Defamatory television statements: failure to prove factual basis breaches free expression limits and triggers civil liability

Afirmații defăimătoare. Depășirea limitelor dreptului la liberă exprimare. Despăgubiri morale

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 10

Constituție, art. 30

În raport cu prevederile art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu poate fi înlăturată în condiţiile în care afirmaţiile sale de natură să lezeze imaginea și reputația părții reclamante, făcute în mod repetat la emisiuni televizate, nu au fost dovedite ca fiind veridice şi nu au avut o bază suficientă în realitate, fiind doar simple opinii. În atare situaţie, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, au fost depăşite.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 246 din 30 ianuarie 2020

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, viaţă privată, reputaţie, imagine, drepturi nepatrimoniale aparţinand reclamantului prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimatoare, mincinoase, ironice, batjocoritoare de către parat.

A solicitat, de asemenea, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 451.150 lei (echivalentul a 100.000 euro la cursul BNR euro de 4,5115 lei) daune morale şi obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti, timp de două luni, în fiecare număr din ziarul X., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile: art. 1357-1359 Cod civil, art. 72-74 Cod civil, art. 253 Cod civil; art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 30 din Constituţia României şi Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998.

În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că începând din luna august 2015, prin prezentarea pe posturile de televiziune a unor informaţii mincinoase şi calomniatoare, pârâtul a desfăşurat o susţinută campanie denigratoare la adresa mea ce i-a adus mari prejudicii de imagine, afectându-i grav reputaţia.

Astfel, reclamantul a arătat că în data de 11.08.2015, la postul X. TV, în emisiunea „(...)” pârâtul a intervenit telefonic în timpul emisiunii și referindu-se la împrejurarea că împotriva sa era în desfăşurare o cercetare administrativă, chiar preşedintele comisiei de cercetare fusese numit reclamantul.

S-a mai arătat în susţinerea acţiunii că la 30.09.2015, la postul Y. TV, în timpul emisiunii „(...)”, între pârât şi realizator s-a desfăşurat următorul dialog în care pârâtul a desfăşurat o campanie denigratoare, că informaţia a putut fi accesată imediat şi în modalitatea Hypertext Transfer Protocol (HTTP), prin care a fost dat publicităţii următorul enunţ: „Fostul director (...) B. a lansat acuzaţii grave la adresa actualului director al Direcţiei întreţinere (...) al companiei, A. Invitat în cadrul emisiunii de la Y. TV, B. a dezvăluit modul în care banii din staţia de taxare de la vama X. ajungeau în buzunarul lui A., prin intermediul unei fost angajate a agenţiei. „O anumită doamnă, C. fostă angajată la agenţia X., dată afară fiindcă a fost prinsă furând, şi domnul A. şi-o aduce aminte bine fiindcă a insistat pe diverse căi să nu fie dată afară. Această doamnă, ca si celelalte dinainte, colectau bani de la agenţia din X. si îi aducea banii domnului A. Chiar acum o lună doamna respectivă a fost văzută pe holuri la (...) aşteptându-l”, a spus B. Fostul director al Z. a declarat că este pregătit să îşi susţină declaraţia cu probe/ în faţa organelor de anchetă”.

De asemenea, reclamantul a mai susţinut că la 6.10.2015, fiind invitat în studioul postului X. a TV, în emisiunea „(...)”, tema „Jaful de la (...)”, pârâtul a făcut afirmaţii calomniatoare, desfăşurând o susţinută campanie denigratoare la adresa lui.

Prin sentinţa civilă nr. 16186 din 8 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr.1523 din 27 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului.

A constatat încălcarea dreptului reclamantului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine, prin afirmaţiile pârâtului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10000 lei, reprezentând daune-morale.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte contextul în care au fost făcute afirmaţiile apreciate de reclamant ca având caracter defăimător, s-a avut în vedere faptul că emisiunile la care pârâtul fie a intervenit telefonic, fie a fost invitat au caracterul unor talk-show-uri în cadrul cărora moderatorii alături de invitaţi dezbat aspecte ale actualităţii cotidiene fiind atinsă o varietate largă de subiecte, din care face parte și cel referitor la situația autostrăzilor din România și la modalitatea de gestionare a banilor proveniți din taxele percepute de Z.

