Jurisdictional split between administrative-fiscal challenge to securing measures and execution court jurisdiction for enforcement seizure acts

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea formulată şi înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/17.05.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Antifraudă 5 Deva şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.05.2015 şi a procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016, precum şi anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, pentru suma de 1.970.189,69 RON, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2497/21.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/2016, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 28/25.01.2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş, ca rămasă fără obiect.

A respins cererea de disjungere formulată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, şi a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, încheiat de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală şi anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Procesului-verbal nr. x/1/18.04.2016, emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală.

A respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/1/18.04.2016, emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 28/25.01.2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat, în esenţă, următoarele:

- deşi a învederat instanţei de fond că art. 213 C. proc. civ. stabileşte competenţe diferite pentru contestaţia împotriva deciziei de măsuri asigurătorii şi pentru contestaţia la executare formulate împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, instanţa de fond a respins cererea de disjungere a capetelor de cerere, motivat de faptul că între acestea există o strânsă legătură;

- instanţa de fond face o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., inducând ideea că organul fiscal trebuie să producă probe certe care să demonstreze că societatea a acţionat efectiv în sensul risipirii patrimoniului. O motivare a actului contestat, potrivit cu cele reţinute de instanţa de fond ar goli de conţinut textul de lege incident şi ar face ca acesta să fie aplicabil numai în situaţia în care debitorul obligaţiei a procedat deja la risipirea patrimoniului.

Însă, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor a măsurilor asigurătorii se arată motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor în urma acţiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la societatea contestatoare.

3.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara arată în dezvoltarea motivelor de recurs că, din punctul său de vedere, actul emis - procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/27.04.2016 este un act administrativ fiscal temeinic şi legal, întrunind toate elementele de formă şi conţinut pentru existenţa sa valabilă, fiind motivat şi semnat de persoanele competente. Acest act administrativ-fiscal este de sine-stătător, nu accesoriu al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la data de 15.04.2017, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că recursurile nu fac decât să reproducă apărările formulate în faţa instanţei de fond, cu evidenţierea aceloraşi stări de fapt nedovedite.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă a investit instanţa de fond, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalităţii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016 emisă de DRAF şi a actelor subsecvente emise în baza acestei decizii, respectiv a procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul DGRFP Timişoara.

Înalta Curte constată că cererea astfel formulată priveşte atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât şi contestarea unui act de executare propriu-zis, anume procesul-verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, cereri care atrag competenţe diferite neputând opera prorogarea legală de competenţă.

Aceasta întrucât, în timp ce contestarea unui act administrativ-fiscal este supusă regimului juridic stabilit de dispoziţiile art. 213 din Legea nr. 207/2015, în privinţa actelor de executare care nu reprezintă acte administrative în sensul legii fiscale sunt incidente dispoziţiile art. 260 şi art. 261 C. proc. fisc.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi art. 261 din aceeaşi lege, iar conform art. 260 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, contestaţia la executare se introduce la instanţa judecătorească competentă, norma legală făcând trimitere la dispoziţiile privitoare la competenţa instanţei de executare reglementată de C. proc. civ. (art. 714 şi 651).

Prin urmare, instanţei de executare, stabilită potrivit dreptului comun, îi revine competenţa să soluţioneze contestaţia împotriva executării propriu-zise, atunci când o astfel de contestaţie vizează un titlu executoriu emis de organul fiscal, aşa cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Necompetenţa materială în privinţa contestaţiei la executare este una de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată în termen legal prin întâmpinare de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, putând constitui astfel motiv de casare al sentinţei.

Având în vedere specializarea diferită a instanţelor competente să soluţioneze cele două capete de cerere devine aplicabilă soluţia preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi invocată o eventuală prorogare de competenţă conform art. 99 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind situaţia că instanţele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluţioneze cererile, sunt exclusiv competente în raport de natura acestora şi în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei şi secţiilor specializate. Astfel, prorogarea de competenţă preconizată de legiuitor în favoarea instanţei de grad mai înalt, atunci când competenţa de soluţionare a diferitelor capete principale de cerere aparţine unor instanţe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeaşi natură, în sensul că atrag competenţa unor complete sau secţii de aceeaşi specializare, dar aparţinând unor instanţe de grad diferit.

Ca atare în speţă, prorogarea de competenţă nu poate opera în favoarea curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în privinţa capătului de cerere privind anularea actelor de executare, care este de competenţa instanţei de executare stabilită potrivit dreptului comun.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa de fond trebuia să îşi verifice propria competenţă de soluţionare a fiecărui capăt de cerere în parte, în raport de obiectul fiecărei pretenţii în parte, să constate că cererea de anulare a actelor de executare emise în baza deciziei de instituire a măsurilor de executare este de competenţa instanţei de executare determinată în raport de dispoziţiile art. 714 şi art. 651 C. proc. civ., să disjungă acest capăt de cerere şi să îşi decline în mod corespunzător competenţa, astfel cum prevăd explicit dispoziţiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, măsura asigurătorie a fost dispusă prin raportare la dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, modalitatea de aducere la îndeplinire fiind sechestrul asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului, precum şi poprirea asigurătorie asupra disponibilităţilor băneşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 - Poprirea şi sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) şi c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat: "Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

a) în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare;(...)

c) în situaţia în care urmează să fie stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;"

Astfel, nu puteam ignora faptul că, textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asigurătorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asigurătorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asigurătorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asigurătorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului.

În analizarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune a avea în vedere şi constatările din timpul controlului operativ şi inopinat desfăşurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016 ce se reflectă în procesul-verbal de control şi care au determinat instituirea măsurii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 28 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2019.

GGC - GV