Validity of in natura restitution of a historic monument not declared public domain property; standing of heir under Law 10/2001

Dispoziţie de restituire în natură a unui imobil – monument istoric emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a actului emis de entitatea notificată

Legea nr. 213/1998, art. 3, art. 9

Legea nr. 422/2001, art. 2, art. 4, art. 8

O.G. nr. 68/1994, art. 2, art. 5, art. 7

Noțiunea de bun monument istoric de valoare națională, care poate aparține proprietății publice sau private, este diferită de cea de bun monument istoric de interes național, iar faptul că un bun este monument istoric acest lucru nu generează, automat, un regim juridic supus proprietății publice.

Includerea monumentelor în domeniul public al statului vizează acele bunuri care sunt declarate de interes public național, mecanismul de includere în proprietatea exclusivă a statului fiind stipulat în cuprinsul cadrului legal în materia proprietăţii publice, reglementat prin art. 9 din Legea nr. 213/1998 și a procedurii stabilite prin art. 7 alin.(1) din O.G. nr. 68/1994, precum și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.

Din coroborarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 cu dispozițiile înscrise în art. I.26 al anexei la Legea nr. 213/1998 potrivit cărora „domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: ... 26. statuile și monumentele declarate de interes public” rezultă că un bun calificat monument istoric, chiar de valoare națională, deși face parte din patrimoniul cultural național nu poate fi considerat de plano ca aparținând domeniului public, fiind necesar a se desfășura procedura de declarare a bunului ca făcând parte din domeniul public, pentru a constitui proprietatea statului.

Or, câtă vreme, până la momentul emiterii dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001, bunul imobil nu a fost supus procedurii legale care să îl declarare de interes public național, acesta poate fi restituit în natură, întrucât nu face parte din domeniul public al statului și nu este supus regimului juridic al proprietății publice.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.561 din 27 februarie 2020

1.Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată, pe rolul Judecătoriei Târgu-Secuiesc, la data de 08.04.2016, şi precizată la 23.06.2016, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta A., Direcţia de Sănătate Publică Covasna şi SC B. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 81/2003 emisă de pârâta Direcţia de Sănătate Publică Covasna, iniţial pentru imobilul înscris în CF x8 Zăbala, A 2-4, 5, 6, 7, 12, 15, 16, 17 înscrise în prezent în CF x4, CF x9, CF x0, iar, apoi, și pentru imobilele înscrise în CF nr. x4 Zăbala nr. top 870, CF nr. x9 Zăbala nr. top 882,883, CF nr. x1 Zăbala nr. top 454 şi CF nr. x7 Zăbala nr. top 453.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 213/1998.

Pârâta Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Covasna a formulat, la 06.05.2016, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.

Pârâta A. și, apoi, pârâta SC B. SRL au formulat, la rândul lor, întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei de interes, excepţia autorităţii de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

La 07.06.2016, Ministerul Sănătăţii a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului solicitând admiterea cererii reclamantului.

La termenul de judecată din 24.10.2016, instanţa a rămas în pronunţare pe excepţia necompetenţei materiale după valoarea obiectului.

La data de 27.10.2016, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de intervenţie principală.

2.Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 877 din 31.10.2016, Judecătoria Tărgu-Secuiesc a declinat competenţa materială, după valoarea obiectului, a soluţionării cererii de constatare a nulităţii absolute a deciziei nr. 81/2003 emisă de Direcţia de Sănătate Publică Covasna, formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Tribunalului Covasna, în motivare reţinându-se că valoarea totală a imobilului este de 3.389.146,64 lei, la data de 28.04.2016.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna.

La 08.02.2017, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului în cauză.

Prin încheierea pronunţată, în şedinţa publică, din 16.03.2017, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Prin aceeaşi încheiere instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, a respins excepţia prematurităţii introducerii cererii, a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii şi a calificat ca fiind o apărare de fond excepţia autorităţii de lucru judecat.

Apelul declarat împotriva acestei ultime încheieri a fost admis şi a fost admisă, de către Curtea de Apel Braşov, și cererea de intervenţie accesorie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată, la 27.10.2017, de Tribunalul Covasna, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării litigiului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/102/2017, aflat pe rolul Tribunalului Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 291 din 22 martie 2018, Tribunalul Covasna-Secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată şi, ulterior, modificată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâţii A., Direcţia de Sănătate Publică Covasna, SC B. SRL şi intervenienţii accesorii Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenţie accesorie în interesul Statului Român formulată de către Ministerul Sănătăţii ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul Statului Român formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca neîntemeiată.

A obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească pârâtei A. suma de 9.373,68 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva hotărârii şi a încheierii din 27.10.2017 au declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, intervenientele Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor Bucureşti şi apel incident pârâta SC B. SRL.

Prin apelul incident, pârâta SC B. SRL a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată de 47362,15 lei, reprezentând onorariu de avocat, neexistând motive pentru reducerea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata pârâta Direcţia de Sănătate publică a judeţului Covasna a solicitat respingerea apelurilor şi menţinerea hotărârii, iar prin întâmpinarea formulată, intimaţii pârâţi SC B. SRL şi A. au solicitat respingerea apelului, ca tardiv, declarat de intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, ca netimbrate a apelurilor intervenientelor, dar şi ca nefondate.

Apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea apelului incident faţă de formularea aceloraşi apărări pentru pârâte şi faţă de disproporţia onorariilor percepute de pârâte.

Cererea de suspendare a judecăţii apelului formulată de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă prin încheierea din 18.09.2018.

Prin decizia civilă nr. 1383/Ap pronunțată la 02.10.2018, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, intervenientele Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr.291/2018 şi a încheierii din 27.10.2017 pronunţate de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei A. suma de 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi pârâtului SC B. SRL, suma de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, respingându-se restul cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta pârâtă SC B. SRL.

4.Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 18.09.2018 a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, învocând motivele de recurs înscrise în art.488 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reaprecierii, de către Curtea de Apel Braşov, a cererii de suspendare a judecării cauzei în raport de soluționarea dosarul nr. x/102/2017, aflată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost modificată.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a criticat hotărârile atacate pentru următoarele motive:

I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin.1 pct. 6 Cod procedură civilă).

Recurentul susține că, prin motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţei din perspectiva respingerii cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze, în temeiul art.413 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, respectiv până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/102/2017, iar, în faţa instanţei de apel, a formulat o cerere de suspendare a judecării apelului, până la soluţionarea aceleiași cauze, de care depinde soluționarea prezentului dosar.

Recurentul critică încheierea din data de 18.09.2018, prin care Curtea de Apel Braşov a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/102/2017, aflat pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, fiind criticată și decizia civilă nr.1383/Ap/2018, prin care instanţa de apel a înlăturat motivul de apel prin care era criticată soluţia instanţei de fond, de respingere, a cererii de suspendare a judecății cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/102/2017.

Au fost criticate considerentele avute în vedere, de instanța de apel, în soluționarea cererii de suspendare. S-a susținut că motivarea instanţei de apel ce au stat la baza soluţiei, de respingere, a cererii de suspendare, în sensul că imobilele, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1948, sunt altele decât cele în litigiu, nu răspunde criticilor formulate în privința soluţiei, de respingere, a cererii de suspendare. Astfel, motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum şi criticile aduse soluţiei instanţei de fond au fost circumstanţiate, printre altele, de lipsa calităţii pârâtei de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, analizată prin prisma dispoziţiilor legale adoptate în materie de succesiune.

În raport de împrejurarea că, în dosarul nr. x/102/2017, este pusă în discuţie calitatea pârâtei A. de moştenitoare a defunctului C., iar prezenta cerere are ca obiect constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr.81/2003, circumstanţiată de reţinerea acestei calităţi, recurentul apreciază că instanţa de apel a reșinut greșit asupra neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.413 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă pentru suspendarea cauzei, prin raportare la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.x/1948.

