Cassation appeals against corruption and computer fraud convictions dismissed; sentences upheld

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 112 din data de 16 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre alte dispoziţii, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. din art. 7 din Legea nr. 39/2003 în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 din vechiul C. pen. şi s-a dispus condamnarea a 23 de inculpaţi, printre care, condamnarea:

1. inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de lege, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., astfel:

- în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 26 raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-a dispus ca inculpata B. să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare.

În condiţiile prevăzut art. 71 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatei, pe toată durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 65 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatei, pe timp de 5 ani, după executarea pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei, perioada reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, începând de la 14 martie 2013 la 27 aprilie 2014 şi de la 27 aprilie 2014 la 18 iunie 2015.

2. inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de lege, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., astfel:

- în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii aderare la un grup infracţional organizat şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în referire la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare a influenţei prev. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 9 din aceeaşi lege şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 26 raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;

- la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei prev. de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 9 din aceeaşi lege şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare.

În condiţiile art. 71 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzut de dispoziţiile art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 65 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatului, pe timp de 5 ani, după executarea pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, începând de la 14 aprilie 2013 la 27 aprilie 2014 şi de la 27 aprilie 2014 la 18 iunie 2015.

3. inculpatului C., pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată, în temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 din noul C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare şi s-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 65 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatului, pe timp de 3 ani, după executarea pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada reţinerii şi a arestului preventiv, începând de la 14 martie 2013 la 11 iunie 2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus confiscarea specială a unor sume de bani de la inculpaţi, dintre care, de la inculpata B. suma de 2.500 euro şi de la inculpatul A. sumele de 72.500 euro şi 10.000 dolari SUA.

Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, printre care inculpatul A. la suma de 40.000 RON, B. la suma de 100.000 RON şi inculpatul C. la suma de 5.000 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut sub aspectul împrejurărilor faptice de interes că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei din data de 4 iulie 2013 au fost trimişi în judecată, printre alţii, inculpaţii:

- B. care a comis următoarele fapte penale:

1. în cursul anului 2011, împreună cu inculpata D., a constituit un grup infracţional organizat, la care au aderat inculpaţii A. şi E., precum şi inculpa F., gruparea fiind sprijinită de inculpaţii G., H. şi de inculpatele I., J., în scopul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie judiciară (prevăzute de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000) şi informatice (prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003), urmărind obţinerea de beneficii materiale, context în care mituitorii sau cumpărătorii de influenţă au accesat practic, în mod direct sau prin alte persoane interpuse, gruparea criminală prin intermediul unuia dintre membrii acesteia, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003;

2. în cursul lunii decembrie 2012, în calitate de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a ajutat-o pe inculpata D. să primească suma de 32.500 euro şi, totodată, a promis acesteia să o ajute să primească, în ziua următoare, încă 15.000 euro, în condiţiile în care D. a lăsat să se creadă că are influenţă asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe hotărâri favorabile în trei cauze penale (respectiv, Dosarul nr. x/2012, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de SC K. SA, Dosarul nr. x/2012, privind plângerea formulată de L. şi Dosarul nr. x/2012, având ca obiect plângerea formulată de M.), faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

3. în cursul lunii ianuarie 2013, în calitate de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, învestită în compunerea completului de judecată C8R al acestei instanţe, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a acceptat, prin intermediul inculpatului F., promisiunea remiterii sumei de 150.000 euro, în scopul de a pronunţa o hotărâre favorabilă inculpatului N. în Dosarul nr. x/2010, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

4. în cursul lunii februarie 2013, împreună cu D., acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a acceptat, prin intermediul inculpatului F., promisiunea remiterii sumei de 60.000 euro, de la O., cu complicitatea inculpatei P. şi a inculpatului Q., lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor învestiţi în compunerea completului de judecată C7R, al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pentru a-i determina să pronunţe o soluţie favorabilă inculpatului N., în Dosarul nr. x/2010, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

5. la data de 14.01.2013, având calitatea de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalul Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2010, privind pe inculpatul N., a introdus şi a modificat date informatice (complexitate şi parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la singurul complet eligibil "C8R", compus din B., D. şi R., faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni informatice, prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003;

6. la data de 27.11.2012, în calitate de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalului Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2012, privind plângerea formulată de M. şi L., a introdus şi a modificat date informatice (parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la completul său, care a fost singurul eligibil în intervalul de timp selectat, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni informatice, prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003;

7. la data de 27.04.2011, în calitate de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalului Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2011, privind pe inculpatul C., a introdus şi a modificat date informatice (parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la singurul complet eligibil "C6-A şi R", din care a făcut parte judecătorul D., faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni informatice, prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003.

S-a constatat că inculpata B. a comis infracţiunile anterior menţionate în condiţiile concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

- inculpatul A. care a comis următoarele fapte penale:

1. în perioada 2011 - 2013, a aderat la un grup infracţional organizat constituit de inculpatele D., B. şi din care au făcut parte E., F., G., H., J. şi I., în scopul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie judiciară (prevăzute de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000) şi informatice (prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003), urmărind obţinerea de beneficii materiale, context în care mituitorii sau cumpărătorii de influenţă au accesat practic, în mod direct sau prin alte persoane interpuse, gruparea criminală prin intermediul unuia dintre membrii acesteia, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003;

2. în luna ianuarie 2013, a dat suma 1.500 euro inculpatului F., care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra grefierilor din compartimentele registratură ale Tribunalului Bucureşti, în vederea manipulării sistemului de repartizare aleatorie a dosarelor penale, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare a influenţei, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 9 din aceeaşi lege.

3. în luna ianuarie 2013, împreună cu soţia sa, inculpata I., acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a ajutat-o pe inculpata D., judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, să primească suma de 45.000 euro, provenită din suma de 150.000 euro, remisă de inculpatul O., în scopul pronunţării unei hotărâri favorabile inculpatului N., în Dosarul nr. x/2010, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

4. în perioada 20.01.2013 - 21.01.2013, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a ajutat-o pe inculpata I. să dea suma de 10.000 euro inculpatei D., care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorului R., pentru a o determina să pronunţe o hotărâre favorabile inculpatului N., în Dosarul nr. x/2010, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de cumpărare a influenţei, prevăzută de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 61 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

5. în perioada iulie 2012 - martie 2013, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a pretins, atât în mod direct, cât şi cu ajutorul inculpatei S., suma de 150.000 euro (pretinderea fiind ulterior modificată la 50.000 euro şi, respectiv, 13.000 euro şi, apoi, prin adăugarea sumei de 80.000 euro), din care a primit, direct şi prin medierea aceluiaşi complice, sumele de 13.000 euro, 28.000 euro, 10.000 dolari SUA şi 15.000 euro, precum şi diferite bunuri, lăsate ca garanţie în temeiul pretinderii, de la martorii denunţători T. şi U., lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti şi de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre de punere în libertate a denunţătorului, cercetat în Dosarul nr. x/2012 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, în formă continuată (două acte materiale), prevăzute de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

6. în perioada august - noiembrie 2012, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte şi în condiţiile în care a primit de la coinculpatul O. suma de 150.000 euro, a ajutat-o, împreună cu inculpata I., pe inculpata D. să accepte promisiunea de remitere a unei sume de bani care nu a fost particularizată sub aspectul cuantumului, în scopul ca inculpata, prin folosirea calităţii sale de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, să faciliteze obţinerea unei hotărâri de punere în libertate a inculpatului N. în Dosarul nr. x/2010, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

7. în perioada decembrie 2011 - februarie 2012, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a pretins şi primit suma de 25.000 euro de la inculpata S., lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre favorabilă inculpatului V. în Dosarul nr. x/2012, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

8. în perioada octombrie 2012 - februarie 2013, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care făcea parte şi în condiţiile în care a primit suma de 100.000 RON de la martora denunţătoare W., a ajutat-o, împreună cu inculpata I., pe inculpata D. să accepte promisiunea remiterii unei sume de bani neparticularizate, inculpata lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti pentru obţinerea unei hotărâri de punere în libertate a inculpatului X., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. xU.P./23.10.2012 emis de Tribunalul Ilfov, secţia penală, faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000;

9. în perioada decembrie 2012 - ianuarie 2013, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte şi în condiţiile în care a primit suma de 25.000 euro de la martorele denunţătoare Y. şi Z., a ajutat-o, împreună cu inculpata I., pe inculpata D. să accepte promisiunea remiterii unei sume de bani neparticularizate, pentru ca inculpata, folosindu-se de calitatea de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, să pronunţe o hotărâre de punere în libertate a inculpaţilor AA. şi BB., faptă ce s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat că inculpatul A. a comis infracţiunile anterior menţionate în condiţiile concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.

- inculpatul C. care a comis următoarea faptă penală:

- în cursul lunii februarie 2013, în condiţiile în care a primit suma de 21.000 euro şi produse alimentare şi de altă natură, în valoare de 380 RON, de la CC., l-a ajutat pe acesta, prin intermediul martorei denunţătoare DD., să dea suma de 11.000 euro (în două tranşe, de 1.000 euro şi, respectiv, 10.000 euro) şi produsele anterior menţionate inculpatei E., care, fiind ajutată de inculpatul G., a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre favorabilă inculpatului EE. în Dosarul nr. x/2013, faptă ce s-a reţinut că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior.