Prin urmare, pe lângă punerea în balanţă a două interese contrare (dreptul la liberă exprimare al oricărei persoane, pe de o parte, şi interesul statului de a limita libertatea de exprimare pentru a atinge scopurile legitime printre care un loc aparte îl ocupă necesitatea de a proteja reputaţia persoanelor vizate de discursul critic) intervine şi un al treilea interes, cel al societăţii de a exercita un control eficient asupra acţiunilor personalităţilor aflate în poziţii de conducere.

Fiind stabilit cadrul în care au fost făcute afirmaţiile pretins a fi defăimătoare, tribunalul a analizat în ce măsură acestea se încadrează în limitele exercitării fireşti a dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, constatând că deși aprecierile pârâtului au fost puse în contextul unor dezbateri vizând un interes public, există totuși anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare fiind necesar a se stabili în ce măsură s-au depășit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice, în condiţiile în care în cauza Petrina contra României CEDO a arătat că, deși libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societăți democratice și ea protejează și ideile care lovesc, şochează sau îngrijorează s-a stabilit că ea nu trebuie să depășească totuși anumite limite, mai ales în ceea ce privește protejarea reputației.

În cadrul dreptului la liberă exprimare trebuie operată o distincţie între libertatea de informare şi libertatea de opinie, precum şi între judecăţile de valoare privitoare la persoane şi fapte, ambele libertăţi fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare, tribunalul a reţinut că în prima categorie se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, în timp ce afirmaţiile factuale regrupează exprimarea unor acuzaţii de a fi comis fapte determinate.

S-a reţinut că această distincţie produce consecinţe extrem de importante întrucât în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, CEDO considerând că o astfel de obligaţie este imposibilă şi împiedică persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Totuşi, de aici nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăţi de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăţi de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o

persoană. (cauza Lingens c Austriei)

Dimpotrivă, afirmaţiile factuale sunt susceptibile de proba verităţii, astfel că în principiu, comunicarea unor informaţii factuale false poate face obiect al unor sancţiuni. Atunci când afirmaţiile privesc comportamentul unui terţ, poate fi dificil să se distingă între fapte şi judecăţi de valoare, însă chiar şi în cazul acestora din urmă se poate reţine că sunt excesive în situaţia în care sunt total lipsite de bază factuală (Cumpănă si Mazăre c. României).

Din perspectiva celor expuse, tribunalul a reţinut că afirmaţiile vizând existenţa unor dosare la DNA pe numele reclamantului, însuşirea banilor de către reclamant prin intermediul numitei C. din sumele pe care aceasta le colecta de la punctul de control X. şi folosirea influenţei pe care funcţia i-o dădea reclamantului pentru a o favoriza pe numita C. arcu nu sunt judecăţi de valoare având în vedere că nu reprezintă doar o exprimare personală a opiniei pârâtului despre competenţele profesionale ale reclamantului, ci situaţii de fapt care implică obligaţia pentru pârât de a furniza o bază reală suficientă. Referitor la prima categorie de afirmaţii respectiv : ,,el a fost cercetat şi se pare că şi de DNA. Are câteva dosare la DNA acum”, tribunalul a reţinut că pârâtul nu a făcut nici o dovadă a veridicităţii celor declarate. Deşi ca principiu sarcina probei aparţine reclamantului conform art. 249 NCPC, odată ce acesta a prezentat faptele de natură a aduce atingere dreptului său la onoare, demnitate şi reputaţie, invocând depăşirea limitelor admisibile ale libertăţii de exprimare, revine pârâtului obligaţia de a proba în cazul judecăţilor de valoare că acestea nu sunt excesive iar în cazul afirmaţiilor factuale că acestea au o bază suficientă. Or, pârâtul nu a depus nici un înscris din care să rezulte faptul că reclamantul ar fi supus unor proceduri penale în curs de către Direcţia Naţională Anticorupţie.

De asemenea, s-a reţinut că niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu are cunoştinţă despre existenţa unui dosar penal pe numele reclamantului, că acuzaţia de fapte de corupţie este de natură a afecta cariera profesională a reclamantului cauzându-i acestuia un prejudiciu luând în considerare că problema faptelor de corupţie reprezintă un interes major pentru societatea românească.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că afirmaţiile pârâtului pot fi considerate în contextul dat drept nişte susţineri făcute în absenţa unor dovezi suficiente privind validitatea lor, astfel încât ele pot fi considerate defăimătoare fiind încălcat dreptul la imagine al reclamantului.