Astfel, contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1948, depus în dosarul nr. x/102/2017, nu prezintă relevanţă din perspectiva obiectului acestui act translativ de proprietate, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci din perspectiva actelor de acceptare a succesiunii efectuate de soţia şi cele trei fiice ale defunctului C., ce au avut ca efect îndepărtarea pârâtei de la succesiunea defunctului C. Certificatul de moştenitor nr.100 a fost emis la data de 14.07.2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, cu atât mai mult, anterior depunerii de către pârâtă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susține că acţiunea nu a fost justificată (ca motiv de nulitate) de sentinţa civilă nr. 9480 din 16.10.2015 a Judecătoriei Cluj, anulată prin decizia civilă nr.1093/A/2016 a Tribunalului Cluj. Motivul de nulitate invocat a fost inexistenţa calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituire a pârâtei din perspectiva dispoziţiilor adoptate în materia succesiunii, confirmată la acea dată de sentinţa civilă nr.9480 din 16.10.2015 a Judecătoriei Cluj şi nu de hotărârea judecătorească, în sine. Contractul de vânzare - cumpărare, încheiat într-un termen de doi ani de la data de 03.07.1946 (data emiterii procesului - verbal privind dezbaterea succesiunii), având ca obiect un imobil evidenţiat în masa succesorală, constituie un act pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei nr. x/102/2017 având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de moştenitor nr. 100/2000 și evidențiază faptul că: succesibilele D. şi E. nu şi-au manifestat intenţia de a renunţa la succesiunea rămasă de pe urma defunctului C. la data de 03.07.1946; soţia şi cele trei fiice ale defunctului C. au acceptat moştenirea, dobândind calitatea de moştenitoare; pârâta A. a fost îndepărtată de la succesiune şi pe cale de consecinţă nu are calitatea de moştenitoare a defunctului C. Apreciază că, în ipoteza admiterii acţiunii ce face obiectul cauzei nr. x/102/2017 şi a constatării nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 100/2000, raţionamentul instanţei de apel privind calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită din perspectiva dispoziţiilor legale adoptate în materie succesorală rămâne fără suport, deoarece în raport de data decesului defunctului C. (1944) imobilele au fost preluate de către statul comunist din patrimoniul soţiei şi al celor trei fiice ale acestuia. Pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, decât în măsura în care formula notificarea în calitate de moştenitoare a celor patru succesibile şi făcea totodată dovada acestei calităţi.

În raport de argumentele prezentate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reanalizării cererii de suspendare a judecării prezentei cauzei în raport de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/102/2017, aflat în prezent pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş.

II. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă ).

1. Recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziţiei nr.81/2003.

Se arată că, în raport de dispoziţiile art.21 alin.(3) şi (4) din Lege nr. 10/2001, instanța de apel a reţinut greșit că notificarea înregistrată la executorul judecătoresc face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut de lege, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul. Apreciază că, raţionamentul Curţii de Apel Braşov nu este susţinut de decizia nr.2262 din 17.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secția I Civilă întrucât, din analiza considerentelor acestei hotărâri, rezultă că notificarea unităţii deţinătoare nu era condiţionată de transmiterea acesteia prin intermediul executorului judecătoresc, pârâta având posibilitatea să depună notificarea la registratura persoanei juridice ce urma să fie învestită cu soluţionarea notificării, în termenul legal prevăzut de lege.

Evocă faptul că, în considerentele deciziei nr.2262/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, că cerinţa impusă de prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de comunicare a notificării, prin intermediul unui executor judecătoresc, este stipulată ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în mod cert, faptul transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia, nefiind însă prevăzută, de legiuitor, sub sancţiunea nulităţii absolute. Prin urmare, depunerea notificării, de către persoana interesată, direct la registratura entităţii, învestite cu soluţionarea acesteia, nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie, întrucât dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

Analiza actelor aflate la dosarul administrativ constituit de Direcţia de Sănătate Publică Covasna relevă faptul că notificările nr.109/2002, 110/N/2002, 111/N/2002, 112/N/2002, 114/N/2002 au fost comunicate Primăriei Comunei Zăbala, la data de 15.02.2002 (data poştei). Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit, prin OUG nr.109/2001, până la data de 14.11.2001. Termenul de 6 luni, prelungit la 1 an, constituie un termen de decădere ce nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie (astfel cum s-a reținut prin deciziile nr. 21/27.01.2004 și nr. 755/31.10.2000 ale Curţii Constituţionale).

Recurentul susține că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea, stabilit iniţial la 6 luni şi prelungit de 2 ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar pârâta nu a adresat notificările unităţii deţinătoare în interiorul acestui termen de decădere.

2. Hotărârea atacată este criticată şi sub aspectul aplicării eronate a prevederilor Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că dispoziţia nr.81/2003 are în vedere nu doar parcul dendrologic, ci şi alte imobile respectiv imobilele înscrise în CF x8 Zăbala A 2-4, 5, 6, 7, 12, 15, 16, 17, în CF nr.x4, CF nr.x9, CF nr.x1, CF nr.x2, CF nr.x9, CF nr.x7." Faţă de cele reținute în cauză, recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit informaţiilor transmise prin adresa nr.299 din 18.06.1999, emisă de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Covasna, imobilele ce compuneau parcul dendrologic din jurul castelului X. din Zăbala, sunt, parte componentă, a ansamblului monument istoric, inclus în Lista monumentelor istorice, la poziţia 15B278, listă revizuită conform Ordonanţei nr.68/1994.

În pofida celor reținute de instanţa de apel, se arată că imobilele din CF x8 Zăbala de la poziţiile 4, 16, 17 nu au făcut obiectul Dispoziţiei nr.81/2003 întrucât nr. top. 456, 457, 458, 876, 871 nu sunt menţionate în conţinutul respectivului act administrativ. De asemenea, imobilele evidenţiate în CF nr.x4, CF nr.x9, CF nr.x2, CF nr.x9, CF nr.x7 sunt părţi componente ale parcului dendrologic, aşa cum rezultă din menţiunile de carte funciară, respectiv „park reszlet" (parte din parc). Mai mult decât atât, pe lista monumentelor istorice 2010 la poziţiile 563, 564, 565 figurează ansamblul castelului X., castelul şi parcul castelului, care se regăsesc şi pe Lista monumentelor istorice din judeţul Covasna din anul 2000.

Totodată, se arată că, deși instanţa de apel a reţinut faptul că „instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art.4 din Legea nr. 422/2001 potrivit cărora monumentele istorice pot aparţine atât domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, cât şi proprietăţii private a persoanelor fizice sau juridice, astfel că parcul dendrologic, deşi monument istoric poate fi proprietatea unei persoane fizice sau juridice cum este şi cazul intimatelor pârâte", instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art.2 lit.b) din Ordonanţa nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului naţional cultural potrivit cărora „Monumentele istorice se clasează în următoarele categorii: b) categoria B - monumente de valoare naţională;"

Includerea imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu în categoria B a monumentelor istorice - monumente de valoare naţională atestă apartenenţa acestora la domeniul public al statului odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.213/1998. Astfel, pct. I.26 al anexei la Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul public al acesteia prevede că „Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 26.statuile şi monumentele declarate de interes public naţional." Apreciază că aceste dispoziţii legale relevă faptul că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului, iar includerea unui bun în anexa Legii nr.213/1999, atribuie acestuia natura de bun domenial, cu toate consecinţele ce derivă din această calificare. Astfel, contrar argumentelor reţinute de instanţa de apel, anterior restituirii imobilului de către Direcţia de Sănătate Publică Covasna, în baza Dispoziţiei nr.81/2003, pârâtei A., imobilul era evidenţiat în domeniul public al statului.