Prima instanţă a mai reţinut, referitor la atitudinea de nerecunoaştere a cinci dintre inculpaţii trimişi în judecată, respectiv D., B., A., I. şi FF., că a intrat în contradicţie vădită cu poziţia celorlalţi 18 inculpaţi care au recunoscut comiterea faptelor şi legăturile directe şi nemijlocite cu cei dintâi, mijloacele de probă administrate în timpul urmăririi penale incriminându-i în mod direct şi nemijlocit pe inculpaţi.

S-a constatat că, în faza cercetării judecătoreşti, inculpaţii care nu au recunoscut comiterea faptelor, nu au reuşit prin mijloacele de probă solicitate, încuviinţate şi administrate să combată celelalte probe ale dosarului, să evidenţieze o altă situaţie de fapt, prin înlăturarea probelor ce au fost administrate în timpul urmăririi penale.

În ceea ce priveşte infracţiunile vizând încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la repartizarea aleatorie a dosarelor, instanţa de fond a considerat că nu este necesar să realizeze o analiză exhaustivă şi amănunţită a acestei probleme, fiind evidenţiat rezultatul anchetei dispuse de C.S.M. în cadrul Tribunalului Bucureşti, precum şi măsurile luate, şi anume unificarea celor două secţii penale (practic dispariţia unei instanţe de judecată, având în vedere că o secţie este considerată şi funcţionează ca o instanţă separată), care, în opinia primei instanţe exprimă faptul că, pentru eliminarea acelor situaţii ilegale, se impuneau măsuri urgente şi drastice.

După analizarea şi verificarea întregului material probator administrat în cauză, a apărărilor, susţinerilor, motivelor şi argumentelor fiecărui inculpat, prima instanţă a constatat şi a reţinut că, dintre cei 23 de inculpaţi trimişi în judecată, 18 au recunoscut comiterea faptelor, încadrarea juridică dată acestora de către organul de anchetă penală şi mijloacele de probă administrate pentru dovedirea vinovăţiei lor, iar în timpul cercetării judecătoreşti nu au solicitat decât probe în circumstanţiere.

Faţă de inculpaţii: E., G., H., C., O., P., S., F., J., Q., GG., HH., II., JJ., CC., KK., LL. şi MM., instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., luând act că aceştia au solicitat judecarea în condiţiile procedurii penale simplificate.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii D., B., A., I. şi FF., prima instanţă a reţinut că aceştia nu au recunoscut comiterea infracţiunilor.

Date fiind cele menţionate, arătate şi expuse, precum şi mijloacele de probă administrate în timpul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut întru totul situaţia de fapt descrisă prin actul de inculpare a celor 23 de inculpaţi, despre care a arătat că întruneşte, în drept, elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, texte de lege enunţate în şedinţă publică şi în temeiul cărora, s-a arătat că inculpaţii urmează să răspundă penal.

Prin Decizia penală nr. 135/A din data de 30 mai 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către inculpaţii B., A. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 112 din data de 16 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2013.

A fost casată în parte sentinţa apelată şi, în rejudecare, printre alte dispoziţii:

S-a schimbat încadrarea juridică a celor trei infracţiuni de complicitate la luare de mită prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 (prezentate în rechizitoriu) reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii A. şi I., într-o singură infracţiune de complicitate la luare de mită în formă continuată prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii informatice.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele stabilite, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 5 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei B. pe toată durata executării pedepsei rezultante drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei B., perioada reţinerii, a arestului preventiv ori a arestului la domiciliu, începând de la data de 14 martie 2013 până la data de 18 iunie 2015.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) -profesia de avocat din C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

În temeiul art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat, din C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

În temeiul art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din Cod penalul anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

În temeiul art. 26 C. pen. anterior art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) -profesia de avocat din C. pen. anterior, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită, în formă continuată (punctele 3.3, 3.6, 3.9 din rechizitoriu).

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A., pe toată durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

În temeiul art. 61 raportat la art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (profesia de avocat) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare a influenţei.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A. pe toată durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (profesia de avocat) C. pen. anterior.

În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 61 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de cumpărare a influenţei.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A. pe toată durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (profesia de avocat) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele stabilite, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară de 5 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (profesia de avocat) C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului A. pe toată durata executării pedepsei rezultante drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) - profesia de avocat din C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., perioada reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, începând de la data de 14 aprilie 2013 până la data de 18 iunie 2015.

În temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. şi art. 35 alin. (1), art. 41 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 187/2012 cu aplicarea art. 864 C. pen. anterior, s-a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 135/15.02.2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1845/28.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, care a fost adăugată la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta decizie, în final inculpatul C. urmând să execute pedeapsa de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 4 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului C. perioada reţinerii şi arestării preventive de la data de 14 martie 2013 până la data de 15 martie 2013, de la data de 20 martie 2013 până la data de 17 iunie 2013, respectiv de la data de 9 martie 2011 până la data de 10 martie 2011 şi de la data de 28 martie 2011 până la data de 25 aprilie 2011.

În temeiul dispoziţiilor art. 19, art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 118 lit. a), b), e) C. pen. anterior, art. 254 alin. (3), art. 255 alin. (3), art. 257 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv a dispoziţiilor art. 112 lit. b), e), art. 292 alin. (4), art. 289 alin. (3), art. 290 alin. (5) şi art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea specială, printre altele, a următoarelor sume de bani:

- de la inculpata B. - 2.500 euro;

- de la inculpatul A. - 72.000 euro şi 10.000 dolari SUA.

S-a dispus restituirea tuturor bunurilor mobile, cu excepţia sumelor de bani supuse confiscării, bunuri ridicate cu ocazia percheziţiilor efectuate în prezenta cauză, care nu constituie mijloace de probă în cauza pendinte sau în cauzele disjunse prin rechizitoriul nr. x/2012 emis la data de 4 iulie 2013 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

Au fost menţinute măsurile asiguratorii luate în cursul procesului penal (dispuse prin ordonanţele procurorului din data de 22 mai 2013), inclusiv faţă de inculpata B. - până la concurenţa sumei 2.500 euro.

S-au menţinut măsurile asiguratorii luate în cursul procesului penal (dispuse prin ordonanţele procurorului din data de 22 mai 2013) faţă de inculpatul A., inclusiv asupra bunurilor comune ale soţilor A. şi I. - până la concurenţa sumelor de 72.000 euro şi 10.000 dolari SUA.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, dacă nu contravin deciziei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a menţionat că analiza cauzei şi a motivelor de apel va fi realizată pornind de la constatarea că procedura simplificată este aplicabilă şi inculpaţilor A. şi I., care au solicitat încă de la instanţa de fond, alături de alţi 18 inculpaţi, ca judecata să fie efectuată pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. De aceea, motivarea instanţei de apel a avut în vedere existenţa unui număr de 20 de inculpaţi, dintre cei 23 trimişi în judecată, care au solicitat ca judecata să fie efectuată în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale (procedura simplificată nu s-a aplicat în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii D., B. şi FF.).

Prin decizia pronunţată, pornind de la motivele apelanţilor, instanţa de apel a analizat: critici referitoare la lipsa considerentelor ce au condus la soluţia pronunţată de către instanţa de fond şi omisiunea pronunţării asupra unor fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată; critici referitoare la nulitatea probelor; critici referitoare la tipicitatea faptelor; critici referitoare la interpretarea probelor şi soluţia instanţei de fond referitoare la vinovăţia inculpaţilor; critici referitoare la individualizarea pedepselor; critici referitoare la măsurile asiguratorii, la confiscările speciale şi la cheltuielile judiciare.

În urma propriului demers de evaluare, instanţa de apel a reţinut, printre alte considerente, că probele evidenţiază faptul că, în cadrul grupului infracţional organizat, inculpatele B. şi D. - judecători la Tribunalul Bucureşti, erau liderii planului infracţional ce avea ca scop obţinerea de hotărâri judecătoreşti favorabile, ce a presupus complicitatea inculpaţilor F. grefier-arhivar, A. - avocat şi E. pentru obţinerea promisiunilor implicite din partea persoanelor interesate de oferire a unor sume de bani şi a sprijinului inculpaţilor G., I., H. şi J., care au transmis nemijlocit sumele primite.

În baza probelor administrate, cu accent pe cele administrate în faţa instanţei de apel, s-a apreciat demonstrat faptul că, în perioada anterioară anilor 2011-2013, a preexistat un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care a acţionat în mod coordonat în scopul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie judiciară (prevăzute de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000) şi informatice (prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003), urmărind obţinerea de beneficii materiale.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că indicarea inculpatelor B. şi D., ca fiind cele care au iniţiat constituirea grupării infracţionale este indubitabil probată, rolul determinant şi conducător fiind evident, iar această împrejurarea nu poate fi interpretată în sensul invocat de apărare, în condiţiile în care modul de formulare a acuzaţiilor nu este doar o chestiune adiacentă, subsidiară, ci reprezintă însuşi obiectul procesului penal.

