotecii, având certitudinea că o să îşi primească banii înapoi. La sfârşitul anului 2011 a cesionat creanţa către B., sora sa, act de cesiune încheiat la acelaşi notar public A..

În cursul anului 2013, debitorul D. a decedat, iar în anul 2014 SC E. SA a intrat în insolvenţă. În cursul procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arad a dispus anularea garanţiilor instituite prin contractele de împrumut, motivat de faptul că au fost încheiate cu încălcarea legii, în sensul că ipoteca a fost instituită fără a fi admisă prin Hotărârea AGA a societăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus anularea parţială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii instituită asupra imobilului situat în Arad, judeţul Arad. Martorul a formulat cale de atac împotriva sentinţei respective, însă apelul a fost respins. În continuare, martorul a arătat că, după ce a fost citat în dosarul mai sus menţionat, s-a dus la notarul A. pentru a-i explica despre ce este vorba. Notarul şi-a manifestat îngrijorarea şi i-a spus că dacă se va constata că a greşit va plăti, însă nu a primit niciun ban de la acesta. A mai arătat că sora sa, B., în afara contractului de cesiune încheiat cu el, nu a participat la încheierea altor acte şi nu are cunoştinţă despre cele întâmplate.

Prin rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul, în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 şi nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A., prin care C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro, nu a respectat dispoziţiile legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept urmare anularea parţială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii (Sentinţa civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunţată de către Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014).

Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu fapta funcţionarului public, care în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Urmarea imediată constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări intereselor legale ale persoanei, prin săvârşirea faptei ştirbindu-se în orice mod drepturile şi interesele acelei persoane. Paguba constă într-o pierdere de natură patrimonială în sarcina subiectului pasiv. Între fapta comisă (acţiune sau inacţiune) şi urmarea produsă în mod efectiv trebuie să existe legătură de cauzalitate în sensul că activitatea infracţională să fi constituit cauza determinantă a vătămării sau pagubei produse, fiind vorba de o infracţiune de rezultat.

În cauza de faţă, acţiunea inculpatului constă în aceea că, în calitate de notar public, a procedat la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 şi nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A., prin care numitul C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro, iar pentru garantarea restituirii împrumutului acordat s-a constituit o ipotecă asupra imobilului situat în Arad, judeţul Arad, constând într-o hală industrială, proprietatea SC E. SA, cu sediul în Arad, str. x, societate la care D. era asociat majoritar cu o participare de 93,4% şi administrator.

Prin Sentinţa nr. 109 din data de 11.02.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A/08.06.2016 a Curţii de Apel Timişoara, s-a dispus nulitatea parţială a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate de B.N.P. A. sub nr. x din 20.05.2011, respectiv nr. 1468 din 23.08.2011, pe palierul garantării împrumutului prin intabularea dreptului de ipotecă în rang I şi II asupra imobilului din Arad, judeţul Arad.

Din considerentele sentinţei rezultă că judecătorul sindic a reţinut ca şi cauză de nulitate a contractelor de împrumut lipsa consimţământului SC E. SA la încheierea acestora, ca urmare a faptului că D. nu era acţionar majoritar la această societate. Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al SC E. SA era SC J. SRL, cu o participare de 93,4%, D. deţinând doar calitatea de administrator, iar potrivit art. 30 din statutul societăţii, administratorul unic poate încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, numai cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent AGA.

Aşa cum s-a arătat mai sus şi cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală, respectiv certificatele emise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad puse la dispoziţia notarului public în vederea încheierii contractelor, asociat majoritar al societăţii E. SA este SC J. SRL cu o participare de 93,4%, iar asociat al societăţii SC J. SRL este D., cu o participare la beneficii şi pierderi de 95,01%. De aici a rezultat fără niciun dubiu că D. era asociat majoritar al SC E. SA cu o participare de 93,4%.