Este criticată și aprecierea instanței de apel relativ la inaplicabilitatea deciziei nr.23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivat de faptul că, în speță, nu se ridică problema analizării procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, potrivit Legii nr. 1/2000 şi a Legii nr.213/1998, ci se impune examinarea nulității dispoziţiei nr.81/2013, din perspectiva respectării dispozițiilor art.23 din Legea nr. 10/2001.

Apreciază, contrar susținerilor instanței de apel, că validitatea Dispoziţiei nr.81/2013 trebuie analizată şi în raport de decizia nr.23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care instituie, în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000. Efectele acestei decizii pot fi extinse şi în cazul transmiterii terenurilor din proprietatea publică a statului în proprietatea privată în baza procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, tocmai datorită finalităţii, similare, pe care o au cele două tipuri de transferuri ale dreptului de proprietate.

Este criticată și aprecierea instanței de apel în privința modalității de preluare a bunului de către stat, în sensul că valabilitatea titlului statului nu este legată de persoana îndreptăţită la restituire, ci de modalitatea de preluare a imobilului, respectiv dacă există sau nu titlu valabil, în sensul art.2 din Legea nr.10/2001, respectiv art.6 din Legea nr.213/1998.

Contrar afirmaţiilor instanţei de apel, recurentul arată că nu a contestat calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită, din perspectiva modalităţii de preluare, de către stat, a imobilului, ci pentru neîndeplinirea condiţiei instituite de prevederile art. 3 alin.(1) coroborate cu cele ale art.4 alin.(3) din Legea nr.10/2001 vizând calitatea pârâtei de succesoare a fostului proprietar, C.

Consideră că analiza valabilităţii titlului statului este strâns legată de calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii. Astfel, dacă persoana, care solicită restituirea unui imobil în baza Legii nr.10/2001, îndeplineşte condiţiile, prevăzute de actul normativ menţionat, pentru a dobândi calitatea de persoană îndreptăţită, poate fi beneficiara prevederilor legilor de reparaţie. În caz contrar, bunul rămâne în patrimoniul statului indiferent de modul în care imobilul a fost preluat. Altfel, s-ar ajunge în situaţia în care bunurile preluate, după anul 1945, ar putea face obiectul solicitării oricărei persoane, chiar în ipoteza în care aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru simplul motiv că imobilul a făcut obiectul preluării de către regimul comunist, fapt ce contravine scopului reglementărilor adoptate în materia legilor de reparaţie.

Printr-o altă critică, se pretinde reținerea greșită de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reţinut prin raportare la sentinţa civilă nr.109/1999 privind calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea despăgubirilor, cât şi reprezentarea Statului român în cadrul litigiului soluţionat în privinţa persoanei îndreptăţite la restituire.

Arată că Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi care derogă de la dreptul comun. În situaţia în care dezbaterea succesiunii a avut loc anterior apariţiei Legii nr.10/2001, ipoteză care se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, în acord cu principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, pârâta A. nu putea dobândi calitatea de moştenitoare a defunctului C., nefiind incidente prevederile art.4 alin.(3) din Legea nr.10/2001, care vizează exclusiv situaţiile în care succesiunea foştilor proprietari nu a fost dezbătută până la intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii.

Potrivit actelor aflate la dosarul cauzei C. a decedat la data de 21.11.1944, acesta fiind momentul deschiderii succesiunii, în raport de prevederile art.651 Cod civil, iar importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii este că aceasta coincide cu momentul transmiterii moştenirii la succesoră, actul juridic al acceptării moştenirii retroactivând până la data deschiderii moştenirii. Astfel, la data decesului bunicului pârâtei (1944), regimul comunist nu se instaurase, astfel că preluarea terenurilor s-a realizat din patrimoniul moştenitorilor, respectiv din patrimoniul soţiei supravieţuitoare şi a celor trei fiice şi nu din patrimoniul lui C., în cotele părţi stabilite prin actul emis în anul 1946.

Relativ la aplicabilitatea dispozițiilor art.4 din Legea 10/2001, instanța de apel a reținut că intimata pârâtă A. este singura moştenitoare a defunctului C., care a formulat notificările, în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, ceea ce rezultă că nu există o cauză ilicită sau o fraudă la lege în obţinerea dispoziţiei nr.81/2003.

În raport de aceste rețineri ale instanței de apel, recurentul apreciază că prevederile art.4 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile într-o singură ipoteză, respectiv aceea în care nu există dovezi de acceptare tacită/expresă a moştenirii de către alţi succesibili. Or, prin raportare la motivele invocate în acţiunea înregistrată în prezent pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, sub nr. x/102/2017, situaţia de fapt nu se circumscrie ipotezei reținută în cauză. Prevederile art.4 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 invocate de instanţa de judecată în sprijinul raţionamentului său nu sunt aplicabile în cauză, întrucât pârâta A. nu are calitatea de comoștenitoare a defunctului C.

Afirmaţiile instanţei de apel în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a contestat calitatea de moştenitoare a pârâtei A. nu se susţin în raport de demersurile judiciare concretizate în acţiunile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 100/2000 (dosarul nr. x/102/2017 aflat în prezent pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş), precum și în dosarul nr. x/211/2014, soluţionat definitiv, ceea ce denotă că sunt îndeplinite condiţiile privind incidenţa în speţă a motivelor de nulitate ce vizează cauza ilicită şi frauda lege. Sub acest aspect, se arată că, pârâta deţinea acte de familie (procesul verbal despre dezbaterea succesiunii, emis la data de 03.07.1946), relevante sub aspectul acceptării moştenirii de către soţia şi cele trei fiice ale defunctului, astfel încât nu se poate prevala de buna-credinţă, deoarece cunoştea sau, cu minime diligente, putea să cunoască, faptul că nu avea calitatea de succesoare a defunctului C., această calitate revenind soţiei şi celor trei fiice ale acestuia. De asemenea, pârâta s-a folosit de prevederile art.4 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 care permiteau dovedirea calităţii de moştenitor prin acte de stare civilă, în ipoteza în care nu există acte de acceptare a moştenirii, pentru a eluda alte dispoziţii imperative ale actului normativ menţionat, care consacră dreptul succesorilor persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor. Prin urmare, sub eficienţa actelor de acceptare a succesiunii efectuate de soţia şi cele trei fiice ale defunctului C., pârâta nu putea pretinde restituirea imobilului în calitate de moştenitoare a defunctului C.

Relativ la susținerea privind reprezentarea Statului Român, instanța de apel a reținut că acest aspect a constituit motiv şi de contestaţie la executare respinsă prin sentinţa civilă nr.940 din 07.11.2001 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, instanţa reţinând că statul nu e o terţă persoană de proces, astfel că în lipsa promovării altor căi extraordinare de atac, soluţia se impune în prezenta cauză, Statul Român fiind parte în dosarul nr. x/1997 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 109/1999.

Recurenta susține că simpla nominalizare în cadrul acelui dosar a Statului român, reprezentat de Consiliul Local al comunei Zăbala, nu este de natură să conducă la concluzia că Statul român a fost parte în cauză. Astfel, având în vedere pe de o parte faptul că nu există niciun act normativ care să reglementeze reprezentarea Statului român de către Consiliul local al comunei Zăbala nu se poate aprecia că Statul român a figurat, ca parte, în cauza nr. x/1997.