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de afirmaţii : ,,Această doamnă, ca si celelalte dinainte, colecta bani de la agenţia din Giurgeni si îi aducea banii domnului A. (…) Fura, primea bani de acolo. (…) Ca să completez acum, acest domn A. primea bani de la punctul de încasare Giurgeni prin intermediul unei prietene C. care colecta banii de la oamenii de acolo si îi aducea banii. (…) Cum să te cerceteze unul care lua bani de la Giurgeni, de la cei care trebuia să-i dea (...) ?’’, tribunalul a mai reţinut că acestea au fost făcute cu scopul de a-l discredita pe reclamant atât timp cât pe de o parte, existenţa unor zvonuri neconfirmate prin efectuarea unor controale sau anchete al căror rezultat să fie defavorabil reclamantului nu constituie o bază reală suficientă în sensul avut în vedere de juriosprudenţa CEDO, iar pe de altă parte, luările de poziţie ale pârâtului cu privire la reclamant au fost repetate, ceea ce dovedeşte o acţiune premeditată de defăimare a reclamantului. Repetarea publică a unui discurs care direct sau indirect urmăreşte să convingă publicul că activitatea reclamantului la Z. nu a fost una tocmai legală a avut drept consecinţă afectarea imaginii publice şi a reputaţiei profesionale a reclamantului.

Raportat la modul în care a decurs conversaţia dintre realizatorul emisiunii din 30.09.2015, tribunalul a constatat că acesta l-a atenţionat pe pârât de acuzaţiile grave pe care le-a formulat la adresa reclamantului ( ,,Dar aveţi probe ?’’; ,,Vă asumaţi’’ ,,Deci Domnul A. fura’’, ,,Este un om despre care Dumneavoastră aţi spus că a furat’’) însă acesta a continuat să susţină realitatea afirmaţiilor sale, chiar subliniind existenţa unor probe în acest sens ( ,,Evident’’, ,,Evident! Am spus că-mi asum’’, ,,Fura, primea bani de acolo’’, ,,Da’’, ,,Ca A. să ştiţi că au fost si mai sunt mulţi’’) astfel încât impactul asupra opiniei publice a fost unul negativ pentru reputaţia şi imaginea reclamantului, cu atât mai mult cu cât au fost făcute de o persoană care a activat în cadrul Z., ocupând fucţii de conducere. Astfel, instanţa de fond a reţinut că modul în care au fost exprimate aceste afirmaţii a adus o atingere suficient de gravă prestigiului, reputaţiei şi imaginii reclamantului, neputând fi circumscrise scopului demersului de informare privind chestiuni de interes general şi prezintă un caracter ilicit. Faţă de cele expuse, tribunalul a apreciat că primele trei categorii de afirmaţii exced protecţiei dreptului la liberă exprimare şi încalcă dreptul la reputaţie al reclamantului, conduita pârâtului constituindu-se într-o faptă ilicită.

S-a reţinut astfel că, dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituţie, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnităţii sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi, cât şi sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul preţuirii morale de care se bucură un om în cadrul societăţii din care face parte şi care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciul moral suferit de reclamant, tribunalul a constatat că în condiţiile în care obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, este evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, legătura de cauzalitate rezultă ex rem din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constitutionale şi internaţionale.

Fapta pârâtului a determinat afectarea imaginii reclamantului şi a dreptului la reputaţie al acestuia, ceea ce implică răspunderea pârâtului având în vedere că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi nu poate fi invocată în speţă buna-credinţă în raport de conţinutul afirmaţiilor făcute de pârât şi de caracterul repetat al acestora de natură a contura existenţa unei campanii de denigrare a reclamantului, astfel că vinovăţia pârâtului nu poate fi contestată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat apel.

Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Prin decizia nr. 53 A din 18 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât împotriva sentinţei civile nr.1523 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Cererea de recurs:

Împotriva deciziei nr. 53 A din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., susţinându-se că soluţia pronunţată de instanţa de apel este una vădit netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor ce reglementează răspunderea civila delictuală.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel, care are la bază faptul că pe tot parcursului litigiului nu a fost demonstrată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice.

În acest sens, recurentul învederează că în hotârârea atacată nu se arată care sunt urmăririle negative ale presupuselor afirmaţii defăimătoare, deşi prin probatoriul pe care l-a administrat în cauză, consideră că a dovedit fără putinţă de tăgadă că toate afirmaţiile sunt conforme realităţii şi mai mult decât atât că intimatul reclamant nu urmăreşte altceva decât o răzbunare.