Analizând tipicitatea faptelor concordant cu acuzaţiile formulate, instanţa de apel a reţinut că probele administrate demonstrează dincolo de orice îndoială că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de trafic de influenţă ori de cumpărare de influenţă, aşa cum au fost reţinute de către instanţa de fond în sarcina inculpaţilor D., B., A., I., E., G., H., C., O., P., S., F., Q., GG., HH., II., CC., KK., LL., MM..

În egală măsură, şi sub aspectul infracţiunilor de dare şi luare de mită, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, reţinând că probele administrate sunt neîndoielnic în sensul existenţei actelor de conduită şi vinovăţiei inculpaţilor D., B., A., I., O., P., F., FF., JJ..

Referitor la răspunderea magistratului, au fost indicate prevederile art. 1 alin. (1) din Carta Universală a Judecătorului, şi anume că independenţa judecătorului este indispensabilă unei justiţii imparţiale şi toate instituţiile şi autorităţile naţionale sau internaţionale trebuie să respecte, să protejeze şi să apere această independenţă.

Instanţa de apel a arătat că, potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Referitor la răspunderea civilă, cu titlu de premisă, s-a precizat că orice persoană care a cauzat alteia un prejudiciu trebuie să fie obligată a-l repara. Potrivit art. 1349 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. A fost menţionat că fundamentul juridic al răspunderii civile a magistraţilor este reprezentat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1349 C. civ., art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 538 - 542 din C. proc. pen.

Au fost menţionate şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, în conformitate cu care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

De asemenea, au fost enunţate prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor: (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă; (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară; (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii; (8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

S-a mai notat că, potrivit art. 542 - Acţiunea în regres: (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii. (2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

Deopotrivă, a fost menţionat că răspunderea civilă include şi ipoteza ulterioară condamnării statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi că această răspundere se întemeiază pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi O.G. nr. 94 din 30 august 1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Instanţa de apel a precizat că, potrivit art. 1, statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă, iar conform art. 3 răspunderea civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească

Ca urmare, a arătat instanţa de apel, răspunderea civilă a magistraţilor este reglementată expres şi suficient pentru a da posibilitatea angajării sale reale. Judecătorul şi, în general, magistraţii, nu pot fi şi nici nu sunt, la adăpostul unei imunităţi atunci când încalcă obligaţiile legale, inclusiv cele deontologice, în condiţii de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Referitor la răspunderea disciplinară, s-a specificat că Legea nr. 303/2004 reglementează un număr larg de abateri disciplinare (art. 99) şi procedura de urmat pentru angajarea răspunderii magistratului.

Cu privire la jurisprudenţa vizând magistraţii, instanţa de apel a subliniat că nimeni nu este mai presus de lege, iar orice conduită infracţională are vocaţia de a angaja răspunderea penală. S-a precizat că dovedirea conduitei infracţionale, cu consecinţa angajării răspunderii penale, nu periclitează independenţa ori buna funcţionare a instituţiei ori autorităţii din care făptuitorul face parte, ci o conservă şi consolidează. Totodată, s-a arătat că jurisprudenţa conduce la concluzia posibilităţii cercetării şi angajării răspunderii penale a magistratului în contextul activităţii specifice (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 216/A din 14 iunie 2017, Dosar nr. x/2014).

În ceea ce priveşte răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, a fost precizat că are un unic temei, infracţiunea şi presupune restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapta săvârşită.

Instanţa de apel a arătat că jurisprudenţa conduce la concluzia posibilităţii cercetării şi angajării răspunderii penale a magistratului în contextul activităţii specifice.

În cauza pendinte, a reţinut instanţa de apel, conduita ilicită a inculpatelor D. şi B. a condus la formularea unor acuzaţii în materie penală, obiectul acuzaţiei fiind comiterea unor multiple infracţiuni de trafic de influenţă, de luare de mită şi de fraudare a sistemelor informatice de repartizare aleatorie a aplicaţiei ECRIS, în condiţiile constituirii şi existenţei unei grupări infracţionale organizate. Instanţa de apel a reţinut că eventuala abaterea a inculpatelor de la normele ce guvernează profesia, care ar putea angrena răspunderea disciplinară, nu exclude răspunderea penală.

În concordanţă cu acuzaţiile formulate, aşa cum au fost descrise în actul de sesizare, instanţa de apel a reţinut, apreciind corectă constatarea primei instanţe, că toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă sunt îndeplinite în cazul inculpaţilor D., B., A., E., G., H., C., O., P., S., F., I., Q., GG., HH., II., FF., JJ., CC., KK., LL., MM..

Instanţa de apel a constatat că nu există niciun element de dubiu, de îndoială, cu privire la elementele de fapt ori cu privire la vinovăţia inculpaţilor şi a a apreciat probatoriul ca fiind apt a face dovada certă a conduitei infracţionale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpaţilor că s-au organizat într-un grup infracţional, în cadrul căruia inculpatele B. şi D., judecători la Tribunalul Bucureşti au avut un rol evident de coordonare şi conducere, cu scopul de a primi diferite sume de bani pentru a-şi îndeplini atribuţiile ce le reveneau ori pentru a interveni la alţi judecători, în sensul obţinerii unor soluţii favorabile, pentru mituitori ori cumpărătorii de influenţă, în cauze penale aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală. S-a considerat indubitabil stabilit că obţinerea fiecărei hotărâri judecătoreşti favorabile a presupus o promisiune implicită din partea persoanelor interesate de oferire a sumelor de bani, iar transmiterea banilor către inculpatele judecători a fost asumată de ceilalţi inculpaţi angrenaţi în activitatea infracţională.

A fost reţinut că inculpata B., în virtutea atribuţiilor şi ascendentului oferit de funcţia de preşedinte al secţiei a II-a penală, cu participaţia inculpaţilor F. şi J., grefieri la aceeaşi instanţă, a manipulat sistemului ECRIS, a eludat repartizarea aleatorie şi distribuirea dosarelor în care a fost cointeresată material ori pentru care gruparea infracţională acceptase mituirea.

Deşi inculpatele B. şi D. au negat activitatea infracţională desfăşurată, instanţa de apel, în concordanţă cu instanţa de fond, a reţinut că declaraţiile inculpaţilor A., E. şi F., confirmă acuzaţiile ce au fost aduse celor două inculpate şi se coroborează cu celelalte probe, în principal cu declaraţiile lui DD., H., G. şi I., persoane care au ajutat la identificarea "clienţilor" interesaţi să cumpere soluţiile favorabile în cauze penale sau să convingă astfel de persoane de caracterul sigur al obţinerii beneficiului dorit.

Instanţa de apel a considerat că nu există niciun motiv obiectiv pentru a aprecia că declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut faptele ce au fost imputate ar fi lipsite de credibilitate, motivat de faptul că aceste declaraţii au un conţinut ce se dovedeşte a fi constant pe parcursul timpului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond.

În ce priveşte infracţiunile informatice, instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a constatat că nu există niciun element de dubiu, de îndoială, că faptele ar fi fost comise de inculpatele B. şi J. în modalitatea descrisă în actul de acuzare ori că faptele întrunesc toate cerinţele de tipicitate.

S-a considerat că probatoriul administrat demonstrează modalitatea infracţională în care se realiza "dirijarea" unui dosar în cadrul secţiei a II-a penale la completul de judecată dorit.

În acest sens, s-a menţionat că inculpata B., care avea calitatea de preşedinte de secţie, a realizat acţiuni de manipulare, atât în mod direct, cât şi prin intermediul grefierilor F. şi J. asupra sistemului informatic ECRIS.

Printre alte considerente, instanţa de apel a constatat că rezultă cu evidenţă caracterul continuat al acţiunilor ilicite concordante ale inculpaţilor D., A. şi I. pentru primirea sumelor de bani pretinse şi/sau acceptate, şi prin urmare a dispus schimbarea încadrării juridice a celor trei infracţiuni de complicitate la luare de mită (prezentate în rechizitoriu) reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii A. şi I., într-o singură infracţiune de complicitate la luare de mită în formă continuată, iar corelativ a dispus schimbarea încadrării juridice a celor trei infracţiuni de luare de mită (prezentate în rechizitoriu) reţinute în sarcina inculpatei D., într-o singură infracţiune de luare de mită în formă continuată.

În legătură cu procedura simplificată (abreviată), s-a notat că, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, iar instanţa va pronunţa o soluţie de condamnare în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu 1/3).

A fost subliniat că, în această procedură, în urma cercetării judecătoreşti, instanţa constată că urmează să reţină aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpaţi, însă procedura recunoaşterii învinuirii nu este incompatibilă cu alte soluţii în procesul penal decât cea de condamnare. S-a specificat că recunoaşterea învinuirii presupune recunoaşterea situaţiei de fapt astfel cum aceasta este descrisă în actul de sesizare, consecinţele învinuirii însă urmează a fi stabilite de către instanţa de judecată care poate decide în urma aprecierii probelor dacă faptele pentru care s-a formulat învinuirea sunt sau nu infracţiuni.