În cauză, instanţa de apel a mai reținut „faptul că s-ar fi admis în principiu cererea de intervenţie accesorie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în dosarul nr.x/322/2016, de revizuire a sentinţei civile nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, nu înseamnă că s-ar fi recunoscut calitatea procesuală de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, atât timp cât cererea de intervenţie a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr.6 din 3.11.2017 a Judecătoriei Brăila, litigiul fiind soluţionat, definitiv, prin decizia pronunţată de Tribunalul Brăila, la 02.10.2018, prin respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie, ca nefondată."

Faţă de aserţiunile instanţei de apel, recurenta apreciază că Judecătoria Brăila a statuat, cu autoritate de lucru judecat, nu numai asupra interesului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a interveni în cauza nr. x/322/2016, ci a apreciat şi în ceea ce priveşte participarea Statului Român în litigiul soluţionat prin hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită. Soluţia pronunţată de Tribunalul Brăila în sensul respingerii cererii de intervenţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată, nu prezintă relevanţă sub aspectul participării Statului român în litigiul dedus judecăţii așa cum instanţa de apel a reținut în mod eronat.

Recurenta a criticat și modalitatea în care a fost soluționat, prin decizia atacată, motivului de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă, apreciindu-se greșite argumentele instanţei de apel referitoare la solicitarea formulată privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimate.

Totodată, au fost formulate critici şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în faza procesuală a apelului în raport de împrejurarea că apărările formulate în calea de atac sunt similare celor formulate în primă instanţă, precum şi faptul că în cauză a fost acordat un singur termen de judecată.

În aceste condiţii apreciază că instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art.451 alin. (2) Cod procedură civilă, avea obligaţia de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată, proporţional cu munca efectiv prestată de

reprezentanţii convenţionali ai pârâtei.

5. Apărările formulate în cauză.

Pârâtele A. şi SC B. SRL au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Intervenienta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea recursului.

Intervenienta-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică Covasna a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este nefondat, pentru considerentele care succed:

I. Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat motivul de casare înscris în art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă, care prevede ipoteza în care se poate cere casarea atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.”

În cuprinsul cererii de recurs, dezvoltarea motivului de casare ivocat, privind nemotivarea, vizează exclusiv modul de soluționare a cererii reclamantului-recurent, prin care a solicitat suspendarea judecăţii prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/102/2017. Au fost, astfel, criticate soluţiile instanţei de apel pronunțate în privința cererii de suspendare facultativă a judecăţii: respectiv încheierea din 18.09.2018, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a judecăţii formulată în apel, precum și decizia nr. 1383 din 02.10.2018 a Curții de Apel Brașov - Secția Civilă, prin care a fost respins motivul de apel referitor la soluţia dată, de prima instanţă (de respingere), asupra cererii de suspendare.

Motivul de nelegalitate invocat, prin care se critică modul de soluționare a cererii de suspendare facultativă a judecăţii prezentei cauze este justificat prin aceea că, în ipoteza admiterii acţiunii ce face obiectul cauzei nr. x/102/2017, având ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 100/2000 şi a constatării nulităţii absolute a respectivului certificat de moştenitor, raţionamentul instanţei de apel privind calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită, din perspectiva dispoziţiilor legale adoptate în materie succesorală, ar rămâne fără suport, în contextul în care pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, de pe urma defunctului C.

Referitor la critica ce vizează soluţiile instanţei de apel pronunțate în legătură cu cererea de suspendare facultativă a judecăţii, Înalta Curte reține din concluziile părților formulate la termenul de judecată din 13.02.2020, precum și din verificările efectuate în sistemul informațional de evidență a dosarelor Ecris, că dosarul nr. x/102/2017 - în raport cu care s-a formulat cerea de suspendare a prezentei cauze - a fost soluționat, definitiv, prin decizia nr. 320 din 05.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că instanța supremă a dispus: „Respinge recursurile declarate de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr.524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apei Târgu Mureş - Secţia I civilă. Obligă pe recurenţi la plata către intimata A. a sumei de 3500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform ort. 451 alin. (2) Cod procedură civilă. Definitivă."

În acest context, față de soluția, definitivă, dispusă în dosarul nr. x/102/2017, rezultă că motivul de recurs cu privire la nelegalitatea încheierii de şedinţă din 18.09.2018, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată în apel, precum și nelegalitatea deciziei nr. 1383/2018 a Curții de Apel Brașov - Secția Civilă, prin care a fost respins motivul de apel referitor la soluţia, de respingere, a cererii de suspendare, pronunțată de instanța de fond, nu se mai impun a fi analizate, întrucât au rămas fără obiect.

II. Recurenta a criticat decizia atacată din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

II.1. Decizia pronunțată de instanța de apel a fost criticată sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că notificările formulate de pârâta A. nu au fost depuse cu respectarea termenului legal și s-a pretins, în esență, că instanţa de apel a apreciat eronat că depunerea notificărilor era condiţionată de transmiterea acestora prin intermediul executorului judecătoresc, deoarece persoana îndeptățită la restituire avea posibilitatea de a depune notificările, direct, la registratura persoanei ce urma a fi învestită cu soluţionarea acestora. Or, în cauză, notificările nr.109/2002, nr. 110/N/2002, nr. 111/N/2002, nr. 112/N/2002 și nr. 114/N/2002 au fost comunicate Primăriei Comunei Zăbala, la data de 15.02.2002 (data poştei), ceea ce ar contura concluzia că pârâta nu a adresat notificările unității deținătoare înlăuntrul termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Critica recurentei reclamante referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) și (4) din Legea 10/2001 se vădește a fi nefondată.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data depunerii notificărilor, stipulează următoarele:

„(1) Persoana îndreptăţită va notifica, în termen de 6 luni, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.

(2)Notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite,, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia.

(3) Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie își are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

4) Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.

(5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”

Termenul de depunere a notificării de 6 luni, astfel cum susține și recurentul, a fost prelungit, succesiv, prin OUG nr.109/2001 şi OUG nr.145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât, data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 rezultă că notificarea persoanei juridice deținătoare, de către persoana îndreptățită la restituire, marchează declanşarea fazei administrative, notificare care trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc de pe lânga judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat și, respectiv, să fi fost formulată în termenul defipt de lege, adică în intervalul 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002.

Într-adevăr, nedepunerea notificării în termenul legal atragea pierderea dreptului de a mai depune notificarea sau de a solicita, în justiţie, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Contrar susținerilor recurentei, este lipsit de relevanță juridică momentul la care executorul judecătoresc transmite notificarea către persoana juridică deţinătoare, esențial fiind, din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, data depunerii notificării la executorul judecătoresc.

Or, în cauză, după cum corect reține și instanța de apel, notificările au fost formulate înlăuntrul termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, acestea fiind depuse la data de 08.02.2002 la executorul judecătoresc, înregistrare ce face dovada deplină, în faţa oricărei autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului instituit de lege pentru formularea notificărilor, context în raport cu care momentul la care executorul judecătoresc a transmis notificările către autoritatea deţinătoare, învestită cu soluţionarea acestora, apare ca fiind irelevant.

De altfel, chiar în considerentele deciziei nr. 2262 din 17.03.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția I Civilă - evocată de recurent, ca jurisprudență, în cuprinsul memoriului de recurs - se reţine faptul că art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie obligaţia de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, condiţie care nu este, însă, „prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute". În cuprinsul aceleiași hotărâri, instanța supremă a reținut: „condiţia impusă de dispoziţia legală menţionată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării si transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia."