În ceea ce priveşte lipsa Hotărârii Adunării Generale a societăţii SC E. SA, instanţa de fond a reţinut că din declaraţia inculpatului şi a martorului C. rezultă că la momentul încheierii contractelor s-a purtat o discuţie privind necesitatea unei astfel de hotărâri, însă, verificând actele societăţii şi văzând că D. deţine o cotă de participare de peste 90%, inculpatul a considerat că nu mai este necesară Hotărârea Adunării Generale.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de abuz în serviciu se comite cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta înseamnă că făptuitorul prevede că inacţiunea sau acţiunea săvârşită de el cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice şi urmăreşte sau acceptă realizarea acestui rezultat.

Instanţa de fond a reţinut că din probele administrate şi analizate mai sus nu rezultă că prin încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, fără existenţa Hotărârii Adunării Generale a SC E. SA, în condiţiile în care D. deţinea o cotă de participare de 93,4% şi nu avea numai calitatea de administrator, inculpatul a urmărit sau acceptat producerea unei pagube lui C.. Chiar dacă a avut o îndoială în ce priveşte necesitatea acestei hotărâri, întrucât D. era asociat majoritar al SC E. SA, cu o cotă de participare de peste 90% şi nu doar administrator, nu înseamnă că prin întocmirea contractelor inculpatul a acceptat realizarea vreunui rezultat, respectiv producerea unei pagube faţă de C..

Ca atare, s-a constatat că starea de fapt, în modalitatea reţinută în rechizitoriu în sarcina inculpatului, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce priveşte susţinerea din actul de sesizare, în sensul că inculpatul nu a respectat dispoziţiile art. 1444 din Legea nr. 31/1900 republicată, instanţa de fond a reţinut că încălcarea acestor dispoziţii legale nu a constituit cauza de nulitate a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, nefiind invocate de administratorul judiciar în procedura insolvenţei privind anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., instanţa de fond a dispus achitarea inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că B. s-a constituit parte civilă cu suma de 770.000 euro.

Faţă de soluţia de achitare pe latura penală, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă B..

Împotriva Sentinţei penale nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi partea civilă B..

Reprezentantul Ministerului Public, în esenţă, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În acest sens s-a arătat că instanţa de fond, reţinând o situaţie diferită de cea din actul de acuzare, nu putea să pronunţe o soluţie de achitare pentru lipsa intenţiei, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reţinerea aceleiaşi situaţii de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

S-a menţionat că soluţia de achitare, pronunţată în baza art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., contravine deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedură simplificată de recunoaştere a învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen..".

Totodată, s-a susţinut că inculpatul nu a recunoscut ca atare acuzaţia formulată în rechizitoriu, având în vedere că, la momentul audierii de către instanţa de fond, acesta a arătat că nu a săvârşit fapta cu intenţia de a prejudicia, respectiv de a-şi încălca atribuţiile de serviciu. Prin urmare, recunoaşterea a avut în vedere doar latura obiectivă, componentă a situaţiei de fapt, nu şi aspectele de fapt care privesc latura subiectivă din cadrul acuzaţiei, inculpatul susţinând că a comis fapta cu altă formă de vinovăţie (din culpă).

S-a precizat că rezultă şi din cererea de schimbare a încadrării juridice faptul că inculpatul a susţinut în faţa instanţei o situaţie de fapt diferită de cea reţinută în rechizitoriu, întrucât prin această cerere s-a solicitat să se reţină o faptă de aceeaşi natură, săvârşită din culpă (nu cu intenţie), respectiv neglijenţa în serviciu.

Deopotrivă, s-a arătat că un alt aspect de fapt pe care instanţa de fond l-a reţinut în mod diferit de acuzare este acela că numitul D. ar fi fost asociat majoritar la societatea SC E. SA, ceea ce contravine premisei de la care porneşte acuzarea.

În concluzie, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu rejudecarea cauzei de către instanţa de control judiciar (cum s-a solicitat iniţial prin motivele de apel), pentru ca instanţa de fond, efectuând cercetarea judecătorească, să se poată pronunţa în raport de poziţia exprimată de inculpat, care nu a fost una de recunoaştere necondiţionată a faptei astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu.

Apelanta parte civilă B., prin motivele de apel formulate, a susţinut că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală, motiv pentru care se impune desfiinţarea acesteia.