În consecinţă, a subliniat instanţa de apel, procedura la care face referire şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu presupune recunoaşterea infracţiunilor, astfel cum a lăsat să se înţeleagă instanţa de fond prin considerentele de respingere a aplicării acestei proceduri în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi I., ceea ce ar conduce la una dintre soluţiile prevăzute de procedura penală pentru situaţia în care instanţa constată că există o infracţiune. S-a arătat că, potrivit C. proc. pen., procedura recunoaşterii învinuirii presupune recunoaşterea faptelor şi nu a infracţiunilor, astfel încât, în ipoteza în care faptele recunoscute nu sunt infracţiuni, instanţa poate pronunţa, chiar în cadrul acestei proceduri, o soluţie de achitare.

Instanţa de apel a constatat că, în cauză, instanţa de fond a reţinut că doar 18 din cei 23 de inculpaţi au urmat procedura în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., respectiv inculpaţii H., J., GG., HH., Q., JJ., CC., KK., LL., MM., S., P., E., C., G., O., F., II..

S-a mai observat că, în privinţa inculpaţilor D., FF., B., A. şi I. instanţa de fond a reţinut că aceştia nu au urmat procedura simplificată, iar în cazul inculpaţilor A. şi I., suplimentar, că această procedură nu le poate fi aplicată, deoarece au solicitat administrarea unor probe ori au solicitat achitarea.

Sub acest ultim aspect, instanţa de apel a constatat că argumentele apărării cu privire la greşita neaplicare a procedurii simplificate în cazul inculpaţilor A. şi I. sunt fondate, întrucât, pe de o parte, administrarea de probe a fost determinată de chestiunile referitoare la eventuala aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea extinsă, ceea ce nu poate fi asimilată unei contestări a acuzaţiilor, iar, pe de altă parte, solicitarea de achitare a inculpaţilor nu este incompatibilă cu procedura simplificată reglementată de C. proc. pen., care presupune, aşa cum s-a arătat, recunoaşterea faptelor şi nu a infracţiunilor.

De aceea, instanţa de apel, în baza propriei analize asupra tuturor actelor şi lucrărilor din dosar, precum şi a probelor administrate direct şi nemijlocit, inclusiv a declaraţiilor date în faza apelului de către inculpaţii A. şi I., a reţinut că aceştia au solicitat în termenul legal ca judecarea lor să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, recunoscând faptele aşa cum sunt ele descrise în actul de sesizare al instanţei, instanţa de control judiciar considerând că le sunt aplicabile prevederile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, legea penală mai favorabilă inculpaţilor B. şi A. este C. pen. anterior care, deşi prevede limite de pedeapsă mai aspre, nu produce consecinţele aplicării unui spor ca urmare a contopirii pedepselor, în cazul comiterii mai multor infracţiuni, cum prevede legea nouă.

În evaluarea legii penale mai favorabile s-a mai avut în vedere că, în ceea ce priveşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor reţinute pentru inculpaţi, rămân aceleaşi în legile care s-au succedat, tot astfel cum condiţiile de existenţă ale complicităţii nu au suferit modificări de natură să influenţeze situaţia juridică a actelor în cauză.

Totodată, instanţa de apel a constatat că durata procedurii, de la momentul emiterii acuzaţiilor şi până la pronunţarea deciziei a depăşit o durată rezonabilă. În plus, s-a apreciat că intervalul de timp de aproape 3 ani, între data întocmirii Rechizitoriului x şi data sentinţei - 16.06.2016, este o perioadă excesivă, în condiţiile în care majoritatea inculpaţilor (20 din 23) au uzat de procedura simplificată, iar inculpaţilor, fie că au urmat procedura abreviată, fie că nu au urmat această procedură, nu li se poate reproşa în mod obiectiv că au contribuit la această durată.

În această ordine de idei instanţa de apel a precizat că, la stabilirea cuantumului fiecăreia dintre pedepsele principale, astfel cum au fost individualizate, a procedat la o reducere a cuantumului pedepsei individuale sau asupra sporului în considerarea duratei excesive a procedurii.

S-a mai arătat că reducerea s-a raportat la cuantumul reindividualizat de instanţa de apel în funcţie de circumstanţele personale şi reale, în cadrul cărora s-a pus accent pe caracterul determinant al participaţiei în grupul infracţional, durata şi numărul actelor de executare. Reducerea astfel individualizată a fost evaluată ca răspunzând în mod obiectiv unei reale compensaţii datorate duratei excesive a procedurii, deşi inculpaţii, care aveau posibilitatea să conteste potrivit art. 4881 din C. proc. pen., după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, durata activităţii de judecată şi să solicite accelerarea procedurii, nu au formulat o asemenea contestaţie.

Cu privire la individualizarea pedepselor, s-a arătat că, în cazul inculpatei B., la stabilirea fiecăreia dintre pedepsele principale s-a avut în vedere faptul că aceasta avea calitatea de judecător la data săvârşirii faptelor, calitate care era de natură să o determine să acţioneze împotriva săvârşirii infracţiunilor, iar nu pentru susţinerea acestora, precum şi faptului că inculpata, din poziţia de judecător, a avut o contribuţie principală în comiterea infracţiunilor, având un rolul decisiv în atingerea scopului grupului infracţional, alături de inculpata D. (judecător).

S-a precizat că a fost diminuat cuantumul pedepselor şi, ca urmare a duratei excesive a procedurii, pedeapsa rezultantă a inculpatei B. a fost redusă de la 8 ani la 6 ani.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., s-a avut în vedere că acesta era avocat la data comiterii faptelor, calitate ce era de natură să îl determine să nu susţină săvârşirea de noi infracţiuni, precum şi faptul că a avut, alături de inculpata D. o contribuţie principală şi determinantă în comiterea infracţiunilor. De aceea, în raport de participaţia acestuia, s-a precizat că pedepsele principale vor fi orientate spre maximum în raport de limitele de pedeapsă, astfel cum rezultă ca urmare a aplicării procedurii simplificate, corespunzător şi unei diminuări a sancţiunii ca urmare a duratei excesive a procedurii. Astfel, s-a arătat că pedeapsa rezultantă a inculpatului A. a fost diminuată de la 10 ani la 7 ani şi 6 luni.

Referitor la inculpatul C., instanţa de apel, ca urmare a duratei excesive a procedurilor, a redus pedeapsa şi a constatat că este obligatorie revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 135/15.02.2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1845/28.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pedeapsă ce a fost adăugată la pedeapsa aplicată prin decizia apelată în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii penale, au formulat recursuri în casaţie inculpaţii B., A. şi C., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25.11.2019, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 29.01.2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B., A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 135/A din 30 mai 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 şi s-a trimis cauza în vederea judecării acestor recursuri în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători.

Prin încheierea de admitere în principiu, s-a constatat, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., fiind specificat că, în procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, instanţa supremă verifică doar aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie.

S-a arătat că declaraţia de recurs în casaţie constituie actul de sesizare a instanţei de recurs, în raport de care devoluează judecata în etapa admisibilităţii în principiu, iar efectul devolutiv este limitat prin cazurile de casare. Întrucât recursul în casaţie produce o devoluţie parţială (o reexaminare în limitele cazurilor de casare), a fost precizat despre controlul instanţei de recurs că operează în limitele cazului de casare indicat.

Din perspectiva formalismului unei cereri de recurs în casaţie, în conformitate cu art. 438 C. proc. pen.., s-a constatat că recurenţii inculpaţi A., B. şi C. au invocat cazuri de casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar motivele indicate de fiecare dintre recurenţii inculpaţi prezintă aparenţa de sustenabilitate a acestora.

În ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul inculpat A. şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. şi a prezentat motivele pe care a înţeles să le subsumeze acestuia.

În această ordine de idei, s-a reţinut că, iniţial, prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurentul A. a indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.. şi a criticat decizia pronunţată în apel pentru greşita aplicare a pedepsei pentru complicitate la infracţiunea de luarea de mită în formă continuată.

Recurentul a solicitat desfiinţarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul înlăturării greşitei aplicări a legii în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă pentru complicitate la infracţiunea de luarea de mită în formă continuată, susţinând că instanţa de apel a procedat la schimbarea încadrării juridice fără a exista o cerere formală a vreuneia din părţi (existând numai concluziile orale ale reprezentantului Direcţiei Naţionale Anticorupţie, concluzii enunţate în momentul când i s-a dat drept la replică în urma concluziilor orale ale apărătorilor inculpaţilor, fără ca avocaţii inculpaţilor să-şi formuleze apărările faţă de teza procurorului).

Prin memoriul transmis la dosar, la data de 27.01.2020, recurentul inculpat A. a arătat că are în vedere cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., iar, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a pronunţat condamnări în alte limite de pedeapsă decât cele prevăzute de lege deoarece nu a respectat procedura prev. de art. 386 C. proc. pen.. privind schimbarea încadrării juridice, ceea ce a determinat aplicarea unei pedepse în limite nelegale pentru complicitate la luare de mită în formă continuată.

În argumentarea aceluiaşi caz de casare, a mai susţinut că a fost privat de dreptul de a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru judecarea în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei prev. de art. 3201 C. proc. pen.. anterior, în vigoare la data soluţionării cauzei în primă instanţă.