Prin urmare, potrivit jurisprudenței evocate de recurent, depunerea notificării de către persona interesată direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci obligă unitatea deținătoare să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie, întrucât dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22, urmare a republicării), sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia, prin intermediul executorului judecătoresc, către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

Drept consecință, contrar susținerilor recurentului-reclamant, intinata-pârâtă, în calitate de persoana îndereptățită nu poate fi sancționată, în lipsa unei obligații legale, pe motiv că nu a depus, direct, notificările la registratura persoanei juridice care urma să fie învestită cu soluționarea acestora, conduita pârâtei fiind conformă normei legale, în sensul depunerii de către aceasta a notificărilor, conform art. 21 alin. (5), la executorul judecătoresc, în termenul legal.

II.2. Subsumat motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct 8 Cod procedură civilă, recurentul a criticat decizia atacată și sub aspectul aplicării eronate a prevederilor art. 2 lit. B) din OG nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, susținând că bunurile monumente istorice restituite fac parte din domeniul public al statului.

a. Cu titlu prealabil, se impune a se sublinia că, prin Dispoziția nr. 81/2003 s-a dispus restituirea în natură nu numai a parcului dendrologic, ci a mai multor imobile identificate în cuprinsul mai multor cărți funciare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că examinarea chestiunii controversate privind apartenența imobilelor la domeniul public, se va circumscrie strict parcului dendrologic, ca urmare a evidențieii acestuia, în anii 1992 și 2004, pe lista monumentelor istorice, analiză care nu s-a impus și pentru restul imobilelor, care formează obiectul dispoziției contestate.

Prin motivele de recurs, reclamanta repune în discuție chestiunea litigioasă privind apartenența imobilelor la domeniul public, ca urmare a înscrierii acestora pe lista monumentelor istorice, formulând susțineri referitoare la includerea și a altor imobile, ca părți componente, în noțiunea de parc dendrologic. Or, aceste susțineri nu pot constitui obiect al examinării în recurs, deoarece reprezintă chestiuni de fapt care au fost clarificate de instanțele de fond. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 488 Cod procedură civilă, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii, ce pot fi supuse controlului judiciar. Prin urmare, susținerile referitoare la elementele componente ale parcului dendrologic se circumscriu unor criticile de netemeinicie ale deciziei recurate, întrucât vizează modul în care instanțele de fond au stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate, astfel încât aceste aspecte nu pot învesti, în mod legal, instanța de recurs cu analiza acestora.

b. Referitor la modul de aplicare a dispozițiilor înscrise în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, recurentul a susținut că ansamblul imobilelor din domeniului X., castelul și parcul dendrologic, se regăsește, din anul 2000, pe Lista monumentelor istorice, din județul Covasna, precum și pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, la pozițiile 563, 564 și 565, aceste imobile fiind incluse în categoria B a monumentelor istorice - monumente de valoare națională, potrivit clasificării realizate prin art. 2 lit. b) din O.G. nr. 68/1994, aspect care atestă – în accepțiunea recurentului - apartenența acestor bunuri la domeniul public, potrivit pct. I.26 din anexa la Legea nr. 213/1998. S-a pretins, potrivit dispozițiilor legale evocate, că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului, susținându-se, astfel, că anterior restituirii imobilului, prin dispoziția nr. 81/2003, de către Direcția de Sănătate Publică Covasna, imobilul-parc dendrologic era inclus în anexa Legii nr. 213/1998 și făcea parte din domeniul public al statului.

Critica recurentului se vădește a fi nefondată, întrucât aspectul legat de pretinsa încălcare a dispozițiilor legale referitoare la domenialitatea bunului decurge din susținerea eronată a reclamantului potrivit căreia bunul litigios ar face parte din domeniul public al statului.

Natura bunului de a fi monument istoric de valoare națională este necontestată, însă este interpretată de recurent în sensul că această clasificare atrage, automat, declararea bunului ca fiind de interes național.

Contrar susținerilor formulate, noțiunea de bun monument istoric de valoare națională, care poate aparține proprietății publice sau private, este diferită de cea de bun monument istoric de interes național, iar faptul că un bun

este monument istoric acest lucru nu generează, automat, un regim juridic supus proprietății publice.

Sub acest aspect, relevante sunt dispozițiile înscrise în art. 2 alin. (1) din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/21.05.2003) potrivit căruia „monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate de lege", iar prin art. 4 alin. 1 din același act normativ se stabilește că „monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice."

De asemenea, se impune a se observa că, în materia actelor normative referitoare la protecția monumentelor istorice, se include și O.G. nr. 68/1994 privind protecția patrimoniului cultural național, care instituie și o procedură pentru clasarea bunurilor și imobilelor, ca monumente istorice. Astfel, art. 2 din O.G. nr. 68/1994 (forma în vigoare la data emiterii Dispoziţiei nr. 81/2003) stipulează că „monumentele istorice se clasează în următoarele categorii: a) categoria A - monumente de valoare naţională excepţională, reprezentative pe plan universal pentru civilizaţia României; b) categoria B - monumente de valoare naţională; c) categoria C - monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epoca, stil, autor, arie etnografică. Bunurile culturale imobile care nu sunt clasate în categoriile A, B sau C reprezință bunuri culturale comune”.

Totodată, art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994 (forma în vigoare la data emiterii Dispoziţiei nr. 81/2003), stabilește că „monumentele istorice aparținătoare statului sau unităților administrativ-teritoriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte din domeniul public sau domeniul privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale, prin lege, la propunerea Ministerului Culturii si a Departamentului pentru Administraţie Publică Locală”, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ prevede că „pentru monumentele istorice, procedura de clasare se declanșează la solicitarea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi reale asupra unor bunuri culturale imobile”.

Includerea monumentelor în domeiul public al statului vizează numai acelea care sunt declarate de interes public național, mecanismul de includere în proprietatea exclusivă a statului fiind stipulat în cuprinsul cadrului legal în materia proprietăţii publice, reglementat prin art. 9 din Legea nr. 213/1998 și a procedurii stabilite prin art. 7 alin.(1) din O.G. nr. 68/1994, precum și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Or, clasificând bunurile monumente istorice în grupa A - monumente istorice de valoare naţională şi universală şi în grupa B - monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local, legiuitorul a revăzut în cuprinsul art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, relativ la monumentele istorice astfel clasate și aflate în proprietate publică, că acestea pot fi declarate, potrivit legii, de interes public naţional sau local, după caz, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv prin hotărâre a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.

Astfel, din coroborarea prevederilor legale sus menționate cu dispozițiile înscrise în art. I.26 al anexei la Legea nr. 213/1998 potrivit cărora „domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: ... 26. statuile și monumentele declarate de interes public” rezultă, cum corect s-a rețiunt prin decizia recurată, că un bun calificat monument istoric, chiar de valoare națională, deși face parte din patrimoniul cultural național nu poate fi considerat de plano ca aparținând domeniului public, fiind necesar a se desfășura procedura de declarare a bunului ca făcând parte din domeniul public, pentru a constitui proprietatea statului.

Prin urmare, în contextul normativ examinat, aspectul legat de pretinsa încălcare a dispozițiilor legale privind proprietatea publică, justificat de considerentul că bunul, care face obiectul prezentului litigiu, este inclus în categoria B a monumentelor istorice - monumente de valoare națională, nu poate fi primit, de vreme ce această clasificare nu are semnificația declarării acestuia ca bun de interes public național și nu atestă, automat, apartenența exclusivă a imobilului litigios la domeniul public al statului, astfel cum afirmă recurentul.

În cauză, însă, nu s-a făcut dovada respectării procedurii legale de includere a bunului litigios în domeniul public al statului, nefiind depus niciun document care să ateste că imobilul, restituit prin Dispoziția nr. 81/2003, a fost declarat monument istoric de interes public naţional.