În acest sens, s-a menţionat că prima instanţa a nesocotit profesia inculpatului, aceea de notar public, în exercitarea căreia a comis infracţiunea, atunci când a analizat existenţa formei de vinovăţie. S-a susţinut că încălcarea de către un notar a dispoziţiilor legale incidente întocmirii şi autentificării unui act juridic nu poate fi făcută fără vinovăţie, în lipsa unei cauze justificative sau de neimputabilitate.

În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, s-a arătat că acesta există, fiind reţinut chiar prin sentinţa civilă definitivă a instanţei civile, care a constatat că notarul public a întocmit şi autentificat un act juridic civil cu încălcarea dispoziţiilor legale. Astfel, inculpatul a autentificat un contract de împrumut cu ipotecă, între două persoane fizice, în condiţiile în care garanţia ipotecară se afla în proprietatea unei societăţi pe acţiuni, cu toate că nu exista hotărârea AGA, care să încuviinţeze grevarea cu sarcini a imobilului. Despre acest fapt inculpatul avea cunoştinţă la acel moment, întrucât, după cum s-a reţinut chiar în sentinţa apelată, acesta a cerut informaţii suplimentare despre această împrejurare chiar acţionarului principal al societăţii care avea imobilul în proprietate (şi avea calitatea de împrumutat).

Apelanta parte civilă B. a susţinut că urmarea periculoasă s-a produs, patrimoniul său suferind un prejudiciu, care este reprezentat de faptul că se află în imposibilitate de a-şi recupera împrumutul acordat, în lipsa garanţiei imobiliare, câtă vreme instanţa civilă a anulat contractul de ipotecă, iar împrumutatul este decedat. Legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu există şi este directă, acţiunea inculpatului având ca efect direct diminuarea patrimoniului său cu valoarea reprezentată de suma împrumutată.

În analiza laturii subiective, respectiv a vinovăţiei inculpatului la săvârşirea infracţiunii, s-a solicitat să se aibă în vedere, în primul rând, calitatea de notar public a inculpatului. S-a arătat că activitatea notarială implică, pentru persoana care o practică, obligativitatea respectării legii, aceasta fiind o cerinţă principală a profesiei de notar. Mai mult, expresis verbis, în legea notarială este prevăzută obligaţia notarului de a refuza încheierea unui act atunci când se prefigurează încălcarea legii.

Apelanta parte civilă B. a considerat că este imposibil a presupune sau a accepta că inculpatul a uitat care este misiunea lui în procedura de autentificare a actului de împrumut notarial cu ipotecă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia autentificării actului, s-a pus în discuţie aspectul ce viza necesitatea existenţei hotărârii AGA, pentru constituirea ipotecii. Or, faptul că actul a fost autentificat de notar, în lipsa hotărârii, doar pe baza asigurării date de împrumutat că aceasta hotărâre nu este necesară, în condiţiile în care legea o prevedea în mod imperativ, nu poate conduce la concluzia că lipseşte vinovăţia notarului. Din contră, conduce la existenţa abuzului în serviciu, săvârşit cu intenţie indirectă, întrucât notarul, constatând lipsa hotărârii AGA, a decis autentificarea actului, acceptând producerea prejudiciului în patrimoniul părţii civile, chiar dacă nu a dorit producerea acestuia.

S-a arătat că în acest sens este şi încheierea de respingere a schimbării încadrării juridice, din data de 01.04.2020, prin care prima instanţă a statuat că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie indirectă, iar nu din culpă, în condiţiile în care acesta l-a întrebat pe împrumutat, înainte de încheierea contractelor, dacă consideră că este necesara hotărârea AGA, iar acesta i-ar fi răspuns că toate actele de societate le-ar fi semnat de unul singur, întrucât deţinea peste 90% din acţiunile societăţii. A reţinut prima instanţă în continuare: "(...) de aici rezultă că inculpatul avea cunoştinţă că este necesară hotărârea adunării generale a acţionarilor, însă (...) a procedat la încheierea contractelor. Inculpatul a avut deci o îndoială asupra necesităţii hotărârii adunării generale, iar pentru a înlătura această îndoială trebuia să facă verificările care se impuneau. Respectiv să verifice dispoziţiile legale în materie, însă nu a făcut acest lucru şi a procedat la încheierea contractelor.

Prin urmare, inculpatul a prevăzut producerea unui rezultat (...) a acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând cu intenţie indirectă".

