Clawback contribution calculation errors and right to specific judicial review of administrative tax bases

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 decembrie 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a solicitat: anularea actului administrativ emis de CNAS, respectiv Notificarea nr. x/29 aprilie 2015 transmisă către A. SRL la data de 30 aprilie 2015, prin care au fost comunicate: valoarea procentului "p" pentru trimestrul I al anului 2015, care este de 26,10%, inclusiv elementele formulei de calcul al acestuia şi valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul I al anului 2015, suportate din FNUASS şi bugetul Ministerului Sănătăţii, pretins centralizate conform declaraţiilor fiecărui plătitor al contribuţiei, precum şi anularea Adresei nr. x/10 iunie 2015 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Notificării.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa nr. 1789 din 27 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

Instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1, art. 3 alin. (1) şi (2), art. 5 alin. (3)-(7), art. 6 alin. (1) sintagma "potrivit prevederilor art. 5 alin. (7)" şi art. 6 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 77/2011, invocată de reclamantă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat, referitor la nelegalitatea reţinerilor instanţei privind pretinsa respectare a principiului certitudinii, al predictibilităţii şi al dreptului la apărare, precum şi la nelegalitatea reţinerilor instanţei privind caracterul arbitrar şi excesiv al procentului p şi al erorilor existente în datele comunicate CNAS, că motivarea instanţei este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, cuprinde elemente fără legătură cu aspectele invocate (ilogice faptic şi juridic) neavând în vedere nici măcar necesitatea remedierii încălcării principiilor Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a prezentat aspectele invocate în faţa instanţei de fond, legate de nemotivarea notificării, ce pune contribuabilul în imposibilitatea reală şi efectivă de a verifica legalitatea şi acurateţea valorilor indicatorilor bazei de calcul a contribuţiei clawback, inclusiv din perspectiva unor erori evidente.

Reţinerea instanţei că atât timp cât Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea ordonanţei (în parte şi numai pentru aspectele/sensurile invocate de acele părţi care au invocat excepţia) rezultă că nu sunt încălcate principiile amintite când taxa este stabilită exclusiv asupra materiei impozabile este un considerent nelegal, pentru că reclamanta nu a contestat existenţa efectivă a contribuţiei clawback, iar exprimarea stabilirii taxei exclusiv asupra materiei impozabile este un argument neinteligibil, fiind greu de înţeles şi de argumentat împotriva acestuia.

Susţine recurenta că instanţa trebuia, în realitate, să analizeze situaţia de fapt efectivă şi să o soluţioneze prin prisma normelor şi principiilor de drept aplicabile. Or, instanţa nu a efectuat nicio analiză, ci doar a tras concluzia că dacă ordonanţa a fost constatată constituţională, sub aspectul reglementării existenţei taxei, atunci un contribuabil nu ar mai putea contesta modul în care i-a fost stabilită de autoritatea competentă baza de impunere pentru calcularea sumei de achitat cu titlu de contribuţie.

Recurenta a arătat că, în primul rând, a contestat faptul că actul administrativ nu este motivat şi, în al doilea rând, dacă din perspectiva ordonanţei nu există dreptul de a se putea verifica legalitatea şi acurateţea modului de calcul al bazei de impunere comunicată de CNAS, instanţa trebuie să analizeze şi să aplice direct prevederile Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiţie, exercitarea efectivă a dreptului la apărare, dreptul la examinarea echitabilă a cauzei.

În lipsa motivării, contribuabilul nu poate efectua verificările necesare, iar instanţa nu poate efectua controlul de legalitate. Toate acestea reprezentau chestiuni de judecată, un raţionament logico-juridic şi un proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, un atribut esenţial al activităţii de judecată, ceea ce instanţa nu a făcut.

