Limits of cassation review: exclusion of subjective intent and evidentiary assessment from the "fact not provided by penal law" ground in corruption cases

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 52 din 7 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2014, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) şi art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) şi art. 16 lit. b) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de inculpata A. din infracţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 şi art. 15 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 şi art. 15 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 şi art. 15 din Legea nr. 78/2000 şi a art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 din C. pen. din 1969.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a dispus ca pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatei să se suspende şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei perioada reţinerii de 24 de ore, de la data de 15.10.2014 la data de 16.10.2014.

Prin aceeaşi hotărâre au fost pronunţate soluţii şi cu privire la inculpaţii B., C., D. şi E.

Totodată, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus revocarea măsurilor asigurătorii luate prin Ordonanţele Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei nr. 21/P/2014 din 26.11.2014 - prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din terenul în suprafaţa de 3827 m.p, situat pe str. x din Mun. Orşova, aparţinând inculpatului B., şi nr. 21/P/2014 din 04.12.2014 - prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din terenul în suprafaţa de 1097 m.p situat pe strada x nr. 116 din Mun. Drobeta-Turnu Severin, aparţinând inculpatei A.

Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpata A.

În calea sa de atac, parchetul a criticat, printre altele, soluţia de achitare a inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, respectiv de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, individualizarea judiciară a pedepsei aplicate acesteia în fond şi soluţia de revocare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţele nr. 21/P/2014 din 26.11.2014 şi, respectiv din 04.12.2014 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

Inculpata A. a criticat soluţia de condamnare dispusă faţă de aceasta pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 şi art. 15 din Legea nr. 78/2000, solicitând achitarea pentru această faptă, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 241/A din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 52 din 7 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2014, privind şi pe intimaţii inculpaţi E., B., D. şi C., s-a casat, în parte, sentinţa apelată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 83, art. 84 din C. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei principale de 2 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. faţă de inculpata A., pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei A. obligaţia respectării următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte săptămânal la Serviciul de probaţiune Mehedinţi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacele sale de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatei A. asupra prevederilor art. 88 din C. pen., privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor inculpatei formulată de procuror din tentativă la infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 20 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 132 şi art. 15 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., ca urmare a dezincriminării faptei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contraveneau deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 241/A din 2 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, a declarat recurs în casaţie inculpata A.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpata A. a arătat, în esenţă, că este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casaţie formulat, casarea hotărârii recurate şi achitarea recurentei în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie invocat, susţinând, prioritar, că acesta este aplicabil nu numai în situaţia în care s-a dispus o soluţie de condamnare, ci şi în ipoteza în care faţă de inculpat s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă neprevăzută de legea penală, apărarea recurentei inculpate, făcând şi ample consideraţii preliminare cu privire la sfera de cuprindere a cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că fapta în raport de care faţă de inculpata A. s-a dispus, în apel, amânarea aplicării pedepsei, respectiv instigare la folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, recurenta, prin apărător ales, a arătat că i se impută săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se în sarcina acesteia, în concret, că: "C., şeful Formaţiunii rutiere din cadrul Poliţiei Mun. Orşova, la instigarea inculpatei A., a accesat baza de date pentru evidenţa persoanelor, cu privire la F. (...). Informaţiile pe care C. le-a obţinut, fără legătură cu legala îndeplinire a atribuţiilor de serviciu, le-a furnizat în aceeaşi zi doamnei A., săvârşind infracţiunea de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii. Infracţiunea a fost comisă în legătură cu interesul doamnei avocat G., fiica doamnei prim-procuror, de aflare informaţii nedestinate publicului despre concubina din acea perioadă a avocatului H. din Baroul Mehedinţi. Dialogurile dintre A. şi fiica sa, G., au relevat că aceasta din urmă a derulat relaţii de concubinaj cu domnul H., fiica doamnei magistrat fiind preocupată de procurarea unor date despre rivala sa. (...).