În raport cele reţinute de prima instanţă prin încheierea din data de 01.04.2020, în condiţiile în care, ulterior pronunţării acestei încheieri, nu a mai fost administrată vreo probă în dosar, este de neînţeles cum, prin hotărârea atacată, s-a reţinut că inculpatul nu ar fi săvârşit fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege.

S-a subliniat faptul că, fiind notar, inculpatul avea responsabilitatea asigurării legalităţii actelor încheiate, iar în această materie, pentru acest gen de fapte, legiuitorul a înţeles să incrimineze săvârşirea lor şi din culpa cea mai simplă. În condiţiile în care infracţiunea de abuz în serviciu nu se contura a fi săvârşită, neexistând intenţia, totuşi, la solicitarea inculpatului, instanţa ar fi trebuit să schimbe încadrarea juridică în neglijenţă în serviciu.

În concluzie, apelanta parte civilă B. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, să se pronunţe o soluţie de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea săvârşită, la o pedeapsă în limite legale, precum şi admiterea acţiunii civile, astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, dacă instanţa de apel consideră că încadrarea corectă a faptei, raportat la probele administrate, este reprezentată de infracţiunea de neglijenţă în serviciu, apelanta parte civilă a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în neglijenţă în serviciu şi condamnarea inculpatului pentru această infracţiune, urmând să fie admisă şi acţiunea civilă.

Analizând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa va analiza, cu prioritate, motivul de nelegalitate invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului A. (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.) pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale), soluţie care contravine deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii.

În acest sens s-a arătat că instanţa de fond, reţinând o situaţie diferită de cea din actul de acuzare, a pronunţat o soluţie de achitare pentru lipsa intenţiei, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reţinerea aceleiaşi situaţii de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

Înalta Curte reţine că procedura abreviată a judecăţii, reglementată de art. 375 din C. proc. pen. şi de alte încă câteva texte de lege, caracterizează instituţia "recunoaşterii învinuirii" [art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.], care are la bază o recunoaştere totală de vinovăţie a inculpatului în săvârşirea faptelor cu care a fost învestită instanţa.

În procedura simplificată de judecată, faza cercetării judecătoreşti este limitată la administrarea cel mult a probei cu înscrisuri, iar soluţiile pe care le poate da instanţa, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., se iau exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi, eventual, cele administrate pentru stabilirea încadrării juridice legale, conform art. 377 alin. (5) din C. proc. pen.

Procedura abreviată poate fi urmată dacă sunt îndeplinite condiţiile ce rezultă din interpretarea prevederilor care reglementează această instituţie. Una dintre aceste condiţii este aceea ca recunoaşterea comiterii faptelor să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Această procedură nu este aplicabilă atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul a reţinut în rechizitoriu că fapta a fost comisă.

Prin Decizia nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546/03.07.2019) s-a statuat că "În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen..".

În considerentele acestei hotărâri s-au reţinut următoarele: "Aşadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., care au preluat întocmai textul art. 3201 alin. (2) din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârşite, astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât şi al celei subiective, dar şi sub aspectul tuturor circumstanţelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor şi de momentul în care intervin în raport cu acţiunile sau inacţiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfăşoare în procedura recunoaşterii învinuirii, ca urmare a încuviinţării de către instanţă a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispoziţiile legale în vigoare, ca şi cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiţionată de către cel din urmă a faptelor reţinute în sarcina sa, adică a existenţei acestora şi a comiterii lor cu forma de vinovăţie cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiţiei instituite de norma procesuală, o recunoaştere parţială, calificată, indiferent dacă aceasta priveşte participarea la faptă în altă calitate decât cea reţinută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârşirea acţiunilor cu o altă formă de vinovăţie decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenţie) sau comiterea altor acte materiale ori a infracţiunii în alte împrejurări, circumstanţe şi modalităţi (...).

Aşadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., a reţinut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, aşa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, atât de literatura de specialitate, dar şi de instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât anterior, cât şi ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuând, în jurisprudenţa sa constantă, că admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedură este condiţionată de recunoaşterea integrală a săvârşirii faptei, atât ca realitate obiectivă, cu toate circumstanţele şi împrejurările menţionate în actul de sesizare, cât şi ca poziţie psihică, sub aspectul formei de vinovăţie cu care s-a acţionat, aceasta neputând fi contestată într-un atare demers procesual (spre exemplu, Deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instanţei supreme, secţia penală).

(...) Rezultă, aşadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii) şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate.

Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută în actul de acuzare, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod.

(...) se apreciază că cerinţa instituită de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen. pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decât semnificaţia unei recunoaşteri integrale şi necondiţionate a faptelor de către inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie stabilite în rechizitoriu sau în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, în lipsa unei asemenea manifestări de voinţă solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispoziţii de favoare neputând fi admisă de instanţă, cu consecinţa firească a efectuării cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită."

Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de fond, la termenul din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a arătat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. La acelaşi termen, instanţa a admis cererea inculpatului A. de a fi judecat conform procedurii privind recunoaşterea învinuirilor, potrivit art. 375 din C. proc. pen. şi s-a procedat la audierea acestuia.

În cuprinsul declaraţiei din data de 10 martie 2020, inculpatul a arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa şi doreşte judecata cauzei în procedura simplificată, în baza probelor administrate la urmărirea penală. Cu privire la forma de vinovăţie, a arătat că nu a avut intenţia de a săvârşi fapta de abuz în serviciu, iar în momentul în care a încheiat contractele, numitul D., beneficiarul împrumutului, era acţionar majoritar absolut şi administrator al SC E. SA, deţinând peste 90% din acţiuni şi a crezut că nu există vreo problemă cu privire la valabilitatea contractelor de ipotecă.

În urma audierii, la acelaşi termen din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 298 din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin încheierea din data de 01 aprilie 2020, instanţa de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. şi a menţinut încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina acestuia prin rechizitoriu, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că "(...) în starea de fapt descrisă în rechizitoriu s-a reţinut din declaraţiile inculpatului, că la momentul încheierii contractelor de împrumut cu ipotecă, observând că imobilul pe care urma a se constitui ipoteca este proprietatea societăţii SC E. SA, acesta şi-a adus aminte că este necesară hotărârea AGA numai în situaţia în care semnatarul actului autentic nu are majoritate în cadrul societăţii, însă verificând scriptele prezentate a constat că numitul D. (beneficiarul împrumutului) avea peste 90% din acţiunile SC E. SA.

Înainte de semnarea contractelor, inculpatul l-a întrebat pe D., având în vedere cuantumul împrumutului, dacă nu consideră că este necesară hotărârea AGA, iar acesta a răspuns că toate actele de societate le-a semnat singur.

De aici rezultă că inculpatul avea cunoştinţă că este necesară hotărârea adunării generale a acţionarilor, însă văzând că proprietarul societăţii D. are peste 90% din acţiuni şi acesta asigurându-l că toate actele le-a semnat singur, a procedat la încheierea contractelor. Inculpatul a avut deci o îndoială asupra necesităţii hotărârii adunării generale, iar pentru a înlătura această îndoială trebuia să facă verificările care se impuneau, respectiv să verifice dispoziţiile legale în materie, însă nu a făcut acest lucru şi a procedat la încheierea contractelor.

Prin urmare, inculpatul a prevăzut producerea unui rezultat, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând cu intenţie indirectă."

Prin încheierea din data de 02 iunie 2020, instanţa de fond a respins cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public, privind audierea martorului C., având în vedere că la termenul de judecată din data de 10 martie 2020 inculpatul a recunoscut fapta, solicitând judecarea în procedura simplificată, iar cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 01 aprilie 2020.

Înalta Curte constată că atât din cuprinsul declaraţiei inculpatului din data de 10 martie 2020, dată în faţa instanţei de fond, cât şi din cererea privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, formulată la acelaşi termen din data de 10 martie 2020, rezultă că inculpatul a recunoscut că a comis fapta din culpă, iar nu cu intenţie (forme distincte de vinovăţie), astfel cum se reţinuse în rechizitoriu.

Instanţa de fond avea obligaţia să verifice manifestarea de voinţă a inculpatului de recunoaştere a învinuirii, care trebuia să fie integrală şi necondiţionată, atât cu privire la faptele în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi referitor la împrejurările de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat şi putea admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea erau recunoscute în totalitate.

Astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, a reţinut că a fost comisă activitatea imputată.

A aprecia că recunoaşterea învinuirii se referă la acceptarea situaţiei faptice descrise în rechizitoriu, în sensul exclusiv de realitate obiectivă, fără a viza şi elementele de factură subiectivă ale infracţiunii deduse judecăţii şi a admite cererea de judecare în procedura simplificată în ipoteza unei asemenea recunoaşteri (parţială şi condiţionată), cu consecinţa achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit.

b) teza a II-a din C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor noi, echivalează, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, într-una obişnuită, ce se converteşte în regulă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotrivă, şi celorlalte părţi, dar şi persoanei vătămate (nu doar acuzatului), care sunt în acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) şi art. 85 alin. (1) din C. proc. pen., pentru a dovedi poziţia psihică conştientă cu care a acţionat inculpatul şi a obţine astfel o hotărâre de condamnare a acestuia şi de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile.

Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificaţii a noţiunii de recunoaştere a învinuirii ar conduce automat la încuviinţarea solicitării de soluţionare a cauzelor în procedura abreviată în toate situaţiile în care inculpatul, deşi a recunoscut fapta în materialitatea ei, nu a confirmat toate împrejurările şi circumstanţele ce o caracterizează, astfel cum au fost reţinute în actul de sesizare, atât în privinţa laturii obiective, cât şi a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determină, în mod nepermis, eludarea dispoziţiilor privind efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura tipică, care oferă cele mai multe garanţii de administrare a justiţiei în mod echitabil, iar, pe de altă parte, contravine însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat această instituţie ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai în situaţia în care acceptă în integralitate şi necondiţionat actele de conduită reţinute în sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar şi a resorturilor de natură subiectivă ce au stat la baza săvârşirii acestora (Decizia nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie stabilite în rechizitoriu, solicitarea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată nu putea fi admisă de instanţă, trebuind să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun.

Prin admiterea cererii de judecare în procedura simplificată în ipoteza recunoaşterii parţiale şi condiţionate (în ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpatul a susţinut că a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie a culpei) şi pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor noi, a fost încălcat şi dreptul la un proces echitabil al părţii civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de C. proc. pen. şi a obţine astfel o hotărâre de condamnare a inculpatului şi de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile.

Cu toate că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei, această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, care nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

Înalta Curte apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., ca urmare a aplicării directe a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei, potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracţiune are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau condamnării de către o jurisdicţie superioară, întrucât lipsa unei judecăţi efective în faţa primei instanţe face iluzoriu dreptul privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Totodată, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare şi în vederea respectării dreptului la un proces echitabil recunoscut, deopotrivă, şi părţii civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de C. proc. pen.

În rejudecare, având în vedere poziţia procesuală exprimată de inculpatul A., care a recunoscut doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, a reţinut că a fost comisă activitatea imputată [nefiind astfel îndeplinite exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, respectiv condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen.], instanţa de fond, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului, va efectua cercetarea judecătorească în procedura de drept comun, potrivit dispoziţiilor art. 376, art. 378 şi următoarele din C. proc. pen., fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a din C. proc. pen., în situaţia în care există identitate între starea de fapt constatată de judecător şi cea recunoscută de acuzat.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă urmează ca, după efectuarea cercetării judecătoreşti, prin administrarea probelor pe care le consideră relevante pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a acţiunii penale, să analizeze cauza pe fond atât în ceea ce priveşte latura penală (sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate în prezenta cale de atac de către reprezentantul Ministerului Public şi de către partea civilă B.), cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, respectiv cererea de constituire ca parte civilă formulată de B., sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate de aceasta în prezenta cale de atac.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de partea civilă B. împotriva Sentinţei penale nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, va desfiinţa în totalitate sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi parte civilă B. vor rămâne în sarcina statului şi se vor suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 217 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de partea civilă B. împotriva Sentinţei penale nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

Desfiinţează în totalitate sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi parte civilă B. rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 217 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 octombrie 2020.

GGC - GV