De asemenea, în susţinerea aceluiaşi caz de casare a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel pentru neluarea în considerare a cauzei de atenuare la jumătate a limitelor de pedeapsă potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu referire la denunţul şi facilitarea tragerii la răspundere penală a inculpaţilor cercetaţi în Dosarul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În acest context, chiar dacă, iniţial, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.. (care nu a intrat în vigoare la 01.02.2014, fiind abrogat prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013), în procedura admisibilităţii în principiu, instanţa a constatat că, prin memoriul depus ulterior la dosar, recurentul inculpat a făcut precizarea că cererea sa se întemeiază pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., situaţie în care s-a reţinut că inculpatul a arătat, prin cererea de recurs în casaţie, un caz de recurs în casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv pe cel prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., căruia i se subsumează în aparenţă criticile exprimate vizând aplicarea unor pedepse în limite nelegale.

S-a reţinut, în consecinţă, că, deşi recurentul inculpat A. a invocat în cererea de recurs în casaţie, cazul de casare art. 438 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., în realitate, dezvoltarea motivelor a fost subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Cât priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată B., s-a reţinut îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., având în vedere că a indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", prezentând motivarea acestui caz de casare cu referire la infracţiunile informatice şi infracţiunea de luare de mită, pentru care a fost condamnată.

Recurenta inculpată a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie şi, pe fond, achitarea, în temeiul art. 396 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., pentru infracţiunile informatice.

În esenţă, a susţinut că cele trei infracţiuni informatice pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată nu întrunesc elementele de tipicitate deoarece orice acţiune care conturează elementul material al infracţiunii trebuie să fie operată "fără drept". Or, având în vedere că nici urmărirea penală şi nici cercetarea judecătorească nu au evidenţiat limitele utilizatorului 186 (user atribuit recurentei), a apreciat că nu s-a stabilit depăşirea acestora. Mai mult decât atât, a opinat că nu se poate stabili vinovăţia în condiţiile în care nu a fost încunoştinţată cu privire la limitele drepturilor sale de utilizator al sistemului informatic.

A precizat că, prin Hotărârea nr. 1776/16/12.2009 a secţiei pentru judecători a CSM a fost aprobat Raportul privind controlul efectuat pe distribuirea aleatorie a dosarelor, în cuprinsul căruia s-a reţinut că, la Tribunalul Bucureşti, în materie penală, nu există termene asociate obiectelor, raportul fiind comunicat curţilor de apel în decembrie 2009.

S-a mai precizat că Raportul Inspecţiei Judiciare a concluzionat că, în urma verificărilor au fost identificate vulnerabilităţi care se referă, pe de-o parte, la aplicaţia informatică, iar pe de altă parte, la existenţa unor lacune în reglementarea modului de distribuire aleatorie a cauzelor, precum şi la aspecte de natură organizatorică de competenţa conducerilor judiciare.

Recurenta a susţinut că, în cazul Dosarului nr. x/2010, concluzia raportului menţionat a fost că nu a existat o repartizare aleatorie, ceea ce nu constituie infracţiune, ci abatere disciplinară.

În susţinerea cererii de recurs, inculpata a învederat că nu a modificat date informatice în sistemul ECRIS, în sensul că nu a operat modificarea complexităţii cumulate pentru completele de recurs imediat următoare, fără drept, având în vedere că exista o hotărâre a Colegiului de conducere care permitea acest lucru, existând precedente, în acest sens, şi nu a introdus parametrul timp fără drept, întrucât, aşa cum a precizat anterior, termenele de repartizare erau variabile şi nu erau asociate fiecărui obiect.

Cu referire la Dosarul nr. x/2011, a susţinut că nu a respectat repartizarea aleatorie (abatere disciplinară) şi a procedat astfel întrucât, în cazul dosarelor având ca obiect recursul pe starea de arest şi cereri pe fond pe starea de arest, considerate urgente, deseori acorda termene 0-1 zile, în acest sens fiind concluziile Raportului de inspecţie judiciară.

În privinţa Dosarului nr. x/2012, a făcut trimitere la art. 48 din Legea nr. 161/2003 şi la art. 325 din C. pen., reiterând că o cerinţă esenţială a infracţiunii este aceea ca făptuitorul să acţioneze fără drept. Or, prin Raportul inspecţiei judiciare s-a considerat că este o problemă de management necorespunzător încălcarea dispoziţiilor Regulamentului referitoare la repartizarea aleatorie.

Referitor la "depăşirea limitelor autorizării", a arătat că în cuprinsul Raportului s-a evidenţiat că repartizarea dosarelor nou intrate la secţiile penale ale Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care unul dintre parametrii esenţiali pentru repartizarea aleatorie, respectiv termenul, nu este asociat fiecărui obiect, ci acest parametru este introdus manual în aplicaţia ECRIS de către persoanele cu atribuţii în materie, prezintă vulnerabilităţi, motiv pentru care s-a apreciat de Inspecţia Judiciară că se impun a fi făcute verificări privind eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente.

Pentru aceste considerente, recurenta a apreciat că nu a depăşit limitele autorizării în repartizarea dosarelor, având în vedere practica existentă, la acel moment, în cadrul Tribunalului Bucureşti evidenţiată în cuprinsul Raportului de inspecţie judiciară, care permitea persoanelor cu atribuţii în materia repartizării dosarelor să nu aloce un termen fix (care la acel moment nu era asociat pe obiecte).

De asemenea, a mai considerat că era în competenţa Colegiului de conducere al instanţei să stabilească, pe baza unei hotărâri acelaşi parametru, pentru dosarele având acelaşi obiect şi acelaşi stadiu procesual sau pentru ca, în cadrul plajelor de repartizare stabilite, să stabilească clar limita minimă şi maximă în care se poate încadra un parametru pentru dosarele cu acelaşi obiect şi acelaşi stadiu procesual.

Or, aşa cum rezultă din Raport, o astfel de hotărâre de colegiu nu exista la acel moment, însă urmare a controlului tematic al Inspecţiei Judiciare a fost remediată această situaţie şi multe altele ce au fost depistate cu ocazia verificării îndeplinirii dispoziţiilor ce reglementează repartizarea aleatorie.

Recurenta inculpată a mai susţinut că trebuie departajată fapta unui intrus care accesează fără drept un sistem informatic, de fapta utilizatorului care îşi depăşeşte limitele autorizării.

A precizat că repartizarea aleatorie a cauzelor garantează că toate completele unei instanţe vor instrumenta adecvat cauza, astfel încât sesizarea oricăruia dintre acestea nu ar produce consecinţe juridice diferite de sesizarea altuia.

În consecinţă, a considerat că nici măcar teoretic urmarea imediată a acţiunii de a modifica date informatice nu este îndeplinită în ceea ce priveşte repartizarea cauzelor către diferite complete de judecată.

În acest context, a susţinut că, în speţă, în lipsa probării unui mobil bine definit şi al încunoştinţării adecvate a utilizatorului, fapta nu are vocaţia de a constitui infracţiune, impunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen.

În privinţa infracţiunii de luare de mită, recurenta inculpată B. a considerat că se impune pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.., întrucât fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă impuse de norma incriminatoare (ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală).

Cu privire la această faptă de luare de mită, recurenta a apreciat că îi lipseşte unul din elementele constitutive în sensul că acceptarea promisiunii de 100.000 de euro trebuia să se materializeze în admiterea recursului declarat de N.. În această situaţie, inculpata a susţinut că fapta reţinută în sarcina sa nu poate constitui infracţiunea de luare de mită pentru că nu a emis un act în favoarea lui N. ci, din contră, a emis un act în defavoarea acestuia, contrar celui la care face referire art. 254 C. pen. anterior.

În consecinţă, a precizat că acţiunea care ar compune elementul material al faptei ar fi aceea de a accepta vreun folos necuvenit, ceea ce în cauză nu există, fiind reprodusă exclusiv de declaraţiile necorespunzătoare adevărului ale inculpatului F., care nu se corelează cu alt mijloc de probă.

Aşadar, a menţionat că instanţa a omis analiza adecvată a probatoriului, respectiv a declaraţiilor colegelor de complet din care reiese opoziţia sa fermă pentru eliberarea lui N., fapt care ar fi impus concluzia că nu a existat o acceptare din partea sa de a primi suma de bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă lui N..

Referitor la cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat C., prin încheierea de admitere în principiu, instanţa a constatat că recurentul a indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. - "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" şi a arătat motivele pe care acesta se întemeiază, solicitând admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Astfel, în esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat C. a susţinut că instanţa de apel a omis să dea eficienţă cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

A învederat că pedeapsa aplicată a fost închisoarea de 3 ani pentru infracţiunea prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. care prevede închisoarea de la 2 la 7 ani, iar cu aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., în cadrul procedurii simplificate (abreviate), a beneficiat de reducerea limitelor pedepsei închisorii cu o treime, rezultând limitele cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Recurentul a considerat, însă, că limitele legale trebuiau reduse succesiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în conformitate cu art. 79 alin. (1) din C. pen., fiind îndreptăţit la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, aşa încât pedeapsa trebuia stabilită între 8 luni închisoare şi 2 ani şi 4 luni închisoare, întrucât pe parcursul urmăririi penale a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, inclusiv a numitului KK., coinculpat în cauză.