Scopul obţinerii acestor informaţii a fost personal, fără legătură cu menirea accesării bazelor de date puse la dispoziţia organelor cu atribuţii în prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Urmare aflării, prin accesarea nelegală a bazei de date de către C., a datelor complete despre prietena de atunci a fostului concubin al doamnei avocat, aceasta şi mama ei au obţinut foloase nepatrimoniale necuvenite ce au constat în beneficierea de informaţii nedestinate publicităţii, strict în scopuri personale cadrate de foste sau actuale relaţii de concubinaj, pentru efectuarea unor comparaţii şi însuşirea sentimentului de superioritate a fiicei inculpatei faţă de persoana la care s-au referit aceste date."

În acest context, plecând de la definiţia dată infracţiunii de referinţă prin dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, "sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: (...) b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii." şi făcând o prezentare succintă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, apărarea a susţinut că, sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă calificată prin scop, legea obligând ca faptele care determină elementul material al infracţiunii să fie săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

În continuare, invocând teza conform căreia prin noţiunea de "foloase" se înţeleg atât cele materiale, cât şi cele nemateriale, apărarea a subliniat faptul că doctrina a statuat că foloasele nemateriale "trebuie înţelese şi limitate la acele foloase care au sau pot avea, mai devreme sau mai târziu, consecinţe de ordin patrimonial şi care indirect, îmbunătăţesc situaţia patrimonială a funcţionalului (...) Avantajele pur şi exclusiv morale, fără consecinţe patrimoniale sau sociale, nu credem că pot determina noţiunea de folos."

Evaluând datele concrete ale cauzei prin prisma acestor consideraţii teoretice, apărarea a invocat justeţea reţinerilor instanţei de fond în sensul că "avantajul de care se susţine că a beneficiat inculpata A. nu constituie nici măcar un folos nepatrimonial şi că, prin urmare, în sarcina celor doi inculpaţi nu poate fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în calitate de autor, respectiv instigator. Ar fi absurd să se reţină că cei doi inculpaţi au săvârşit infracţiunea menţionată în baza unei concluzii şi a unui raţionament care aparţin procurorului de caz şi care nu se reflectă în probele administrate, probe din care rezultă, fără echivoc, inclusiv faptul că inculpata A. a fost obiectivă în aprecierea calităţilor fizice ale numitei F., afirmând într-o convorbire cu fiica sa, în ziua de 11.03.2014 că "e frumoasă".

Corelativ, a susţinut că argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că preluarea informaţiilor s-a făcut pentru obţinerea unui folos nepatrimonial în favoarea inculpatei A., respectiv pentru a contracara ori rezolva favorabil problemele sentimentale ale fiicei inculpatei referitoare la presupusa legătură a acelei persoane, cu acelaşi bărbat "râvnit" de fiica inculpatei, deci implicit şi în folosul fiicei inculpatei, depăşesc orice interpretare doctrinară şi jurisprudenţială dată noţiunii de "folos nepatrimonial".

În acest sens, făcând trimitere la Decizia nr. 50/2017 prin care Curtea Constituţională a reţinut că "noţiunea de «folos necuvenit» utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este «legal nedatorat», are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noţiunea nu este nouă, regăsindu-se în activul legislaţiei şi în art. 11 din Legea nr. 78/2000", apărarea a susţinut că sintagma "alte foloase necuvenite" este întâlnită şi în alte texte incriminatorii ale faptelor de corupţie, motiv pentru care beneficiază de o bogată interpretare doctrinară şi jurisprudenţială.

Astfel, în DEX, termenul "foloase" (beneficii) este definit ca "beneficii morale sau materiale, foloase, profit", iar în doctrina penală, termenul de "alte foloase" înseamnă orice tip de foloase materiale, altele decât bani, precum şi foloase nepatrimoniale şi morale (înmânarea unor medalii, distincţii academice, universitare, ştiinţifice, culturale, artistice, titluri sportive, poziţii militare etc.), conceptul de "necuvenit", prezent în incriminările de mită, fiind definit drept recompensă, retribuţie pentru comportamentul incorect al funcţionarului.