Într-adevăr, imobilul în litigiu, respectiv terenul aferent castelului X.– parc dendrologic - constituie un bun monument istoric, fiind inclus în Lista monumentelor istorice din anul 1992, sub cod 15 B 0278, conform Hotărârii nr. 2/1992 a Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, astfel cum rezultă din adresa emisă sub nr. 1325 din 5.12.2017 de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Covasna. Cu toate acestea, simplul fapt că bunul a fost încadrat în categoria monumentelor istorice de valoare națională, acestă împrejurare nu poate conferi bunului respectiv o anumită formă a dreptului de proprietate, întrucât clasificarea respectivă nu conduce la includerea de plano a bunului în domeniul public al statului, fiind necesar a se emite, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2003 și art. 7 din O.G. nr. 68/1994, o hotărâre de guvern care să declare imobilui ca fiind monument istoric de interes public național.

Or, în cauză, după cum deja s-a expus, nu rezultă că terenul aferent castelului – parc dendrologic a fost declarat, printr-o hotărâre de guvern, ca fiind de interes public naţional, în scopul includerii bunului-monument istoric în domeniul public al statului (conform art. 3 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu pct. I. 26 din anexa la aceeași lege). De altfel, din perspectiva examinării incidenței dispozițiilor Legii nr. 212/1998, recurentul nu a dovedit nici faptul că bunul litigios ar fi fost inclus în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public, conform reglementării instituite de art. 19 și 20 din actul normativ sus menționat, care prevede obligativitatea includerii bunurilor din domeniul public al statului întru-un inventar, aprobat, ulterior, de Guvern. Sub acest din urmă aspect, relevant din perspectiva situației de fapt reținută de instanța de apel în privința terenului aferent castelului (parcul dendrologic), este și adresa Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale potrivit căreia imobilele înscrise în CF nr.x8 Zăbala, poz. A 2-4, 5, 6, 7, 12, 15, 16, 17, nu se află în administrarea Ministerului Culturii sau a instituţiilor din subordine, imobile care nu au fost incluse în inventarul centralizat al bunurilor declarate domeniu public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006.

Or, în contextul normativ evocat, chestiunea de drept controversată privind apartenența imobilului din litigiu la domeniul public, se vădește a fi corect clarificată de instanța de apel care a reținut că, până la momentul emiterii Dispoziţiei nr.81/2003, bunul litigios nu a fost supus procedurii legale care să îl declarare de interes public național, drept pentru care acesta poate fi restituit în natură, întrucât nu face parte din domeniul public al statului și nu este supuse regimului juridic al proprietății publice.

c. Relativ la modalitatea de preluare a bunului de către stat, recurentul a criticat decizia instanței de apel sub aspectul reținerii, eronate, a preluării bunurilor fără titlu valabil și, prin urmare, a înlăturării, grește, a apartenenței bunurilor la domeniul public al statului. S-a pretins că, instanța de apel a făcut referire greșită la cuprinsul deciziei nr. 312/A din 24.06.1999 a Tribunalului Covasna, deoarece respectiva hotărâre judecătorească vizează soluționarea unui litigiu care nu a avut ca obiect material imobilele cuprinse în Dispoziția nr. 81/2003, care face obiectul prezentei cauze.

Relativ la chestiunea privind legalitatea preluării imobilelor - construcții și terenuri aferente - care au aparținut defunctului C., realizată prin Legea de naționalizare nr. 119/1948, pe care reclamanta o contestă în prezentul litigiu, cu referire și la imobilele care au făcut obiectul Dispoziției nr. 81/2003, Înalta Curte reține că această problemă a fost tranşată jurisdicţional, în mod definitiv, astfel încât, rediscutarea acestei probleme, în litigiul pendinte, nu mai este posibilă, la aceasta opunându-se efectul pozitiv al lucrului judecat.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului înscris în CF x8 Zăbala top 457 castel, top 458 bucătărie, top 463 casă cu 2 etaje, top 468 locuinţă, top 469 casă de locuit şi top 470 casă, cu terenul aferent acestora şi s-a dispus anularea parţială a încheierilor de întabulare a 69/1949, 267/1964, cu restabilirea situaţiei anterioare în CF prin întabularea dreptului de proprietate al lui C. Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins, prin decizia nr. 312/A/1999 a Tribunalului Covasna..

Într-adevăr, potrivit susținerilor recurentului, imobilele menţionate în Dispoziţia nr. 81/2003, a cărei nulitate se solicită, sunt înscrise sub alte nr. topo decât cele menţionate în dispozitivul sentinţei nr. 109/1999 a Judecătoriei Târhu Secuiesc. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că Dispoziția nr. 81/2003 a fost emisă având în vedere legătura terenurilor cu imobilele la care face referire expresă sentința nr. 109/1999, fiind menționat chiar în cuprinsul dispoziției contestate faptul că privește „terenurile aferente imobilelor (construcții), care au fost redobândite de fostul proprietar, prin sentință judecătorească, încă din anul 1999.”

Considerentele sentinței nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin decizia nr. 312/A/1999 a Tribunalului Covasna, prin care s-a constatat trecerea fără titlu valabil în proprietatea statului a imobilelor (construcții și terenurile aferente), naționalizate prin Legea nr. 119/1948, se bucură de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză (efectul pozitiv).

Imobilele care fac obiectul Dispoziţiei nr. 81/2003 sunt parte integrantă a „domeniului X.” din comuna Zăbala, astfel cum a fost naţionalizat, prin Legea nr. 119/1948 și, întrucât, toate numerele topo, atât cele care au făcut obiect al dosarului nr. x/1999, finalizat prin sentinţa nr. 109/1999, cât şi cele care constituie obiect al Dispoziţiei nr. 81/2003 au fost preluate prin acelaşi act de naționalizare, respectiv Legea nr. 119/1948, este evident că statuările din cuprinsul sentinţei nr. 109/1999 cu privire la trecerea în proprietatea statului a imobilelor care au aparținut defunctului C. se răsfrâng, cu putere de lucru judecat, asupra întregului ansamblu al imobilelor (atât castelul, cât şi parcul dendrologic şi celelalte imobile anexe), din domeniul X., preluat de către stat, prin naționalizare.

Așa fiind, întrucât, prin sentinţa nr. 109/1999 a Judecătoriei Târhu Secuiesc, definitivă prin decizia nr. 312/A/1999 a Tribunalului Covasna, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că preluarea de către stat a construcţiilor de sub nr. top 457, 458, 463, 468, 469 şi 470 şi terenul aferent acestora a fost făcută fără titlu valabil, în actualul litigiu, reclamantul-recurent, care a fost parte și în litigiul soluționat prin sentinţa nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, nu mai poate pretinde instanței a reaprecia asupra aspectului referitor la modalitatea de preluare a terenului altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că, în caz contrar, s-ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii anterioare (sentinţa nr. 109/1999 a Judecătoriei Târhu Secuiesc, rămasă definitivă prin decizia nr. 312/A/1999 a Tribunalului Covasna), instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia puterii de lucru judecat.

d. Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, deoarece validitatea Dispoziţiei nr.81/2013 trebuia analizată şi în raport de decizia nr.23/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care instituie, în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000.

Decizia nr. 23/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea unui recurs în interesul legii nu își gădește aplicabilitate în cauză, întrucât vizează, astfel cum susține și recurentul, obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor aflate în administrarea stațiunilor de cercetare din domeniul public în domeniul privat al unităților administrativ teritoriale, prin hotărâri ale comisiilor județene de fond funciar, în scopul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, situate în perimetrele stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare, respectiv ale unităților de învățământ cu profil agricol sau silvic, în favoarea foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Problema de drept a fost rezolvată, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială, în contextul ipotezei în care suprafețele proprietate privată a statului erau insuficiente pentru restituire, ridicându-se problema suplimentării lor cu suprafețe care urmau a fi scoase din domeniul public al statului, în condițiile legii, la propunerea prefectului. Or, statuarea în privința obligativității parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat vizează rezolvarea chestiunii de drept conturată de ipoteza examinată, fără, însă, a impune, cu titlu general, că orice restituire a imobilelor presupune obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, reglementată de Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, argumentele reținute de instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 23/2011 nu își găsesc aplicabilitatea, mutatis mutandis, și în problema de drept care face obiectul prezentului recurs, diferită de chestiunea soluționată prin decizia evocată, de vreme ce procedura, reglementată de Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil nu impune, cu caracter general, parcurgerea etapei de trecere a bunului din domeniul public în domeniul privat.