Se mai susţine că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au avut în vedere faptul că conflictul dintre reclamant şi pârât există din anul 2011, când acesta, în calitate de Director General al Z., în urma verificărilor întreprinse a dispus să se ia măsuri împotriva numitului A., aspect pe care acesta uită să îl precizeze în acţiune.

Pentru a dovedi faptul că întreaga acţiune reprezintă în realitate un demers șicanatoriu, recurentul solicită a se reţine că în ceea ce priveşte cercetarea lui, aceasta a fost un abuz, aspect sesizat şi de instanţa de judecată care în cadrul dosarului nr. x/3/2015 a constatat că sancţiunea dispusă de comisia de cercetare disciplinară condusă chiar de reclamant este abuzivă şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea acesteia.

De asemenea, recurentul consideră că prin raportul de control depus la dosar, se face dovada deplină a faptului că afirmaţiile au fost veridice, neavând nicio importanţă, în analiza prezentului dosar, dacă în urma acestui demers s-au luat sau nu măsuri, fiind suficientă doar constatarea existenţei acestora.

Un alt aspect invocat de reclamant, ce are la bază dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr.civ., se referă la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr.571/2004, prin care persoanele care sesizează nereguli din cadrul instituţiilor sunt denumite avertizori de integritate şi sunt protejate, că în prezenta cauză este fără putinţă de tăgadă că afirmaţiile pârâtului nu au fost de natură să atragă un impact negativ asupra reclamantului, ci au fost de natură să sesizeze autorităţile competente asupra unor fapte ce se petrec în cadrul instituţiei publice Z.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere principiul libertăţii de exprimare, care face parte din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fiind stipulată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în documente de bază ale dreptului internaţional, precum şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi în dreptul naţional al statelor democratice, şi că în România, libertatea de exprimare este reglementată de art. 30 din Constituţie.

Din perspectiva aspectelor invocate, şi având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct.8 Cod pr. civ invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod pr.civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocat de recurent, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii ce vizează răspunderea civilă delictuală, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în condiţiile în care au fost analizate condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei, demnităţii reclamantului) stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă, prejudiciu şi culpa pârâtului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului a făcut o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în speţă.

Este real că în apel pârâtul a depus într-o copie necertificată un Raport al Corpului de control – Ministerul Transporturilor din 27.10.2015, ce conţine concluzii privind verificările de ordin tematic în activitatea Z., însă aceste consemnări, cum bine a reţinut şi instanţa de apel, nu sunt de natură să aducă lămuriri concrete care să constituie un suport real/ veridic în ceea ce priveşte afirmaţiile aduse de pârât reclamantului.

Or, în condiţiile în care afirmaţiile pârâtului nu au avut un minim probatoriu în sprijinul lor, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că nu poate fi înlăturată răspunderea civilă delictuală din perspectiva dispoziţiilor Legii nr.571/2004.

Înalta Curte reţine că angajarea răspunderii civile delictuale nu poate fi înlăturată raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, iar pârâtul, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel şi de fond, a depăşit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, afectând reputaţia şi demnitatea reclamantului, în condiţiile în care afirmaţiile pârâtului făcute la emisiuni televizate, au fost rapid răspândite, ele fiind doar simple opinii, idei, fără a avea o bază suficientă în realitate şi fără a fi dovedită veridicitatea lor.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere principiul libertăţii de exprimare, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod corect că libertatea de exprimare nu trebuie să lezeze imaginea şi onoarea unei persoane, că întreaga reglementare invocată, şi jurisprudenţa C.E.D.O. conturată în această materie a menţionat necesitatea ca cel, care informează, răspândeşte idei, opinii, face afirmaţii să aibă o suficientă bază factuală şi să nu fie exprimate simple opinii fără nici un suport în realitate, îndreptate în contra unei persoane, şi care ar vătăma acea persoană, în demnitatea ori imaginea sa în familie, societate, profesie, etc.

Or, din această perspectivă, în raport de atitudinea pârâtului care a participat în mod repetat la emisiuni televizate în cadrul cărora a făcut afirmaţii de natură să lezeze imaginea şi onoarea reclamantului, Înalta Curte reţine că nici una din afirmaţii nu se circumscrie principiului libertăţii de exprimare câtă vreme afirmaţiile pârâtului nu au fost dovedite ca fiind veridice, fiind simple opinii/ idei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă intrepretare şi aplicare a dispoziţiilor art.1357-1359 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, şi cum nici una din susţinerile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 53 A din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.pr.civ.