În contextul acestor considerente teoretice, apărarea a susţinut că, raportat la conţinutul concret al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reţinută în sarcina inculpatei A., nu se poate decela scopul nepatrimonial urmărit de aceasta, speculându-se doar, sub aspectul laturii subiective, faptul că informaţiile referitoare la persoana numitei F. îi puteau permite inculpatei şi fiicei acesteia să-şi orienteze conduita în scopul obţinerii rezultatului propus în raport cu fostul concubin al celei din urmă. Practic, în acest fel s-a încercat să se stabilească o legătură de cauzalitate între fapta inculpatei A. de obţinere a informaţiilor de la coinculpatul C. şi interesul inculpatei şi a fiicei acesteia de a o cunoaşte pe numita F.

Or, în cauză nu s-a demonstrat scopul folosirii informaţiilor cu caracter confidenţial de către inculpată şi prin aceasta, nu s-a demonstrat intenţia directă calificată prin scop a acesteia în comiterea infracţiunii de referinţă. Ca urmare, faptul că prin obţinerea informaţiilor referitoare la numita F. au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal nu conduce automat la reţinerea, în sarcina inculpatei A., a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, întrucât faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, câtă vreme scopul prevăzut de lege nu este atins.

Altfel spus, diferenţa dintre încălcarea reglementărilor referitoare la protecţia datelor cu caracter personal şi infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 o reprezintă tocmai intenţia calificată prin scop, respectiv obţinerea pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. În cauză însă, inculpata A. a obţinut informaţiile referitoare la numita F. dintr-o simplă curiozitate, fără ca aceasta să obţină vreun avantaj nepatrimonial în urma vizualizării unei fotografii cu înfăţişarea persoanei respective.

Ca urmare, apărarea a arătat că este absurd a se pune semnul egalităţii între motivul real al solicitării informaţiilor confidenţiale de către inculpata A. şi scopul ilicit al folosirii informaţiilor nedestinate publicităţii prevăzut de legiuitor în norma de incriminare, motiv pentru care a susţinut că fapta inculpatei nu poate constitui decât o contravenţie.

În concluzie, susţinând că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei A. sub acuzaţia de instigare la folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii nu se suprapune normei incriminatoare prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, apărarea a conchis că soluţia de amânare a aplicării pedepsei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia recurată este nelegală.

Pentru toate aceste considerente, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, dispunerea achitării inculpatei pentru infracţiunea anterior menţionată.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 2 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, şi a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

A fost acordat termen la data de 10 ianuarie 2020, cu citarea recurentei-inculpate şi asigurarea apărării (apărător ales).

Pentru a dispune astfel, procedând la evaluarea îndeplinirii în speţă a condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a notat, cu titlu prioritar, că, presupunând o constatare prealabilă asupra existenţei faptei, a aptitudinii acesteia de a fi infracţiune şi a săvârşirii ei de către inculpat, în condiţiile art. 83 - 90 din C. proc. pen., soluţia de amânare a aplicării pedepsei, prev. de art. 396 alin. (4) din C. proc. pen., pronunţându-se în aceleaşi condiţii ca cea de condamnare, prev. de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., poate fi cenzurată din perspectiva cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Altfel spus, deşi nu constituie o soluţie de condamnare, ci o modalitate de individualizare judiciară a pedepsei, soluţia de amânare a aplicării pedepsei nu poate fi exclusă din sfera de aplicabilitate a cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât acesta se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Acestor argumente, confirmate doctrinar, care se raportează la obiectul controlului de legalitate ce poate fi exercitat prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, li se alătură cele de interpretare coroborată şi sistematică a dispoziţiilor legale care reglementează recursul în casaţie, fiind evident că, în măsura în care legiuitorul ar fi urmărit excluderea soluţiei de amânare a aplicării pedepsei din categoria hotărârilor judecătoreşti ce pot fi supuse recursului în casaţie (implicit prin prisma cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), ar fi cuprins-o în categoria limitativă a hotărârilor ce nu sunt susceptibile a fi supuse cenzurii prin prisma acestei căi de atac, riguros stabilită prin alin. (2) al art. 434 din C. proc. pen.

