Jurisdictional conflict over loan contract with foreign defendant: validity of contractual jurisdiction clause and inapplicability of EU regulations

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Brăila, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu SC B., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului denumit de pârâtă "contract de împrumut", încheiat în data de 24 februarie 2014, în subsidiar, să se dispună anularea respectivului contract pentru existenţa unor cazuri de nulitate relativă, iar în măsura în care se va aprecia că acest contract este unul valabil încheiat, a solicitat rezoluţiunea lui.

Judecătoria Brăila, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 5654 din 19 octombrie 2017 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "constatare nulitate absolută contract de împrumut" în favoarea Judecătoriei Iaşi.

S-a reţinut, în esenţă, că deşi potrivit regulii generale în materia competenţei teritoriale, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâtul, conform art. 126 C. proc. civ., părţile pot deroga de la normele generale, printre condiţiile necesare a fi îndeplinite regăsindu-se cea referitoare la convenţia părţilor, care trebuie să fie expresă.

Din analiza art. 10 a contractului, a rezultat că părţile au convenit ca eventualele litigii să fie deferite instanţelor judecătoreşti competente, iar, în atare situaţie, instanţa a apreciat că reclamantul nu are opţiunea de a sesiza instanţa de la domiciliul său.

Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 6813 din 6 iunie 2018, a admis excepţia necompetenţei. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă. În temeiul art. 134 - 135 C. proc. civ. a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - instanţa competentă să soluţioneze conflictul.

S-a reţinut, în esenţă, că nu este instanţa competentă să soluţioneze cererea împotriva unui pârât cu sediul legal în Germania, sediul procesual ales nereprezentând o împrejurare care să aibă consecinţe asupra competenţei teritoriale a instanţei.

În plus, a constatat că elementul de extraneitate al litigiului atrage, în mod obligatoriu, incidenţa normelor de competenţă ale dreptului Uniunii Europene, motiv pentru care a considerat că prima instanţă învestită trebuia, în prealabil, să-şi verifice competenţa generală, în temeiul Regulamentului nr. 44/2001.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 133 pct. 2 din cod, Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul ce face obiectul învestirii instanţei de judecată şi care a generat declinările reciproce de competenţă priveşte un contract de împrumut, în care împrumutător este o societate comercială cu sediul în Germania şi sediul procesual ales pe teritoriul României.

În ceea ce priveşte competenţa instanţelor române în soluţionarea cauzei, devin incidente dispoziţiile cuprinse în Cartea a VII-a care se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Astfel, este necesar a verifica dacă prin normele dreptului Uniunii Europene este reglementată situaţia care a determinat declinarea reciprocă de competenţă, în caz contrar, fiind aplicabil dreptul intern.

Or, din analiza prevederilor Regulamentului nr. 44/2001 (CE) şi ale Regulamentului nr. 1215/2012 (CE) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, se observă că acestea nu sunt incidente speţei, pentru a atrage aplicarea prioritară a normelor dreptului Uniunii Europene.

Prin art. 1067 C. proc. civ., legiuitorul român a reglementat prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române, părţile având la dispoziţie posibilitatea desemnării unei instanţe române care să judece litigiul dintre ele.

Potrivit alin. (1) al articolului menţionat, instanţele române sunt singurele competente atunci când părţile au convenit valabil competenţa instanţelor române de a judeca litigii în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române.

Prin urmare, norma materială, prevăzută în contract, determină competenţa, nefiind necesară indicarea exactă a instanţei competente din punct de vedere teritorial.

În speţă, prin art. 10 din contractul încheiat, părţile au convenit ca eventualele litigii, în măsura în care nu este posibilă rezolvarea pe cale amiabilă, să fie deferite instanţelor judecătoreşti competente.

Totodată, art. 1068 alin. (1) C. proc. civ. stipulează în sensul că în materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece un litigiu izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate, iar prin art. 1081 alin. (1) pct. 2 din cod este reglementată competenţa preferenţială a instanţelor române şi în litigiile în care locul unde a luat naştere o obligaţie contractuală se află în România.

Ca atare, în cauză se constată că instanţele române sunt competente să soluţioneze litigiul, regulatorul de competenţă urmând a fi stabilit în favoarea Judecătoriei Brăila, instanţă care s-a dezînvestit greşit, în condiţiile în care sediul procesual ales al societăţii pârâte nu poate constitui un criteriu de determinare a competenţei.

O interpretare contrară a normelor ce guvernează competenţa teritorială ar conduce la situaţia inacceptabilă ca determinarea instanţei competente să se realizeze în raport de sediul ales.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2018.

GGC - GV