A menţionat că motivul indicat prin prezenta cerere a fost invocat în cursul judecării apelului, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra lui.

Recurentul inculpat a mai susţinut că aplicarea pedepsei în cuantum de 3 ani închisoare este injustă, prin raportare chiar la raţionamentul juridic şi criteriile folosite de instanţa de apel (potrivit considerentelor hotărârii atacate), dar şi prin raportare la pedepsele aplicate celorlalţi coinculpaţi şi, nu în cele din urmă, faţă de practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie de corupţie, aspecte pe care le-a considerat că generează aparenţa unui tratament juridic discriminatoriu care nu poate fi explicat decât prin gradul mare de complexitate a cauzei reflectată sub toate aspectele.

Motivele de recurs în casaţie au fost susţinute cu ocazia dezbaterii pe fond a recursului în casaţie, fiind consemnate în încheierea din 01.07.2020.

Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., A. şi C., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii reglementate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele indicate expres de legiuitor.

În baza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurenta inculpată B. a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.. pentru infracţiunile informatice.

Prin Decizia penală nr. 135/A din data de 30 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în apel, în temeiul art. 48 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. pentru săvârşirea a trei infracţiuni informatice, aflate în concurs real.

În cuprinsul deciziei pronunţate în apel, s-a arătat că "în ce priveşte infracţiunile informatice, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că nu există niciun element de dubiu, de îndoială, că faptele ar fi fost comise de inculpatele B. şi J. în modalitatea descrisă în actul de acuzare ori că faptele întrunesc toate cerinţele de tipicitate" fiind, prin urmare, reţinut că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii informatice pentru care inculpata B. a fost trimisă în judecată, fiecare dintre următoarele fapte:

- la data de 14.01.2013, având calitatea de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalul Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2010, privind pe inculpatul N., a introdus şi a modificat date informatice (complexitate şi parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la singurul complet eligibil "C8R", compus din B., D. şi R.;

- la data de 27.11.2012, în calitate de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalului Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2012, privind plângerea formulată de M. şi L., a introdus şi a modificat date informatice (parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la completul său, care a fost singurul eligibil în intervalul de timp selectat;

- la data de 27.04.2011, în calitate de preşedinte al secţiei a II-a penale a Tribunalului Bucureşti şi de utilizator (ID 189) al sistemului informatic ECRIS de repartizare aleatorie a dosarelor, cu ocazia repartizării Dosarului nr. x/2011, privind pe inculpatul C., a introdus şi a modificat date informatice (parametri de timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), rezultând date necorespunzătoare adevărului, cu privire la caracterul aleatoriu al distribuirii, în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a cauzei anterior menţionate la singurul complet eligibil "C6-A şi R", din care a făcut parte judecătorul D..

Potrivit art. 48 din Legea nr. 161/2003, constituie infracţiune informatică fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice.

În argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurenta inculpată a susţinut, în esenţă, că faptele reţinute în sarcina sa nu constituie infracţiuni informatice prevăzute de art. 48 din Legea nr. 161/2003, ci abateri disciplinare.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (republicată), constituie abatere disciplinară nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Deopotrivă, se arată că, în conformitate cu prevederile art. 94 din legea anterior menţionată, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Fundamentul răspunderii juridice constă în sancţionarea faptei interzise de normele de drept. Răspunderea disciplinară intervine atunci când se săvârşeşte o abatere disciplinară, iar răspunderea penală când fapta săvârşită este incriminată drept infracţiune.

Din modalitatea în care este definită abaterea disciplinară prin dispoziţiile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, rezultă că simpla încălcare a prevederilor care garantează principiul repartizării aleatorii a cauzelor poate atrage răspunderea disciplinară.

Or, faptele reţinute cu caracter definitiv de instanţa de apel în sarcina recurentei inculpate, ca fiind infracţiuni informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003, în legătură cu repartizarea dosarelor, constau în introducerea şi modificarea datelor informatice (complexitate şi/sau parametri timp), fără drept (cu depăşirea limitelor autorizării), în scopul de a fi utilizate în vederea repartizării frauduloase a unor cauze penale, împrejurare ce deosebeşte abaterea disciplinară de infracţiunea informatică prevăzută de art. 48 din Legea nr. 161/2003.

Aşadar, scopul în care recurenta inculpată a acţionat determină ca faptele analizate şi reţinute în sarcina acesteia să fie considerate fiecare în parte infracţiunea informatică prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003. O astfel de condiţie nu este reglementată pentru abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, iar instanţa de apel a reţinut un scop fraudulos al faptelor săvârşite de inculpata B..

Sub acest aspect, în analiza infracţiunilor informatice, instanţa de apel a constatat că: "probatoriul administrat demonstrează modalitatea infracţională în care se realiza "dirijarea" unui dosar în cadrul secţiei a II-a penale la completul de judecată dorit" "în acest sens inculpata B., care avea calitatea de preşedinte de secţie, a realizat acţiuni de manipulare, atât în mod direct, cât şi prin intermediul grefierilor F. şi J. asupra sistemului informatic ECRIS" "prin cooptarea grefierilor în cadrul grupării infracţionale, inculpata a urmărit consolidarea şi dezvoltarea grupării infracţionale, pentru ca, în timp, să le atribuie şi sarcina de a realiza legătura inculpatelor B. şi D. cu alţi potenţiali clienţi ori cu clienţii existenţi şi/sau intermediarii acestora pentru pretinderea/primirea/remiterea foloaselor pecuniare, atât pentru dirijarea anumitor dosare la secţia a II-a penală şi la anumite complete de judecată, cât şi pentru pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti favorabile ori pentru colectarea folosului pecuniar perceput ca urmare a infracţiunilor de corupţie comise."

În consecinţă, este neîntemeiat motivul de recurs prin care recurenta inculpată a susţinut că reprezintă abateri disciplinare faptele considerate de instanţa de apel ca fiind infracţiuni informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2003.

Recurenta inculpată a mai susţinut că cele trei infracţiuni informatice pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată nu întrunesc condiţiile de tipicitate deoarece orice acţiune care conturează elementul material al infracţiunii trebuie să fie operată "fără drept", iar nici urmărirea penală şi nici cercetarea judecătorească nu au evidenţiat limitele utilizatorului 186 (user atribuit recurentei).

Instanţa de recurs în casaţie constată, însă, că prin decizia din apel, s-a reţinut, în esenţă, existenţa unei modalităţi infracţionale în care s-a realizat "dirijarea" unui dosar în cadrul secţiei a II-a penale la completul de judecată dorit, fiind, apoi, pe larg prezentate metodele de manipulare ale sistemului informatic ECRIS pe baza probelor administrate, constatându-se că, la secţia a II-a penală a Tribunalului Bucureşti, au fost dezvoltate tehnici care au permis o manipulare a repartizării aleatorii şi a direcţionării dosarelor către anumite complete, de către inculpata B., în calitate de preşedinte de secţie, acţionând, îndeosebi, în mod direct, iar, alteori, prin intermediul unor grefieri din cadrul aceleiaşi secţii. A mai precizat instanţa de apel că repartizarea aleatorie există atunci când în procesul de distribuire au fost implicate cel puţin două complete de judecată, întrucât nu există identitate între conceptele de "repartizare aleatorie" şi "repartizare automată".

De asemenea, instanţa de apel a arătat: "În cadrul grupării infracţionale, în strânsă legătură cu inculpata D. a acţionat şi inculpata B., care, folosind prerogativele atribuţiilor sale de preşedinte al secţiei a II-a a Tribunalului Bucureşti, pentru atingerea scopului grupării, a manipulat sistemul informatic de repartizare aleatorie al dosarelor - programul ECRIS, cu sprijinul grefierilor J. şi F., fie prin prin alegerea unui alt dosar, deja repartizat în mod aleatoriu de sistemul informatic la completul dorit, căruia îi erau substituite datele cu cele din dosarul ce prezenta interes pentru inculpate, fie prin dirijarea dosarului la completul dorit, în cazul unui dosar deja repartizat la secţia a II-a penală a Tribunalului Bucureşti, prin creşterea artificială a complexităţii cumulate pe şedinţă de judecată."

Ca atare, potrivit deciziei din apel, limitele autorizării recurentei inculpate erau date de respectarea caracterului aleatoriu al distribuirii cauzelor, or, în sarcina inculpatei s-a reţinut că a introdus şi modificat date informatice cu depăşirea limitelor autorizării, adică, fără drept, fiind creată aparenţa unei distribuiri aleatorii a cauzelor de interes în speţă.

Pornind de la motivele de recurs, se impune precizarea că, din punct de vedere teoretic, accesarea unor date informatice se poate realiza de un intrus, ceea ce înseamnă că acea persoană, străină de baza de date, a acţionat "fără drept", aşa cum a opinat inculpata, dar subiect activ al infracţiunii informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2004 poate fi şi o persoană care, prin natura serviciului, are atribuţii în introducerea, modificarea sau ştergerea datelor informatice dacă acţionează fraudulos, contrar competenţelor/atribuţiilor sale (fără drept), subiectul activ al infracţiunii informatice analizate nefiind unul circumstanţiat.