În contextul acestei concluzii, raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazului de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile recurentei-inculpate A. privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de instigare la folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, în raport de care, în apel, faţă de aceasta s-a dispus o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. .438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. conform cărora "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

La data de 17.01.2020, recurenta inculpată A., prin apărător ales, a transmis la dosarul cauzei concluzii scrise privind admiterea recursului în casaţie pendinte susţinând, în esenţă, pe de o parte, faptul că nu există nicio raţiune pentru care să poată fi redus "câmpul" de aplicare al căii extraordinare de atac prin interpretarea sintagmei "faptă prevăzută de legea penală" ca "acoperind" doar latura obiectivă a unei infracţiuni, iar pe de altă parte, a susţinut că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală în lipsa condiţiei privind scopul obţinerii de bani sau alte foloase necuvenite (condiţia prevăzută de text - "dacă a fost săvârşită").

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale, instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă numai în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată, raportat la săvârşirea instigării la infracţiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 constă, în esenţă, în aceea că în ziua de 11.03.2014, la cererea inculpatei A., inculpatul C. a accesat baza de date pentru evidenţa persoanelor cu privire la numita F., precum baza de date auto în care a efectuat verificări dacă această persoană deţine permis de conducere şi dacă figurează ca fiind proprietara unui autoturism, iar ulterior, toate informaţiile obţinute, incluzând şi fotografia persoanei, le-a pus la dispoziţia inculpatei A., cu scopul de a fi folosite pentru a-şi sprijini fiica într-o dispută sentimentală.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că această prelucrare a fost realizată într-un scop ilicit, mai precis de obţinere a unui folos nepatrimonial în favoarea inculpatei A., respectiv obţinerea unor informaţii cu caracter personal pentru a contracara ori rezolva favorabil problemele sentimentale ale fiicei inculpatei referitoare la o presupusă legătură a acelei persoane cu acelaşi bărbat "râvnit" de fiica inculpatei, deci implicit şi în folosul fiicei inculpatei.

Văzând prevederile art. 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că inculpaţii C. şi A. au dat o altă interpretare motivelor ce i-au determinat să efectueze verificările în bazele de date cu privire la F., iar pe de altă parte, că folosul obţinut de inculpata A. prin accesarea bazei de date de către C. este necuvenit, are caracter nepatrimonial şi valorifică un interes personal şi al fiicei sale, în sensul în care cunoaşterea acelor informaţii, inaccesibile în alt mod, le putea permite să-şi orienteze conduita în scopul obţinerii rezultatului propus în raport cu fostul concubin al fiicei sale care rupsese legăturile cu aceasta, mecanismul asumat de inculpată fiind apt a produce consecinţa vizată.

Totodată, s-a reţinut faptul că după prelucrare şi obţinerea fotografiei persoanei în cauză, inculpatul C. a transmis-o inculpatei A. pe o reţea publică de socializare, într-o manieră străină rigorilor procesual penale, probele demonstrând dincolo de orice îndoială că inculpaţii A. şi C. au acţionat cu intenţie directă, calificată prin scop, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatei A. realizează elementele constitutive ale instigării la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fapte pentru care de altfel a fost angajată răspunderea penală a acestei inculpate.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că situaţia de fapt reţinută în cauză se circumscrie elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Analizând motivele invocate în prezentul demers judiciar, Înalta Curte apreciază că recurenta inculpată a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., neinvocând împrejurarea că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală din perspectiva neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci contestând, în realitate, scopul urmărit de făptuitor, de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Însă aceste critici nu pot face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului de casaţie întrucât presupun analiza elementelor factuale ale cauzei în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

Astfel, se constată că, în esenţă, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, existenţa unui folos necuvenit cu caracter nepatrimonial, de natură personală a inculpatei A., respectiv a fiicei acesteia, G.