Recurenta a arătat că raţionamentul logico-juridic (inexistent în fapt) al primei instanţe în legătură cu listele transmise de plătitorii contribuţiei şi dreptul acestora de a contesta modul în care a fost stabilită şi calculată baza de impunere a taxei este profund viciat. Este adevărat că plătitorii contribuţiei transmit către CNAS lista medicamentelor care s-ar putea compensa din portofoliul lor, însă simpla menţionare a medicamentelor care pot face obiect al compensării pe lista de la art. 4 din O.U.G. nr. 77/2011 nu înseamnă că automat se consumă într-un trimestru o cantitate oarecare din medicamentele incluse în listă. Depunerea listei, care indică exclusiv denumirea medicamentului, comercială şi ştiinţifică, nu înseamnă că sumele menţionate de CNAS că ar fi fost compensate pacienţilor pentru acele medicamente sunt corecte.

Includerea pe această listă nu generează în niciun caz în mod automat plata contribuţiei, iar această listă nu cuprinde medicamentele care au fost efectiv eliberate de spitale şi farmacii în mod compensat pacienţilor, cum în mod nelegal, eronat, rezultă din exprimarea primei instanţe, recurenta concluzionând că această listă nu este o probă absolută a realităţii şi certitudinii consumului transmis prin notificarea contestată. Cu atât mai puţin nu este aplicabil principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Reţinerea instanţei că sumele achitate de stat în locul pacienţilor cărora le-au fost eliberate medicamente în regim compensat ar fi ajuns în patrimoniul recurentei şi că nu le-a contestat este nelegală. Este bizară constatarea instanţei având în vedere mecanismul taxei, stabilit de lege, pe care instanţa a refuzat să-l analizeze.

Contribuabilii sunt primele entităţi pe lanţul de comercializare a acestor medicamente, ceea ce încasează aceştia este preţul medicamentului vândut către distribuitor, preţ diferit de cel cu care medicamentul ajunge în spitale şi farmacii şi de sumele de bani ce se pot achita în locul pacientului. Un contribuabil nu poate contesta încasarea propriului său preţ de vânzare a unui medicament către distribuitori, iar această încasare a propriului preţ nu poate sub nicio formă echivala cu recunoaşterea valorilor bazei de impunere comunicate de CNAS.

În ceea ce priveşte erorile specifice exemplificate a fi fost observate în cuprinsul notificării, respinse de instanţă, a invocat jurisprudenţa relevantă în materie a ÎCCJ şi a Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta a mai arătat că nu a invocat niciodată o negociere a taxei, nu a invocat niciun contract şi că este contrar statului de drept faptul că instanţa spune că un contribuabil ar trebui să accepte pur şi simplu ceea ce îi impune autoritatea, indiferent dacă este legal sau nu, dacă este corect sau nu, şi fără a avea în realitate un drept efectiv de a contesta.

Referitor la includerea nelegală a adaosurilor comerciale în baza de impunere a menţionat că reţinerile instanţei sunt inexacte faptic şi legal, contrare literei şi/sau spiritului legii, întrucât excluderea acestor adaosuri este în deplină concordanţă cu o logică generală de concepere/instituire a taxelor, se are în vedere taxarea raportat la propriile beneficii ale contribuabilului şi niciodată la beneficiile obţinute de terţi. Nu s-a pus problema existenţei în circuitul economic a adaosurilor comerciale, ci a nelegalităţii includerii lor în baza de impunere a contribuţiei datorate.

Se mai susţine că în analiza instanţei nu se regăseşte o argumentaţie în sensul că ar fi legal/constituţional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obţinut de o altă entitate/terţ. Prin deciziile CCR indicate de instanţă s-a respins excepţia de neconstituţionalitate pe aspectul incluzând distribuitorii, pe motivul că stabilirea obligaţiei de plată a contribuţiei clawback doar în sarcina deţinătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă nu poate fi considerată o discriminare în raport de ceilalţi agenţi economici pe lanţul de distribuţie de medicamente. În considerentele deciziilor nu se regăseşte o argumentaţie în sensul că ar fi constituţional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obţinut de o altă entitate. Or, acesta a fost motivul de nelegalitate invocat de reclamantă.