În consecinţă, este neîntemeiată solicitarea recurentei inculpate de a fi achitată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., pentru cele trei infracţiuni informatice prev. de art. 48 din Legea nr. 161/2004, instanţa de recurs în casaţie constatând existenţa condiţiilor de tipicitate obiectivă, faptele săvârşite fiind prevăzute de legea penală.

Aspectele învederate de recurentă în legătură cu lipsa sa de vinovăţie în activitatea de repartizare a dosarelor pe completele secţiei penale (strâns legată de inexistenţa unor termene asociate obiectelor, modificarea complexităţii), ca şi chestiunile privind vulnerabilităţile aplicaţiei informatice şi competenţa Colegiului de conducere al Tribunalului Bucureşti, pe care le-a invocat ca motive de recurs în casaţie, presupun un proces de reevaluare a probatoriului, iar instanţa de recurs în casaţie nu poate verifica decizia recurată decât sub aspectul conformităţii cu regulile de drept, aprecierea probelor care au condus la stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţia inculpatei fiind de competenţa instanţei de apel care a pronunţat hotărârea împotriva căreia a fost exercitată prezenta cale extraordinară de atac.

În baza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurenta inculpată B. a mai solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.. pentru infracţiunea de luare de mită, susţinând că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale acestei infracţiuni cât timp nu a emis un act în favoarea lui N. ci, din contră, un act în defavoarea acestuia, ceea ce ar echivala cu o neprevedere a faptei în legea penală.

Prin Decizia penală nr. 135/A din data de 30 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în apel, în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Potrivit deciziei pronunţate în apel: "în concordanţă cu acuzaţiile formulate, aşa cum au fost descrise în actul de sesizare, instanţa de apel reţine că, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă sunt îndeplinite în cazul inculpaţilor D., B., A., E., G., H., C., O., P., S., F., I., Q., GG., HH., II., FF., JJ., CC., KK., LL., MM.."

Instanţa de apel a mai considerat că "nu există niciun element de dubiu, de îndoială, cu privire la elementele de fapt ori cu privire la vinovăţia inculpaţilor şi a apreciat probatoriul ca fiind apt a face dovada certă a conduitei infracţionale", fiind astfel reţinută, printre altele, în sarcina inculpatei B., infracţiunea de luare de mită, constând în aceea că, în cursul lunii ianuarie 2013, în calitate de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, învestită în compunerea completului de judecată C8R al acestei instanţe, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care a făcut parte, a acceptat, prin intermediul inculpatului F., promisiunea remiterii sumei de 150.000 euro, în scopul de a pronunţa o hotărâre favorabilă inculpatului N., în Dosarul nr. x/2010.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Având în vedere elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi văzând fapta reţinută în sarcina inculpatei, instanţa de recurs în casaţie constată că inculpata a fost condamnată pentru comiterea infracţiunii de luare de mită în varianta normativă a elementului material constând în acceptarea promisiunii unei sume de bani, în scopul de a pronunţa o hotărâre favorabilă unei părţi într-un dosar cu care fusese învestit completul de judecată din care recurenta inculpată făcea parte, în calitatea sa de judecător.

Cum prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a emis un act în defavoarea acelei părţi - inculpatul N., fiindu-i respins recursul împotriva menţinerii stării de arest preventiv, recurenta inculpată a considerat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă impuse de norma incriminatoare prev. de art. 254 C. pen. anterior, deoarece nu a emis un act în favoarea părţii.

Instanţa supremă precizează, mai întâi, că, în recurs în casaţie, nu se poate verifica existenţa concordanţei dintre starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, neexistând posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor, efectuată de instanţa de apel, după cum nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor, situaţia de fapt stabilită în apel având caracter definitiv.

Ca urmare, sunt fără relevanţă, în calea extraordinară a recursului în casaţie, criticile recurentei constând în aceea că instanţa de apel nu ar fi analizat adecvat probatoriul, respectiv declaraţiile colegelor de complet din care ar reieşi opoziţia sa fermă în legătură cu eliberarea lui N. şi că au fost reproduse exclusiv declaraţiile inculpatului F. care nu se corelează cu alt mijloc de probă.

Faptul stabilit de către instanţa de apel, al acceptării promisiunii unei sume de bani (ceea ce înseamnă acordul neîndoielnic referitor la oferta de mită) este rezultatul interpretării proprii de către instanţa ce control judiciar a materialului probator şi reliefează aspecte de temeinicie, care nu pot face obiectul cenzurii în recurs în casaţie, prin care se examinează exclusiv legalitatea hotărârii recurate în limitele art. 438 C. proc. pen.

Cât priveşte scopul pentru care s-a acceptat promisiunea sumei de bani, respectiv pentru a pronunţa o hotărâre favorabilă inculpatului N. în Dosarul nr. x/2010 (după cum a stabilit cu caracter definitiv instanţa de apel), acesta nu trebuia realizat, în mod efectiv, pentru a exista elementele de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită. Chiar dacă ulterior săvârşirii acţiunii incriminate inculpatul nu are conduita la care s-a angajat, fapta sa se încadrează în dispoziţiile art. 254 C. pen. anterior (D. 5850/1971 a T.S., sp., CD 1971, p. 401).

Această raţiune a reglementării rezidă în faptul că infracţiunea de luare de mită este o infracţiune esenţialmente de pericol, obiectul său juridic fiind reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu buna desfăşurare şi realizare a activităţii de serviciu, care presupune executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect.

În sensul celor expuse pledează şi faptul că infracţiunea s-a consumat la momentul acceptării promisiunii sumei de bani, fiind de subliniat că actul pentru care recurenta inculpată a acceptat promisiunea făcea parte din atribuţiile de serviciu ale acesteia.

La nivel teoretic, se precizează că înlocuirea expresiei "în scopul" din art. 254 din C. pen. anterior cu sintagma "în legătură cu" din art. 289 din C. pen., respectiv prevederea cerinţei ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu "în scopurile" menţionate, are semnificaţia că în cuprinsul infracţiunii de luare de mită incriminate prin art. 289 din C. pen. au fost incriminate faptele care, potrivit C. pen. anterior, constituiau atât infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenta inculpată nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. pentru infracţiunea de luare de mită.

Recursul în casaţie formulat de inculpatul A. se întemeiază pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanţele atenuante ori agravante a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Recurentul inculpat a invocat, mai întâi, în cadrul acestui caz de casare faptul că instanţa de apel l-a condamnat, pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită în formă continuată, la pedeapsa închisorii în alte limite decât cele prevăzute de lege întrucât nu a respectat procedura prev. de art. 386 C. proc. pen.. privind schimbarea încadrării juridice.

Prin Decizia penală nr. 135/A din data de 30 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică din trei infracţiuni de complicitate la luare de mită prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 (prezentate în rechizitoriu) reţinute în sarcina inculpatului A., într-o singură infracţiune de complicitate la luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, pentru săvârşirea căreia a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Pedeapsa prevăzută pentru complicitate la luare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior este închisoarea de la 3 la 12 ani, însă, fiind considerate incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, pedeapsa pentru infracţiunea efectiv comisă este închisoarea de la 3 la 20 de ani, limite care se reduc cu o treime în conformitate cu prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., acestea devenind de la 2 ani închisoare şi 13 ani şi 4 luni închisoare.

Pentru forma continuată a infracţiunii, reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (legea veche fiind stabilită ca lege penală mai favorabilă pentru recurentul inculpat), pedeapsa era sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se putea adăuga un spor, potrivit art. 34 sau, după caz, art. 40 alin. (1) din acelaşi cod, spor care nu era obligatoriu conform art. 42 C. pen. anterior şi care nici nu a fost aplicat de instanţa de apel, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate şi cuantumul pedepsei stabilite pentru infracţiunea analizată.

În aceste condiţii, este legală pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată recurentului inculpat A. pentru infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Numai dacă instanţa de apel aplica un spor pentru a sancţiona forma continuată a infracţiunii şi, ca urmare, pedeapsa astfel stabilită nu era în limitele reglementate de art. 42 C. pen. anterior, doar atunci ar fi devenit aplicabil cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În recurs în casaţie nu este permisă examinarea respectării procedurii prevăzute de art. 386 C. proc. pen.. privind schimbarea încadrării juridice (în speţă, din concurs de infracţiuni de luare de mită în infracţiunea de luare de mită în formă continuată, conform motivului invocat de recurentul inculpat), întrucât nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.., ce are ca sferă de reglementare exclusiv aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Mai mult, motivul de recurs în casaţie privind omisiunea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice nu poate fi fundamentat pe niciun alt caz de casare, aşa cum acestea sunt în mod strict şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., neputându-se extinde sfera de analiză pe cale de interpretare, întrucât calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează situaţii de nelegalitate concret evidenţiate, iar situaţia evocată de recurent nu se regăseşte printre cele expuse de legiuitor.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat A., prin decizia pronunţată în apel a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile săvârşite, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Împrejurarea că instanţa de apel a aplicat recurentului inculpat pedepse în limitele reglementate de lege pentru judecata în procedura simplificată (reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă era prevăzută şi de art. 3201 C. proc. pen.. anterior) rezultă, în primul rând, din considerentele deciziei recurate: " instanţa de apel constată că argumentele apărării cu privire la greşita neaplicare a procedurii simplificate în cazul inculpaţilor A. şi I. sunt fondate, întrucât, pe de-o parte, administrarea de probe a fost determinată de chestiunile referitoare la eventuala neaplicare a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea extinsă, ceea ce nu poate fi asimilată unei contestări a acuzaţiilor, iar, pe de altă parte, solicitarea de achitare a inculpaţilor nu este incompatibilă cu procedura reglementată de C. proc. pen., care presupune, aşa cum s-a arătat, recunoaşterea faptelor şi nu a infracţiunilor", "procedura prevăzută de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. este incidentă şi în cazul inculpaţilor A. şi I.".

