Recourse against Supreme Court order maintaining preventive detention declared inadmissible; judicial costs imposed on appellant

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1018 din 23 octombrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul G.M.I.G. la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 și la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 alin. (1) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 6 iunie 2002 până la 23 octombrie 2003, prelungindu-se, totodată, starea de arest a inculpatului până la 30 noiembrie 2003.

Împotriva sentinței, procurorul și inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 786/A din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de luare de mită la 7 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și a dispus, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și 35 C. pen., ca inculpatul să execute această pedeapsă.

Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 11 martie 2004.

La data de 20 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 3002 și art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpat.

Prin încheierea din 11 martie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a amânat judecarea cauzei la 22 aprilie 2004 și a dispus, din nou, menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei ultime încheieri.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160b, introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4) din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs numai dacă este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.M.I.G. împotriva încheierii din 11 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 622/2004.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 24 martie 2004.