Pretinsul regim diferenţiat reţinut de instanţă nu este numai inexistent, dar, în măsura în care cele reţinute ar fi reale cel puţin în parte, ar fi contrare legii şi de natură a atrage sancţiuni oricărui contribuabil care ar proceda în sensul reţinut de instanţă. Astfel, deţinătorii de APP nu beneficiază de exclusivitate în punerea pe piaţă a medicamentelor, în sensul reţinut de instanţă. Niciun medicament nu poate fi pus pe piaţă dacă nu este autorizat în acest sens, iar aşa numita exclusivitate se referă doar la recunoaşterea faptului că respectivul medicament aparţine DAPP-ului, fiind evident că nu se referă la o exclusivitate de comercializare. Autorizaţia de punere pe piaţă nu include şi autorizaţia de distribuţie en gros sau en detail, astfel că pretinsa exclusivitate în comercializarea medicamentului nu este reală, lanţul distribuţiei unui medicament până la pacientul final cuprinzând şi alţi agenţi economici decât DAPP.

Contribuabilul ajunge să i se impună să suporte din propriul său beneficiu şi patrimoniu nu numai impozitul său pe profit şi TVA-ul şi contribuţia clawback aferentă propriilor sale preţuri de vânzare, dar în plus, mai suportă şi contribuţia clawback aferentă beneficiilor terţilor.

Recurenta arată că aprecierea instanţei în sensul că un contribuabil ar avea certitudinea vânzării şi încasării preţurilor medicamentelor este bizară. Contribuabilul este prima entitate pe lanţul de furnizare a medicamentelor către pacienţi şi are obligaţia de a asigura această furnizare prin cel puţin 3 distribuitori, medicamentele ajungând apoi în spitale şi farmacii. Prin urmare, nu există o certitudine a vânzării şi încasării preţurilor, distinctă de cea a distribuitorilor, a farmaciilor şi spitalelor, dacă un astfel de medicament este necesar/solicitat pentru pacienţi, atunci acesta urmăreşte în principiu, lanţul de furnizare.

Au fost invocate disp. art. 5 din Legea nr. 21/1996, art. 102 TFUE, şi pct. 48 din Orientările Comisiei Europene cu privire la restricţiile verticale care interzic controlarea în orice mod a preţurilor de către comercianţi apreciindu-se că o motivare ca a primei instanţe în sensul că este legală includerea adaosurilor comerciale a altor terţi în baza de impunere a contribuţiei clawback întrucât plătitorii contribuţiei clawback nu au decât să negocieze aceste adaosuri ale distribuitorilor aflaţi pe lanţul de distribuţie al medicamentelor până la momentul eliberării în regim compensat către pacienţi este contrară legii.

S-a mai precizat în cererea de recurs că instanţa nu a arătat de ce ar fi legală notificarea sub aspectul indicării reclamantei ca reprezentant legal, în sensul O.U.G. nr. 77/2011, al B. şi C., în condiţiile în care nu a acţionat şi nu acţionează în calitate de reprezentant legal, în sensul ordonanţei, al acestor entităţi.

În cuprinsul datelor privind pretinsul consum individual aferent trimestrului în discuţie sunt menţionate valori ale consumului unor medicamente care, deşi au fost comercializate, valorile cantităţilor vândute sunt semnificativ mai mici decât valorile pretinsului consum indicat în adresă, fără a putea fi identificată o justificare pentru această diferenţă. Orice eroare în legătură cu un medicament/valoare a acestui medicament/cantitate eliberată compensat pacienţilor modifică matematic valoarea consumului trimestrial al acelui contribuabil în portofoliul căruia se află acel medicament. Modificarea valorii unui consum individual trimestrial modifică valoarea consumului total trimestrial, întrucât acesta din urmă este suma consumurilor individuale trimestriale.