Apoi, se constată că pedepsele aplicate de instanţa de apel pentru infracţiunile săvârşite de inculpatul A. sunt legale, cuantumul acestora fiind situat între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile comise, reduse cu o treime, potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., legea penală mai favorabilă acestuia fiind considerată legea veche, astfel:

1. - pedeapsa de 6 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 13 ani şi 4 luni închisoare;

2. - pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 10 ani închisoare;

3. - pedeapsa de 6 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 11 ani şi 4 luni închisoare;

4. - pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, în formă continuată prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. (punctele 3.3, 3.6, 3.9 din rechizitoriu), este situată între limitele de 2 ani închisoare şi 13 ani şi 4 luni închisoare;

5. - pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare stabilită pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 26 raportat la art. 257 C. pen. anterior şi la art. 7 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 11 ani şi 4 luni închisoare;

6. - pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de cumpărare a influenţei prev. de art. 61 raportat la art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 10 ani închisoare;

7. - pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei prev. de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 61 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. este situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 10 ani închisoare.

Reţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. nu impune aplicarea unei pedepse egale cu minimul special care rezultă din diminuarea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Dintr-o altă perspectivă, în virtutea principiului non reformatio in pejus, se menţionează că nu are relevanţă în soluţionarea recursului în casaţie formulat exclusiv de inculpatul A., faptul că prin decizie s-a consemnat că pedepsele principale vor fi orientate spre maximum în raport de limitele de pedeapsă, astfel cum rezultă ca urmare a aplicării procedurii simplificate.

Se remarcă, pe de altă parte, precizarea instanţei de apel că pedeapsa rezultantă a inculpatului A. va fi diminuată de la 10 ani la 7 ani şi 6 luni închisoare.

În aceste condiţii şi cadru procesual existent este suficientă constatarea că toate pedepsele aplicate inculpatului de instanţa de apel, pentru fiecare infracţiune în parte, sunt în limite legale şi că pedeapsa rezultantă a fost stabilită cu respectarea prevederilor art. 34 lit. b) C. pen. anterior, numai legalitatea pedepsei putând fi cenzurată în baza cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

Cât priveşte motivul de recurs prin care inculpatul A. a criticat neluarea în considerare a cauzei de atenuare la jumătate a limitelor de pedeapsă în conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (indicând că a formulat un denunţ şi a facilitat tragerea la răspundere penală a inculpaţilor cercetaţi în Dosarul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie), Înalta Curte precizează că nu poate fi analizat în temeiul cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., deoarece reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de evaluare a comportamentului inculpatului, iar aspectele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie. Reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte natura juridică a instituţiei reglementate de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, respectiv de cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, prezintă relevanţă Decizia nr. 3/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că instituţia prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă [conform art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege].

Natura juridică de cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă a instituţiei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost enunţată şi în Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale.

Mai este de subliniat că, prin Decizia nr. 4 din 13.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat în legătură cu cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, că are drept efect valorificarea acestor dispoziţii exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor legale.

Se mai notează că, jurisprudenţa Înaltei Curţi este constantă în privinţa faptului că ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 (Decizia penală nr. 23/RC din 19.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 37/RC din 31.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 215/RC din 26.05.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penal, Decizia penală nr. 467/RC din 23.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 75/RC din 09.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 155/RC din 02.05.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 92/RC din 14.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 166/RC din 10.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Faţă de toate acestea, în baza unui raţionament mutatis mutandis, instanţa de recurs în casaţie consideră că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 ce reglementează, similar, o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, au efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.

În consecinţă, interpretarea şi valorificarea datelor în funcţie de care se stabileşte dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 face parte din procesul de individualizare a sancţiunii penale şi reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii.

Or, faţă de scopul recursului în casaţie constând în realizarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele cazurilor expres prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., instanţa de recurs nu poate aprecia/reaprecia probele administrate în legătură cu comportamentul procesual al inculpatului A. cu consecinţe asupra modalităţii de individualizare a pedepsei.

Aşadar, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate verifica incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Înalta Curte consideră că dacă, în cauză, instanţa de apel ar fi reţinut beneficiul oferit de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală.

Recursul în casaţie formulat de inculpatul C. se întemeiază, de asemenea, pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin Decizia penală nr. 135/A din data de 30 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recurentul inculpat C. a fost condamnat, în temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. şi art. 35 alin. (1), art. 41 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că pedeapsa principală de 3 ani închisoare, aplicată recurentului inculpat C. prin decizia instanţei de apel, este legală, fiind situată între limitele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, ce rezultă în urma reducerii cu o treime, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a limitelor speciale de pedeapsă de 2 ani închisoare şi 7 ani închisoare prevăzute de art. 292 alin. (1) C. pen. pentru infracţiunea de cumpărare a influenţei, pe care a comis-o în calitate de complice.

Instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen. privind pedeapsa pentru infracţiunea continuată (maximul se poate majora cu cel mult 3 ani), această majorare de pedeapsă fiind lăsată la latitudinea instanţei, iar dispoziţiile art. 41 C. pen. privind recidiva au fost aplicate legal, raportat la antecedentele penale ale recurentului inculpat.

Aşadar, pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată, este în limite legale, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare şi agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Aspectele evocate prin cererea de recurs în casaţie referitoare la raţionamentul juridic şi criteriile folosite de instanţa de apel pentru stabilirea pedepsei de 3 ani închisoare, în raport de pedepsele aplicate celorlalţi coinculpaţi şi practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie de corupţie, în baza cărora recurentul inculpat şi-a fundamentat concluzia că pedeapsa ce i-a fost aplicată este injustă, nu pot fi examinate pe calea recursului în casaţie deoarece nu ţin de legalitatea hotărârii recurate, ci de temeinicia acesteia, individualizarea pedepsei principale fiind rezultatul unui proces de evaluare.

Recurentul inculpat C. a mai invocat în baza cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., faptul că instanţa nu i-a aplicat beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, susţinând că pedeapsa trebuia stabilită între limitele de 8 luni închisoare şi 2 ani şi 4 luni închisoare întrucât, pe parcursul urmăririi penale, a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, inclusiv a numitului KK., coinculpat în cauză.

Referitor la acest motiv de recurs al inculpatului C. prin care susţine că îndeplineşte condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi solicită reţinerea acestui beneficiu, aşa cum s-a precizat şi în cazul recurentului inculpat A., Înalta Curte constată că nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., deoarece reţinerea sau nu a acestei cauze legale de reducere a pedepsei constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Instanţa de recurs în casaţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casaţie urmărind să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie.

Înalta Curte subliniază că aspectele menţionate în cele ce preced pentru recurentul inculpat A. (cu ocazia examinării aceluiaşi caz de casare fundamentat pe acelaşi motiv de recurs), în legătură cu Deciziile nr. 3/2018 şi nr. 4/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa instanţei supreme, îşi păstrează valabilitatea şi în cazul recurentului inculpat C., concluzia fiind aceeaşi, în baza unui raţionament mutatis mutandis, că instituţia reglementată de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 are natura juridică a unei cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a conduitei procesuale a inculpatului C. în sensul de a verifica dacă a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unor persoane care ar fi săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, respectiv a coinculpatului KK., deoarece prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum, de fapt, a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Se mai precizează că, faţă de art. 447 C. proc. pen.. în conformitate cu care instanţa de recurs în casaţie poate examina exclusiv legalitatea deciziei în cazurile limitativ prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., excedează analizei sale motivul privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului de a se reţine în privinţa sa o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, cum este şi cea prev. de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu consecinţe asupra procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale (în acelaşi sens, Decizia nr. 40/RC din 07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Motivul de recurs al inculpatului C. vizând omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii sale de a face aplicarea art. 19 din din O.U.G. nr. 43/2002 reprezintă, în realitate, o critică adusă modului în care instanţa de apel a analizat motivele de apel, care nu se încadrează cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi nici unui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Aşa cum s-a mai precizat în considerentele prezentei hotărâri, numai dacă se reţineau dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi pedeapsa nu se situa între limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea comisă, reduse conform acestor dispoziţii legale, numai atunci devenea aplicabil cazul de casare invocat de recurent.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 135/A din data de 30 mai 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, precum şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în sumă de 627 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 135/A din data de 30 mai 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, precum şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în sumă de 627 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 09 iulie 2020.

GGC - GV