Legea nr. 213/1998 prevede procedura de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat doar pentru bunurile care au intrat în patrimoniul statului/unităţii administrativ teritoriale, iar în cauza de față, bunurile supuse restituirii şi care au fost preluate, fără titlu, de stat se consideră că nu au intrat niciodată în domeniul public, astfel că nu se poate reține că s-ar putea aplica procedura de trecere a bunului din domeniul public în domeniul privat.

Mai mult chiar, Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/2003), stipulează obligativitatea parcurgerii procedurii de dezafectare a bunurilor și trecearea acestora în domeniul privat, numai în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă şi se dispune măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.

Astfel, în cuprinsul pct.1.7. din Norme s-a prevăzut că „măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) din lege, permite unităţii deţinătoare, obligată la restituire, să ofere persoanei îndreptăţite prin compensare în echivalent orice bunuri sau servicii disponibile care sunt acceptate de persoana indreptatita. În acest sens, unitatea deţinătoare poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsura reparatorie alternativa, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile aflate în circuitul civil, care sunt proprietatea acesteia. În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, şi se apreciază ca acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil necesar activităţii respectivei instituţii publice, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare, urmând ca, o dată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare, ca măsura reparatorie, persoanei îndreptăţite la restituire. În aceste cazuri decizia/dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent va urma regimul prevăzut la art. 24 alin. (4) din lege”.

În contextul legislativ expus, în situația în care legiuitorul ar fi dorit aplicarea procedurii de trecere în domeniul privat al statului bunurile supuse restituirii în natură, ar fi stipulat, în mod expres, obligativitatea unei atare proceduri, astfel cum a reglementat pentru măsura compensatorie.

II.3. Cu referire la calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la restituire, recurentul a pretins neîndeplinirea condiției instituite de art. 3 alin. (1) coroborate cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul lipsei calității pârâtei de succesoare a fostului proprietar, C., situație în care aceasta nu ar putea fi beneficiara prevederilor legilor de reparație.

Chestiunea de drept contestată, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), lit. a) coroborate cu art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, se impune a fi examinată în raport de argumentele reținute de instanțele de fond în privința problemei de drept semnalată, respectiv sub aspectul modului în care a fost valorizat efectul pozitiv al lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în procese anterioare, în legătură cu calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii.

Critica, deși reprezintă o chestiune ce ține de legalitatea hotărârii recurate (susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă) nu poate fi primită, de vreme ce s-a reținut, definitiv, de instanțele judecătorești calitatea pârâtei A. de moștenitoare a defunctului C.

a. Referitor la calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, nu se poate imputa instanței de apel împrejurarea că a dat eficiență greșită puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 1093/A din 30.09.2016 pronunțată de Tribunalul Covasna, în dosarul nr. x/211/2014. În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești, relativ la cererea având ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 100/2000, instanța a reținut „...de altfel, chiar dacă s-ar accepta teza îmbrăţişată de instanţa de fond şi susţinută de către intimaţi, că prin împuternicirea unor avocaţi de a le prezenta în dosarul succesoral, celelalte fiice ale lui C., în afara mamei pârâtei, au acceptat succesiunea, tribunalul reţine că singura care a făcut cereri de restituire după 1989 a fost pârâta, astfel că, potrivit dispoziţiilor Leaii nr. 18/1991, doar acesteia i se puteau restitui bunurile, având în vedere şi că, aşa cum s-a arătat anterior, actele de preluare au fost întocmite pe numele lui C., iar nu pe numele moştenitorilor, chiar autorităţile de la acea vreme reţinând că întreaga avere a lui C. a fost considerată a fi în indiviziune. întrucât până la acel moment moştenitorii nu au încheiat actele de ieşire din indiviziune. Aşadar, pentru pârâtă ar fi fost suficient să depună actele de stare civilă, de deces şi de naştere ale antecesorilor săi, pentru a-şi dovedi rudenia în linia dreaptă faţă de defunctul C. şi îndreptăţirea la restituirea bunurilor preluate de la acesta, fără a fi necesar certificatul de moştenitor. În aceste condiţii, nu se poate retine că pârâta ar fi fost de rea-credintă şi că ar fi urmărit fraudarea legii, prin încercarea de a-şi asigura dreptul la retrocedarea bunurilor rămase după C. la momentul emiterii Certificatului de moştenitor nr. 100/2000."

De asemenea, împrejurarea că pârâta este moștenitoarea defunctului C., nepoată după bunic și, că, actele de stare civilă ale acesteia dovedesc această calitate, a fost reținută și în cuprinsul sentinţei civile nr. 109/1999 pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc, în dosarul nr. x/1997, rămasă definitivă prin decizia nr. 312/A/1999 pronunţată de Tribunalul Covasna, în dosarul nr. x/1999.

b. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a contestat calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii de pe urma defunctului C. din perspectiva actelor de acceptare a succesiunii efectuate de soția și cele trei fiice ale defunctului, ce ar avea ca efect îndepărtarea pârâtei de la succesiunea defunctului. Recurentul a pretins aplicarea eronată a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece dispozițiile legale sunt aplicabile doar în ipoteza în care nu ar exista dovezi de acceptare expresă/tacită a moștenirii de către alți succesibili.

Problema semnalată nu mai poate face obiect de analiză, deoarece aspectele privind contestarea calității pârâtei de succesoare a fostului propietar, C., și eficiența actelor de acceptare a succesiunii defunctului C. de către soția și fiicele defunctului, care ar fi avut efect îndepărtarea pârâtei de la succesiunea defunctului, au fost examinate și clarificate de instanțele judecătorești.

Demersurilor judiciare întreprinse de recurent, în cadrul dosarelor nr. x/211/2014 și nr. x/102/2017 având ca obiect soluționarea acțiunilor privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 100/2000, au fost soluționate definitiv, fiind, astfel, confirmată validitatea certificatului de moștenitor nr. 100/2000. În acest context, în virtutea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, constatările instanţelor de judecată nu pot fi contrazise într-o judecată ulterioară cu privire la chestiuni litigioase ce au făcut obiectul dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, ce au fost tranşate în mod definitiv.

Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 1093/A/2016, pronunţată în dosarul nr. x/211/2014, cu privire la pretinsele acte de acceptare efectuate de către numitele D. Şi E., Tribunalul Cluj a apreciat că acestea nu au o astfel de semnificaţie şi nu infirmă calitatea pârâtei de unică moştenitoare a defunctului C., instanța reținând totodată, cu putere de lucru judecat, că nu se poate reține reaua - credință în sarcina pârâtei cu privire la dobândirea certificatului de moştenitor nr. 100/2000, respectiv nu există cauză ilicită şi fraudă la lege în eliberarea respectivului act juridic.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 524 din 06.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în dosarul nr. x/102/2017 (rămasă definitivă, ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 320 din 05.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă) s-a reţinut că „...pârâta a fost singura care a formulat astfel de cereri de restituire a bunurilor care au fost preluate pe numele defunctului C., nefâcându-se dovada că alţi posibili succesori ar fi formulat astfel de cereri şi, de altfel, chiar dacă s-ar fi formulat astfel de cereri pentru restituirea bunurilor, prin art. 61 alin. (1) din H.G. nr. 890/2005, invocat de reclamant se prevede că reconstituirea se va face având în vedere structura de proprietate existentă la momentul deposedării abuzive a terenurilor de către regimul comunist, nefiind prevăzută reconstituirea dreptului de proprietate în funcție de suprafața cuvenită fiecărui moștenitor în parte.”