1.4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă CNAS a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, faţă de următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat instanţei de contencios administrativ şi fiscal, anularea Notificării nr. x/29 aprilie 2015 emise de CNAS, prin care i-au fost comunicate: valoarea procentului "p" pentru trimestrul I al anului 2015, care este de 26,10%, inclusiv elementele formulei de calcul al acestuia şi valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul I al anului 2015, suportate din FNUASS şi bugetul Ministerului Sănătăţii, pretins centralizate conform declaraţiilor fiecărui plătitor al contribuţiei, precum şi anularea adresei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva notificării.

Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând că argumentele reclamantei care se referă subsumat la principiile certitudinii, predictibilităţii, dreptului la apărare, caracterul arbitrar şi excesiv al procentului p, erorile existente în datele CNAS, imposibilitatea efectuării de verificări şi includerea adaosurilor comerciale în baza de impunere sunt toate nefondate.

Astfel, principiile certitudinii, predictibilităţii, dreptului la apărare sunt fundamental îndreptate împotriva actului normativ de bază, anume O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, iar Curtea a constatat că această ordonanţă este considerată constituţională. Curtea Constituţională a apreciat că aplicarea taxei de clawback este legală şi constituţională, exceptând cazul în care este calculată şi asupra taxei pe valoare adăugată aplicată preţului medicamentelor, ceea ce echivalează cu un impozit la impozit (Decizia CCR nr. 39/2013). Prin interpretarea logică per a contrario, din raţionamentul Curţii Constituţionale a rezultat deja că nu sunt considerate încălcate principiile certitudinii, predictibilităţii, dreptului la apărare când taxa de clawback este stabilită exclusiv asupra unei materii impozabile, în temeiul ecuaţiei stipulate. Decizia Curţii Constituţionale validează atât taxa de clawback, cât şi ecuaţia ilustrată de art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la caracterul arbitrar şi excesiv al procentului "p" şi la erorile existente în datele CNAS, instanţa a constatat că nu pot fi invocate erori atât timp cât lista de medicamente consumate s-a transmis chiar de către reclamantă, adică reclamanta ar invoca propria culpă, contrar principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Acest principiu de interpretare este dublat de obligaţia legală a reclamantei de a depune lista medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială.

Conform art. 4 alin. (2) şi (21) din O.U.G. nr. 77/2011: deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor prevăzute la art. 1, persoane juridice române, precum şi reprezentanţii legali au obligaţia să depună la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în termenul prevăzut la alin. (1), lista medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială. Persoanele juridice menţionate la alin. (2) au obligaţia să depună la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială, până la data de 15 inclusiv a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuţia, în baza metodologiei şi a formatului stabilit prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. În al treilea rând, consumul pe trimestrul I 2015 nu se raportează de reclamantă şi de deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă. Conform art. 5 alin. (4) din Ordonanţă, farmaciile cu circuit deschis, unităţile sanitare cu paturi şi centrele de dializă care utilizează medicamente potrivit prevederilor art. 1 şi 12 îşi asumă sub semnătură electronică şi raportează la casele de asigurări de sănătate valoarea aferentă consumului de medicamente care include şi TVA, care se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. În urma raportărilor şi decontărilor deja efectuate pentru trimestrul I 2015 către furnizorii de medicamente şi servicii medicale, sumele corespunzătoare au ajuns în patrimoniul Deţinătorilor autorizaţiei de punere pe piaţă, inclusiv în patrimoniul reclamantului şi valoarea acestor sume încasate nu a fost nici aceasta contestată.

Curtea a constatat că principiile şi formula de calcul din cadrul O.U.G. nr. 77/2011 sunt legale şi constituţionale, iar contribuabilul nu are atribuţii nelimitate de control asupra modului de stabilire a taxei de clawback. De altfel, contribuabilul a transmis lista de medicamente conform art. 4 alin. (2) şi (21) din O.U.G. nr. 77/2011 şi a încasat fără obiecţii sume din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

Deşi reclamanta afirmă că "parametrii taxei nu pot fi verificaţi obiectiv de contribuabil", ecuaţia de stabilire a taxei este clară şi validată de Curtea Constituţională. Taxele, prin natura lor de creanţe statale, nu se negociază cu contribuabilul, acestea nu sunt un contract, ci o obligaţie, pentru că statul oferă condiţiile necesare pentru desfăşurarea respectivei activităţi pe piaţa din cadrul teritoriului său şi solicită suveran plata unor taxe a căror constituţionalitate a fost deja verificată prin Decizia CCR nr. 39/2013 şi Decizia nr. 665/2014. Natura specială a exclusivităţii deţinute pe piaţa medicamentelor de către deţinătorii de APP a justificat reafirmarea caracterului legal şi constituţional al taxei de clawback prin Decizia CCR nr. 665/2014. Curtea Constituţională a arătat, în jurisprudenţa amintită, că reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, explicitat în preambulul ordonanţei de urgenţă, modul de calcul al contribuţiei trimestriale fiind stabilit în considerarea regimului juridic preferenţial al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori şi de farmacii, care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor şi au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei în discuţie. Curtea a apreciat că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP. Formula de calcul menţionată nu distinge cu privire la adaosurile comerciale ce se pot adăuga de către intermediari, întrucât adaosurile fac parte din natura normală a pieţei pe care deţinătorii de APP funcţionează în mod exclusiv, aşa cum arată şi Curtea Constituţională.

Primul motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de casare a susţinut că: instanţa trebuia să analizeze situaţia de fapt efectivă şi să o soluţioneze prin prisma normelor şi principiilor de drept aplicabile. Or, instanţa nu a efectuat nicio analiză, ci doar a tras concluzia că dacă ordonanţa a fost constatată constituţională, sub aspectul reglementării existenţei taxei, atunci un contribuabil nu ar mai putea contesta modul în care i-a fost stabilită de autoritatea competentă baza de impunere pentru calcularea sumei de achitat cu titlu de contribuţie; instanţa a refuzat să analizeze mecanismul taxei clawback stabilit de lege, detaliat şi argumentat pe larg de reclamantă; în acţiune nu a invocat niciodată o negociere a taxei, nu a invocat niciun contract; în analiza instanţei nu se regăseşte o argumentaţie în sensul că ar fi legal/constituţional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obţinut de o altă entitate/terţ; instanţa nu a arătat de ce ar fi legală notificarea sub aspectul indicării reclamantei ca reprezentant legal, în sensul O.U.G. nr. 77/2011, al B. şi C., în condiţiile în care nu a acţionat şi nu acţionează în calitate de reprezentant legal, în sensul ordonanţei, al acestor entităţi.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanţă nu a procedat la examinarea tuturor criticilor de nelegalitate formulate în privinţa actelor administrative contestate, prin cererea de chemare în judecată, considerentele sentinţei recurate fiind fundamentate pe deciziile Curţii Constituţionale indicate în sentinţă. Nu este suficientă însă o preluare a considerentelor acestor decizii ale instanţei constituţionale, câtă vreme reclamanta a indicat punctual, în cererea de chemare în judecată, mai multe critici de nelegalitate care nu puteau fi examinate în totalitate, exclusiv prin prisma considerentelor deciziilor CCR, fiind necesară prezentarea de către instanţă a propriului raţionament juridic cu privire la respectivele critici, ţinând cont de soluţiile Curţii Constituţionale. Or, instanţa de fond s-a limitat la expunerea argumentelor pe care Curtea Constituţională şi-a întemeiat soluţiile pronunţate în materia taxei clawback, fără să examineze în integralitate motivele invocate în sprijinul nelegalităţii actelor administrative contestate, astfel cum se precizează în cererea de recurs.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar (în speţă, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi al argumentelor invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, total sau parţial, echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de control judiciar.

În aceste condiţii, vătămarea procesuală cauzată reclamantei nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În consecinţă, se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil, în speţă, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil. De asemenea, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând să fie analizate cu ocazia rejudecării de către instanţa de fond.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1789 din 27 mai 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - CL