Or, baza probatorie a constatărilor instanţei de apel nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, iar analiza mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia excedează limitelor cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, susţinerile recurentei inculpate în sensul că prin probatoriul administrat nu s-a demonstrat scopul folosirii informaţiilor cu caracter confidenţial şi nu s-a demonstrat intenţia directă calificată prin scop nu pot fi analizate în actualul cadru procesual. În realitate, recurenta nu contestă un element de tipicitate a infracţiunii reţinute în sarcina sa, ci fundamentul soluţiei pronunţate de instanţa de apel. Or, probele pe care s-a întemeiat soluţia dispusă în cauză privind o anumită formă de vinovăţie nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie.

Înalta Curte subliniază că sintagma - nu este prevăzută de legea penală - regăsită în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege. Analizând criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac, se constată că apărarea a subsumat noţiunii de "neprevedere a faptei de legea penală" elemente probatorii ce au format convingerea instanţei de apel că inculpata A. se face vinovată de comiterea infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în forma de participaţie a instigării, invocând lipsa intenţiei directe calificate prin scop.

Ca atare, în raport de prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi stabilirea situaţiei de fapt şi analiza probatoriului, stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpata A. excedează cenzurii instanţei de control judiciar, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Mai mult, foloasele necuvenite, reglementate în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 78/2000, pentru a fi pe deplin conturate, trebuie determinate prin raportare la situaţia concretă, presupunând, implicit, analiza situaţiei de fapt şi a probatoriului reţinut la stabilirea acesteia. Pe cale de consecinţă, contestarea de către apărare a caracterului de foloase nepatrimoniale necuvenite a foloaselor de natură personală obţinute de inculpată şi fiica acesteia în modalitatea reţinută de instanţa de apel presupune, aşa cum s-a arătat şi anterior, cenzurarea unor aspecte de temeinicie cuprinse în considerentele deciziei atacate, extranee prezentei căi extraordinare de atac.

Pe de altă parte, limitarea foloaselor nepatrimoniale la acele foloase care au sau care pot avea consecinţe de ordin patrimonial, astfel cum a susţinut apărarea inculpatei, nu pot fi primite.

În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 584/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 1070/18.12.2018, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale, după cum urmează:

"62. Cu privire la natura folosului, din textul de incriminare se înţelege că subiectul activ al infracţiunii "se răsplăteşte" sau răsplăteşte o altă persoană prin conduita sa contrară atribuţiunilor sale de serviciu, urmărind astfel un folos, indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială. Curtea reţine că norma analizată urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase, drept care, în acest caz, folosul obţinut este întotdeauna necuvenit, indiferent că este de natură patrimonială sau nepatrimonială.

63. Spre deosebire de cele expuse, reglementarea analizată limitează sfera de acţiune a normei de incriminare, ceea ce are drept efect acceptarea ideii ca un act de corupţie să nu fie sancţionat penal. Or, legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii analizate doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferenţiere realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupţie care nu produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept.

64. În acest context, Curtea subliniază că revine organelor judiciare obligaţia de a administra probatoriul necesar pentru a demonstra legătura de cauzalitate între activitatea ilicită realizată şi scopul urmărit pentru reţinerea infracţiunii analizate. Legătura de cauzalitate, ca element al laturii obiective a infracţiunii, trebuie să rezulte în mod indubitabil din probele administrate."

Prin urmare, natura foloaselor necuvenite obţinute - foloase de natură patrimonială, respectiv foloase de natură nepatrimonială - este clar delimitată, acestea fiind în mod cert diferite.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind pretinsa confuzie între folosirea informaţiei şi folosul necuvenit, respectiv între latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză detaliată a elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva elementelor de tipicitate atât obiectivă, cât şi subiectivă, motiv pentru care susţinerile apărării sunt nefondate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 02 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., o va obliga pe recurenta-inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 02 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

GGC - NN