De asemenea, referitor la nerespectarea de către pârâtă a principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi la reaua-credinţă a pârâtei, invocate de reclamant şi de intervenient, în considerentele aceleiași decizii, Curtea de Apel Târgu Mureș reţine că sancţiunea nulităţii absolute nu poate interveni pentru simpla existenţă a altor eventuali moştenitori după defunctul C., ale căror interese ar fi fost fraudate de pârâtă. Atât cauza ilicită, cât şi frauda la lege presupun ca scopul urmărit prin încheierea actului să încalce dispoziţii legale imperative, care ocrotesc ordinea publică, însă dispoziţiile legale invocate de reclamant (art. 669 din vechiul Cod civil) se referă la sfera moştenitorilor unui defunct, or din moment ce acestea ocrotesc un interes privat, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută. S-a avut în vedere că, din actele dosarului rezultă că pârâta are calitatea de moştenitoare a mamei sale F. şi a bunicii sale G., care sunt moştenitoarele directe ale defunctul C. şi ca atare nu i se poate nega acesteia calitatea de moştenitoare după bunicul său şi cu atâta mai mult actul de vânzare-cumpărare nr. x/1948 nu poate conduce la invalidarea calităţii de moştenitoare a pârâtei. În condiţiile în care încălcarea dispoziţiilor legale invocate de reclamant vizează drepturile celorlalţi posibili moştenitori, acestea ar fi fost persoanele care puteau pretinde o vătămare a drepturilor lor, însă nefiind vorba de încălcarea unor norme care ocrotesc ordinea publică Curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine, sub acest aspect, nici cauza ilicită şi nici frauda la lege.

Drept urmare, fiind confirmată, prin hotărârile judecătorești sus evocate, validitatea certificatului de moștenitor nr. 100/2000, care atestă calitatea de unică moștenitoare a pârâtei, de pe urma defunctului C., Înalta Curte va constata, din perspectiva examinării de către instanța de apel a validității Dispoziția nr. 81/2003, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, fiind judicios reținută calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii.

Pentru identitate de rațiune (eademratio legis), critica recurentului referitoare la problema reprezentării sale în dosarul nr. x/1997, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 109/1999 a Judecătoriei Tîrgu Secuiesc, nu poate fi soluționată diferit, fiind de reţinut considerente similare, cu cele deja expuse, în legătură cu valorizarea, în acest proces, a puterii lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, în cuprinsul căreia au fost tranşate aspecte de fapt şi de drept relevante și care nu mai pot fi supuse reexaminării.

Astfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a pretins că nu a fost parte în dosarul nr. x/1997, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, susținând că, în litigiul respectiv, nu a fost reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ci de Consiliul local al comunei Zăbala, nelegalitate care nu poate conduce la concluzia că Statul român a fost parte în acel litigiu. S-a pretis că, în raport de soluția dată, de Judecătoria Târgu Jiu, în privința cererii de revizuire a sentinței nr. 109/1999, nu se poate atribui Statului român atât calitatea de intimat, cât și cea de intervenient accesoriu, aspect care conduce la concluzia că nu poate exista identitate între Consiliul Local al comunei Zăbala și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Susținerea recurentului este nefondată, întrucât sentința civilă nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul roman, acesta, în calitate de pârât, fiind și cel care a declarat apel împotriva respectivei hotărâri judecătorești.

Problema referitoare la reprezentarea legală a Statului român nu are relevanță în privința calității sale procesuale, de parte, în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinţei nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, hotărâre împotriva căreia, după cum s-a expus deja, Statul român a exercitat cale de atac prevăzută de lege, în cuprinsul căreia nu a contestat calitatea sa procesuală, criticile evocate semnalând aspecte referitoare la reprezentarea sa legală în proces.

Or, hotărârea judecătorească, reprezentată de sentinţa civilă nr. 109/1999 pronunțată de Judecătoria Târgu Secuiesc, în dosarul nr. x/1997 (rămasă definitivă, prin decizia nr. 312/A/1999 pronunţată de Tribunalul Covasna), ca act al puterii publice şi rezultat al unei verificări jurisdicţionale realizate de instanţă, se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul că părţile nu pot repune în discuţie, într-o judecată viitoare, cele tranşate, în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, purtat între ele. Cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuies se opun cu putere de lucru judecat, ca prezumţie absolută de adevăr, recurentului, iar pârâta-intinată (reclamantă în acel litigiu) are interes să o invoce în dosarul pendinte.

Lipsită de relevanță juridică este și trimiterea recurentului la soluția, de admitere în principiu, a cererii de intervenție accesorie formulată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în dosarul nr. x/322/2016, în cadrul căruia s-a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, ocazie cu care instanța a verificatat doar condițiile de admisibilitate a intervenției accesorii. Prin urmare, admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes alăturat nu are semnificația solicitată de recurent, în raport cu soluția, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de Ministerul Sănătăţii, precum și de respingere, ca nefondată, a cererii de intervenție accesorie dispusă definitiv prin decizia nr. 656 din 02.10.2018 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/322/2016*.

II.4. Sub un ultim aspect, decizia atacată a fost criticată și în privința modului în care instanța de apel a verificat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță. În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtei SC B. SRL (10000 lei) și, respectiv, pârâtei A. sunt disproporționate și nejustificate, în condițiile în care apărările formulate au fost comune pentru ambele pârâte. Totodată, au fost formulate critici şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în faza procesuală a apelului. S-a apreciat că instanța de apel avea obligația de a reduce mai mult cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât apărările formulate au fost similare celor evocate în primă instanţă, fiind acordat doar un singur termen de judecată.

Critica modalității în care instanțele s-au pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitat de pârâte, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Aspectul privind proporţionalitatea onorariului avocaţial, în raport cu munca prestată de avocați și apărările comune efectuate în cauză, pe care îl contestă recurentul, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Referirea instanțelor de fond la criteriul avut în vedere privind complexitatea cauzei – alături de criteriul privind munca prestată de avocați și onorariul acestora - a fost realizată în contextul în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă. Or, analizarea reducerii onorariului avocațial, inclus în cheltuielile de judecată, a fost realizată tocmai pe baza criteriilor legale înscrise în textul legal sus evocat și, anume, cel referitor la munca îndeplinită de avocat, criteriu legal care nu poate fi aplicat decât prin raportare la elemente concrete care circumstanțiază volumul și dificultatea activității prestate de avocati, complexitatea cauzei fiind unul dintre acestea.

Prin criticile formulate, recurentul urmărește, în realitate, reanalizarea chestiunii privind proporționalitatea onorariilor avocațiale cu munca prestată de avocati, de complexitatea și circumstanțele cauzei și reducerea cuantumului acestor cheltuielilor de judecată, acordate în fond și apel, pe baza unei noi aprecieri, concrete, a muncii îndeplinite de avocatul pârâtei-persoană fizică, precum și al avocatului pârâtei-peroană juridică. Or, această chestiune nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia, deoarece ar presupune reanalizarea actelor care le justifică, examinare care, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 1383/Ap din 2 octombrie 2018 şi încheierii din 18 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 451 alin. (1) Cod procedură civilă, acesta a fost obligat să plătească intimatei pârâte A. suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocat.