Annexed fish pond plot remains commune public property; claimant's appeal over ownership rejected as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2013 reclamanta Asociaţia A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, modificarea parţială a H.G. nr. 908/2002 anexa 48, în sensul înlăturării din inventarul domeniului public al Comunei x a poziţiei nr. 23, cod de clasificare 128, respectiv a suprafeţei de 68 .000 m.p. din satul x, comuna x, P x, y, z.

Prin Sentinţa civilă nr. 172/2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de intervenţie formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna x în favoarea pârâtei Guvernul României şi s-a respins ca tardivă cererea de modificare parţială a H.G. nr. 980/2002 poziţia 48, reţinându-se că actul administrativ a fost publicat în M. Of. la data de 6 septembrie 2002, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 4 februarie 2013, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A.J.V.P.S. Vrancea criticând-o ca fiind nelegală, precizând că H.G. nr. 908/2002, anexa 48 este un act normativ şi nu individual.

Prin Decizia nr. 1889 din 7 mai 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând soluţionarea greşită a excepţiei tardivităţii cererii, în condiţiile în care din practica RA Monitorul Oficial, anexele se publică şi se trimit exclusiv la cererea unităţilor administrativ teritoriale, iar în cauză nu s-a făcut dovada că anexa 48 din H.G. nr. 908/2002 ar fi fost comunicată reclamantei.

2. Soluţia instanţei de fond

Rejudecând cauza, prin Sentinţa nr. 280 din 18 noiembrie 2015 Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta Asociaţia A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta în nume propriu Unitatea Administrativ Teritorială x, obligând reclamanta la plata sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată către intervenienta în interes propriu.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Asociaţia A. invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat a susţinut că, în anul 1981, s-au efectuat lucrări de regularizare a cursului râului Rîmna din judeţul Vrancea, în urma cărora s-a deviat albia minoră a acestui râu pe un alt amplasament, vechea albie fiind dezafectată, devenind teren neproductiv.

Având în vedere că în acea perioadă de timp era inadmisibilă existenţa unor suprafeţe de teren neproductive, autorităţile judeţene (Consiliul Popular Judeţean Vrancea) au dispus ca porţiunea de albie dezafectată să fie atribuită AJVPS Vrancea în vederea realizării condiţiilor necesare de practicare a pescuitului sportiv prin înfiinţarea unei amenajări piscicole. Amenajarea piscicolă viza o suprafaţă de teren de 6,8 hectare (68.000 mp) situată în judeţul Vrancea, P x, y, z.

Astfel, prin Adresa nr. x din 14 septembrie 1981 emisă de Consiliul Popular al comunei x, Biroul Executiv a comunicat acordul asupra transferului suprafeţei de 68.000 teren neproductiv din administrarea Consiliului Popular în administrarea AJVPS Vrancea.

Prin Adresa nr. x din 24 septembrie 1981 emisă de Direcţia Generală pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Vrancea, Oficiul de cadastru, organizarea teritoriului şi asolamente, s-a avizat favorabil transferul conform Decretului 409/1955 a suprafeţei de 68.000 teren neproductiv din administrarea C. pen. în administrarea AJVPS Vrancea, în vederea amenajării unei baze de pescuit sportiv.

Prin Acordul unic nr. 129 din 25 noiembrie 1981 emis de Consiliul Popular Judeţean Vrancea, s-a dispus amenajarea pentru pescuitul sportiv a terenului neproductiv în suprafaţă de 6,8 ha situat în vechea albie a râului Rîmna, de către AJVPS Vrancea.

La data de 30 decembrie 1981 s-a semnat procesul-verbal de recepţie a punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii acumulare piscicolă pentru pescuitul sportiv în suprafaţă de 6,8 ha, valoarea mijloacelor fixe la data recepţiei fiind de 224.020 RON.

Exclusiv cu resurse financiare ale AJVPS Vrancea s-au realizat lucrări pentru înfiinţarea şi reabilitarea ulterioară a amenajării piscicole Jilişte:

În decursul celor peste 30 de ani de când folosesc în calitate de proprietari această amenajare şi fondul piscicol aferent acesteia, investiţia realizată în anul 1981 a fost întreţinută, păzită, s-au efectuat populări periodice cu puiet de peşte, s-au realizat lucrări de protecţie a malurilor şi digurilor, valoarea totală a investiţiei fiind în prezent de peste 250.000 RON.

Dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra amenajării piscicole nu a fost afectat nici în contextul retrocedărilor de fond funciar, autorităţile locale şi judeţene confirmându-l printr-o serie de adrese emise în acest sens.

Deşi cunoştea această situaţie de fapt şi dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului şi amenajării piscicole în cauză, ignorând conţinutul adresei nr. x din 18 iunie 2001, a Prefecturii Vrancea, Consiliul Local x a dispus, fără temei de drept, înscrierea suprafeţei de 68.000 mp "iaz peşte" situată în satul x, comuna x judeţul Vrancea, P x, y, z, în domeniul public al comunei x, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 22 din 6 iunie 2001.

Ulterior, această înscriere a fost preluată în inventarul domeniului public al comunei x, judeţul Vrancea, atestată prin anexa 48 a Hotărârii de Guvern nr. 908/2002, cu modificările şi completările ulterioare, la poziţia 23, codul de clasificare 128, sub denumirea "iaz peşte".

Consiliul Local al comunei x a organizat licitaţie publică în vederea concesionării amenajării piscicole, ocazie cu care a aflat despre nelegalitatea procedurii de atestare a domeniului public al comunei x, în sensul introducerii în domeniul public al comunei şi a suprafeţei de 68.000 mp (iaz peşte) situată în judeţul Vrancea, P x, y, z.

Mai mult decât atât, suprafaţa de teren în discuţie nu îndeplineşte caracteristicile definitorii ale bunurilor publice, aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea 213/1998.

În general, domeniul public este definit prin alcătuirea sa, respectiv prin bunurile mobile sau imobile care îl compun. Din dispoziţiile art. 1 şi 3 din Legea nr. 213/1998 se disting condiţiile prin care un bun poate să fie considerat aparţinând domeniului public:

a) bunurile care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public;

b) sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

În literatura juridică s-a arătat că prin bunuri de uz public se înţeleg acele bunuri care sunt destinate chiar prin natura lor de a fi folosite de toţi cei interesaţi şi la care au acces toate persoanele (de exemplu parcurile, pieţele, străzile, etc.). Pe de altă parte prin bunuri de interes public se înţeleg şi bunurile care au destinaţia de a fi folosite în cadrul unei activităţi care interesează pe toţi membri societăţii, deşi nu pot fi folosite de orice persoană: de exemplu terenurile pe care sunt amplasate şcoli, biblioteci, teatre, muzee, etc.

Ori, amenajarea piscicolă a terenului din satul Jilişte, comuna x, creaţie antropică, nu se regăseşte în enumerarea limitativă a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale potrivit anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

De asemenea, destinaţia dată terenului în cauză nu conferă interes sau utilitate publică, ci se referă expres şi strict la pescuitul sportiv, activitate organizată în mod exclusiv şi independent de către AJVPS Vrancea pentru membrii pescari înregistraţi în evidentele sale.

Având în vedere toate aceste împrejurări recurenta reclamantă susţine că suprafaţa de 68.000 mp (iaz peste) situată în judeţul Vrancea, P x, y, z nu poate figura în proprietatea comunei x, nu este destinată unei utilităţi publice şi nu se regăseşte printre bunurile prevăzute în mod limitativ ca bunuri de utilitate publică prin art. 3 alin. (4) Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Instanţa de fond prin sentinţa recurată a respins acţiunea formulată de reclamantă reţinând că:

"nu sunt motive pentru modificarea parţială a H.G. nr. 908/2002, anexa 48, în sensul înlăturării din inventarul public al comunei x a poziţiei nr. 23, cod de clasificare 128, a suprafeţei de 68.000 mp luciu de apa şi teren situată în satul x, comuna x, reclamanta având doar un drept de administrare asupra acestei suprafeţe de teren."

Consideră că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică arătând că, litigiul dintre părţi a debutat atunci când Primăria com. x a scos la licitaţie concesionarea imobilului "iaz peşte" în suprafaţa de 68.000 mp situat în judeţul Vrancea, P x, y, z.

Reclamanta, pentru împrejurările anterior arătate, a susţinut întotdeauna că amenajarea piscicolă "iaz peşte" îi aparţine şi nu poate face obiectul concesionarii de către Primăria com. x.

Precizează că nu contestă faptul că terenul albie de râu desecat al râului Rîmna, aparţine Primăriei com. x, însă critică faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 908/2002, anexa 48, poziţia 23 s-a consemnat în patrimoniul com. x suprafaţa de 68.000 mp "iaz peşte" ceea ce nu este real.

Iazul de peşte (luciul de apă şi construcţiile aferente) este proprietatea AJVPS Vrancea, Primăria com. x fiind doar proprietarul terenului pe care s-a edificat iazul.

Cu toate acestea Primăria com. x doreşte redevenţa nu numai pentru teren (albie desecată a râului Rîmna) ci şi pentru amenajarea piscicolă invocând că în Hotărârea Guvernului nr. 908/2002, anexa 48, poziţia 23 a fost înscrisă suprafaţa de 68 000 "iaz peşte".

Astfel, rămânerea ca valabilă a H.G. nr. 908/2002, anexa 48, poziţia 23 dă posibilitatea Primăriei com. x să pretindă în mod nereal şi nelegal că iazul de peşte îi aparţine.

Recurenta reclamantă artă că pentru ea este important ca formularea din hotărârea de Guvern să fie aceea reală de "68 000 mp teren albie râu desecat" ş i nicidecum "iaz peşte" deoarece are un drept de administrare asupra terenului în suprafaţă de 68 000 mp din jud. Vrancea, P x, y, z afirmat şi de instanţa de fond.

Eroarea în care s-a aflat instanţa de fond constă în aceea că nu a observat că recurenta reclamantă a solicitat modificarea parţială a anexei 48, poziţia 23 unde este consemnat "iaz peşte" şi nu "luciu de apă şi teren".

Expresia "luciu de apă şi teren" a fost utilizată pentru o descriere mai clară a bunului însă instanţa de fond era obligată să aibă în vedere textul din H.G. nr. 908/2002, anexa 48, poziţia 23.

Arată că, într-o situaţie similară se află "amenajarea piscicolă" (baltă) situată în satul Călienii Noi, com. Năneşti în suprafaţa de 27,67 ha, Tx, Px.

În această situaţie, prin Decizia civilă nr. 2315 din 14 mai 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul său împotriva Sentinţei civile nr. 3459 din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vrancea şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a admis acţiunea reclamantei în parte şi în rejudecare a dispus modificarea dispoziţiilor HCL Năneşti nr. 2/2012 în sensul că suprafaţa de teren de 27,67 ha categoria de folosinţa baltă este afectată de investiţia rămasă amenajare piscicolă Călieni-Năneşti, aparţinând AJVPS Vrancea.

Având în vedere cele anterior menţionate solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare;

În ipoteza reţinerii cauzei spre rejudecare ca urmare a casării sentinţei recurate solicită admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi modificarea parţială a actului administrativ H.G. nr. 908/2002 anexa 48, în sensul înlăturării din inventarul domeniului public al comunei x, judeţul Vrancea, a poziţiei nr. 23, cod de clasificare 128, respectiv suprafaţa de 68.000 mp (iaz peşte) situată în judeţul Vrancea, Px, y, z;

Cu cheltuieli de judecată, pe cale separată.

În drept invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

În probaţiune depune Decizia civilă nr. 2315 din 14 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2012.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Guvernul României a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă.

Arată că prin motivele de recurs reclamanta reiterează aspectele invocate în cererea de chemare în judecată, ceea ce poate fi asimilat unui fine de neprimire pentru nemotivare recurs.

Pe de altă parte apreciază că motivele expuse atât în cererea introductivă, cât şi în calea de atac sunt în esenţă valorificabile pe calea dreptului comun, prin compararea unor titluri, de către instanţa competentă în materie.

De altfel, din actele depuse la dosarul cauzei se observă că între recurenta - reclamantă şi intimata intervenientă U.A.T. x au existat două astfel de litigii, soluţionate favorabil intervenientei, ceea ce conduce la ideea lipsei de temei a pretenţiilor afirmate de către recurentă.

Nici Decizia civilă nr. 2315 din 14 mai 2013, pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi nu este în sensul celor afirmate în acţiunea pendinte de către recurenta-reclamantă, soluţia de admitere a recursului declarat de către A.J.V.P.S. Vrancea nefiind o recunoaşte a dreptului de proprietate al acesteia asupra bunului supus litigiului, ci recunoaşterea faptului că "suprafaţa de teren de 27,67 ha categoria de folosinţă baltă este afectată de investiţia rămasă amenajare piscicolă Călieni - Năneşti, aparţinând A.J.V.P.S. Vrancea", în consecinţă, investiţia aparţinând petentei, nu terenul.

Potrivit încheierii O.C.P.I. nr. 3944 din 11 februarie 2010 Carte funciară x, U.A.T. x, T. x P x, imobilul se află în proprietatea U.A.T. Comuna x, situaţie consemnată în H.C.L. nr. 22 din 6 iunie 2001, act premergător emiterii H.G. nr. 908/2002, emis în temeiul Legii nr. 213/1998.

Actul autorităţii publice locale nu a fost contestat de către recurentă, în lipsa unei concluzii privind nelegalitatea acestuia, argumentele sale urmând a fi respinse.

Recurenta a primit în folosinţă amplasamentul înscris în Cartea funciară mai sus indicată, ca urmare a emiterii Acordului unic nr. 129/1981, mai exact începând cu data de 25 noiembrie 1981, situaţia continuând până în prezent, fără ca să achite contravaloarea folosinţei acestui imobil către proprietară, prejudiciind-o pe acesta pentru lipsirea drepturilor asupra bunului.

De altfel, recurenta a recunoscut calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului litigios a U.A.T. x, prin încheierea acordului din data de 5 martie 2013, prin Procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 6 martie 2013, în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2013 al B.E.J. B., exprimându-şi printr-o adresă ulterioară (201 din 28 martie 2013) interesul de a plăti o redevenţă lunară pentru folosinţa imobilului.

Revenind la actul autorităţii locale, necontestat până în prezent, arată că, prin asemenea acte administrative, consiliile locale/judeţene stabilesc doar regimul juridic diferenţiat cu privire la bunurile lor, hotărârile neavând nici un efect asupra proprietăţii altor persoane.

Ţinând cont de faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 908/2002 se atestă domeniul public al judeţului Vrancea, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Vrancea, consideră că actul administrativ contestat nu este de natură să creeze o vătămare reclamantei, în accepţiunea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

La poziţia 23 şi 47 din Anexa nr. 48 a actului administrativ supus anulării, denumită "Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei x", este menţionat bunul imobil cu denumirea "iaz peşte".

Bunul în discuţie este atestat la domeniul public al Comunei x, prin hotărâre a acestei unităţi administrativ-teritoriale, publicitatea acesteia realizându-se în conformitate cu prevederile art. 81 din Legea nr. 24/2000 şi care, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001 putea fi atacată la instanţele specializate.

De altfel, în sprijinul susţinerilor sale, recurenta-reclamanta invocă înscrisuri (adrese) care nu constituie titlu de proprietate, ci avizează solicitarea de transfer a suprafeţei de 68.000 m.p. de teren situat pe vechea albie a râului Rîmna în punctul x, din administrarea operativă a Consiliului în cea a A.J.V.P.S. Vrancea. Deci, chiar din conţinutul acestor adrese reiese că se transferă dreptul de administrare, nu cel de proprietate asupra bunului.

Dreptul de administrare operativă asupra terenurilor, anterior anului 1989, decurgea din dispoziţiile art. 7 din Constituţia României din anul 1965, şi din prevederile Legii nr. 5/1978, acest drept nu era cuprins într-o dispoziţie sau hotărâre, ci decurgea din lege.

Astfel, în speţă, s-ar putea discuta despre un eventual drept de superficie al reclamantei asupra amenajării piscicole, iar în această situaţie, pretenţiile sale ar putea fi valorificate pe calea unei acţiuni în constatare, iar nu în anularea parţială a H.G. nr. 908/2002, efectul juridic al anulării nefiind similar realizării pretenţiilor afirmate de recurenta - reclamantă.

Acest aspect a fost reţinut în mod corect de către instanţa de fond în rejudecare, care în considerentele sentinţei atacate, la pag. 3, apreciază că, fiind vorba despre un dezmembrământ al dreptului de proprietate, acţiunea în anulare a H.G. nr. 908/2002 nu reprezintă cadrul procesual legal de analizare a acestuia.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 908/2002 s-a realizat doar atestarea de către Guvern a inventarelor realizate şi însuşite potrivit legii. Este evident că, în speţă, reclamanta nu justifică interesul său legitim în anularea acestui act de autoritate, în condiţiile în care nu a parcurs procedura de atac a actului emis de comisia de inventariere a Comunei x, însuşit prin hotărâre a Consiliul local al acesteia, prin care bunurile supuse litigiului au fost atestate în domeniul său public.

Atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public de interes judeţean sau local este necesară în vederea delimitării corecte a bunurilor de interes public judeţean sau local sau cele de interes naţional, precum şi în vederea delimitării bunurilor aparţinând domeniului public de bunurile aparţinând domeniului privat.

Prin atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public judeţean sau local se creează astfel un statut juridic clar pentru aceste bunuri, fapt care permite Consiliului Judeţean şi consiliilor locale să-şi exercite prerogativele prevăzute de lege cu privire la administrarea domeniului public.

Potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998. Guvernul nu are decât competenţa de a atesta (sau nu), prin hotărâre, apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes local sau judeţean, neavând abilitarea legală de a inventaria el însuşi aceste bunuri, deci de a interveni într-un fel sau altul asupra inventarelor, astfel cum au fost însuşite de consiliile locale, respectiv de cele judeţene, prin hotărâri ale acestora.

Intervenţia Guvernului asupra inventarelor însuşite de către autorităţile administraţiei publice locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri, ar reprezenta o ingerinţă inacceptabilă în autonomia locală, autonomie consfinţită prin Legea fundamentală, republicată, dar şi prin Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificările şi completările ulterioare.

De altfel, cenzurarea parţială a H.G. nr. 908/2002 nu conduce de drept şi direct la anularea Hotărârii Consiliului Local al Comunei x nr. 22/2001 privind aprobarea inventarelor întocmite de către Comisiile de inventariere constituite în temeiul Legii nr. 213/1998.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

În cauză a formulat întâmpinare şi intimata intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna x, invocând în apărare că are calitatea de proprietar asupra imobilului menţionat în inventarul domeniului public al comunei x, judeţul Vrancea, la poziţia nr. 23, cod clasificare 128, respectiv "iaz de peşte" în suprafaţă de 68.000 mp situat în judeţul Vrancea, T x, P x, y, conform Anexei 48 a H.G. nr. 908/2002.

Instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, recurenta putând cel mult pretinde un drept de creanţă cu privire la pretinsele investiţii ce ar fi fost realizate.

Aşadar, arată că, invocarea de către recurenta a motivului de casare prev de art. 488 alin. (1) pct. 6 privind faptul ca hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei, este neîntemeiată.

Instanţa a motivat în mod temeinic şi legal hotărârea pronunţată, raportându-se la probele administrate în cauză, criticile aduse de recurenta fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii formulate de Asociaţia A. arată că, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna x, jud. Vrancea are calitatea de proprietar exclusiv asupra imobilului în suprafaţă de 68.000 mp iaz, luciu de apă şi teren aferent, imobil obiect al prezentei cereri, în conformitate cu Hotărârea nr. 22 din 6 iunie 2001, Anexa 48 (Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei x), încheierea OCPI nr. 3944 din 11 februarie 2010 carte funciară x UAT x, T x P x, y, z, imobilul făcând parte din domeniul public al reclamantei, conform inventarului menţionat în H.G. nr. 908/2002 publicata în M. Of. 663/2002.

Hotărârea nr. 22 din 6 iunie 2001 emisă de Consiliul Local al Comunei x nu a fost contestată de AJVPS Vrancea, astfel încât susţinerea făcută de recurentă cu privire la caracterul abuziv al acestei hotărâri este lipsită de de suport juridic.

Petenta AJVPS Vrancea a început a utiliza amplasamentul descris mai sus începând cu data emiterii acordului unic nr. 129/1981, mai exact începând cu data de 25 noiembrie 1981, situaţia continuând şi în prezent, fără a achita contravaloarea folosinţei acestui imobil, astfel încât intimata susţine că a fost în imposibilitate a-şi valorifica, administra, întreţine amenajarea piscicolă şi implicit a obţine venituri necesare.

Bunul imobil menţionat în Hotărârea de Consiliu Local nr. 22/2001 (hotărâre necontestată de AJVPS Vrancea şi care are avizul de legalitate al Prefecturii Vrancea), precum şi în H.G. nr. 908/2002 face parte din domeniul public al UAT Comuna x, în conformitate cu disp. art. 136 alin. (3) din Constituţia României, art. 3 şi 16 din Legea 213/1998 şi art. 125 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Toate aceste aspecte privind dreptul său de proprietate exclusiv cu privire la acest imobil sunt de altfel recunoscute şi de petenta AJVPS Vrancea, prin încheierea acordului din data de 5 martie 2013, prin Procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 6 martie 2013 în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2013 al BEJ B., precum şi prin adresa nr. x înregistrată sub 28 martie 2013 emisă de AJVPS Vrancea către Primăria Comunei x, prin care AJVS Vrancea îşi manifestă acordul cu privire la achitarea unei redevenţe lunare pentru folosinţa imobilului în litigiu.

Aşadar, susţinerea petentei în sensul că ar fi nelegală aceasta hotărâre de Guvern întrucât petenta ar fi executat anumite investiţii asupra imobilului aflat în domeniul public al UAT x nu are nici o relevanţă în cauză, eventualele investiţii pretins executare de aceasta putând forma obiectul unei acţiuni în pretenţii şi nicidecum nu poate sta ca temei al unei acţiuni în anularea Hotărârii de Guvern.

Intimata intervenientă arată şi că în dosarul x/2011 al Judecătoriei Focşani, instanţa de judecată a soluţionat în fond cauza şi a dispus prin Sentinţa civilă nr. 5251 din 23 octombrie 2012 ca recurenta reclamantă din prezenta cauză să îi plătească suma de 23.279 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 68.000 mp teren pentru perioada cuprinsă între data introducerii acţiunii (5 aprilie 2011) şi până la data pronunţării sentinţei.

A fost obligată recurenta reclamantă din prezenta cauză să îi lase în deplină proprietate şi liniştita folosinţă terenul în suprafaţă de 68.000 mp teren situat în sat Jilişte, com. x T x, P x, y, z, jud. Vrancea.

Această sentinţă este definitivă şi irevocabilă fiind deja pusă în executare.

Aşadar, instanţa de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la calitatea de proprietar a Unităţii Administrativ Teritoriale a Comunei x cu privire la acest imobil, hotărârea pronunţată producând efecte obligatorii pentru toate părţile, având autoritate de lucru judecat.

De asemenea, Sentinţa civilă nr. 5251/2012 a Judecătoriei Focşani a fost investită cu formulă executorie, fiind pusă în executare în cadrul dosarului execuţional nr. x/2013, AJVPS Vrancea fiind de acord cu punerea în posesie a UAT Comuna x asupra acestui imobil, prin procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 6 martie 2013, nefiind însă finalizată procedura evacuării AJVPS Vrancea, încercându-se soluţionarea amiabilă.

În drept a invocat art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta reclamantă a reiterat susţinerile formulate prin motivele de recurs arătând că scopul acţiunii sale este de îndreptare a înscrierii efectuate în mod vădit eronat în conţinutul H.G. nr. 908/2002, anexa 48, poziţia nr. 23, şi nu de recunoaştere a vreunui drept asupra terenului ori amenajării piscicole.

5. Soluţia instanţei de recurs

1. Excepţia nulităţii recursului

Aşa cum arată dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor".

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ce reglementează motivele de casare, rezultă că nu toate motivele de nelegalitate sunt apte a conduce la reformarea în recurs a hotărârii instanţei de fond, ci numai acele motive de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de dispoziţia legală anterior precizată ca motive de casare.

Ca urmare se reţine că, prin reglementarea actuală a C. proc. civ. legiuitorul face o diferenţiere între noţiunile "motive de nelegalitate" şi "motive de casare" utilizate în cuprinsul dispoziţiilor legale ce reglementează recursul.

Diferenţierea este una de natura gen proxim - categorie specifică în care genul proxim îl constituie noţiunea de "motive de nelegalitate" iar categoria specifică, ce se subsumează acestuia, este reprezentată de noţiunea "motive de casare".

Analizând din acest punct de vedere dispoziţiile legale anterior indicate se reţine că legiuitorul impune recurentului sub sancţiunea nulităţii cererii de recurs obligaţia de a indica "motive de nelegalitate" iar nu "motive de casare", încadrarea motivelor de negalitate invocate în motivele de casare reglementate expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. urmând a fi apreciată de instanţa de recurs în raport de motivele invocate, aşa cum dispune expres art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care, interpretat per a contrario, arată că sancţiunea nulităţii recursului nu intervine în situaţia în care recurentul a prezentat motive de recurs, decât în ipoteza în care acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea celor mai sus arătate în speţa dedusă judecăţii se reţine că, recurentul reclamant,deşi invocă în mod formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. respectiv ipoteza "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei", nu aduce nici un argument în susţinerea acestuia însă, pune în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, act normativ în temeiul căruia a fost emisă hotărârea guvernului a cărei anulare se solicită, aceste motive de nelegalitate subsumându-se motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. prin intermediul căruia se poate supune controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat în cauză normele de drept material.

Ca urmare recursul formulat urmează a fi analizat prin prisma acestui motiv de casare.

Nu pot fi reţinute ca întemeiate sub aspectul excepţiei analizate nici susţinerile intimatului Guvernul României, în sensul că recurenta reclamantă se rezumă a relua în motivarea cererii de recurs motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, deoarece un astfel de procedeu nu este prohibit de normele juridice ce reglementează calea de atac a recursului ci, dimpotrivă, este impus de devoluţiunea asupra aspectelor de negalitate ce se produce prin intermediu recursului.

Astfel, din interpretarea coroborată a art. 488 alin. (2) şi art. 494 cu referire la art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. rezultă nu numai că recurentul poate, dar şi că este ţinut a invoca în faţa instanţei de recurs numai acele motive care. fie nu au putut fi invocate în faţa instanţei de fond, fie că au fost invocate în termen însă au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cu alte cuvinte, raportat la speţa dedusă judecăţii, se reţine că reclamantul este în drept să invoce pe calea recursului acele aspecte de nelegalitate invocate în faţa instanţei de fond în condiţiile legii, în situaţia în care acestea au fost reţinute ca neîntemeiate.

Pentru aceste considerente se va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României

2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat de reclamantă

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise, aşa cum s-a arătat anterior, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând se impune a se preciza că nu poate fi reţinut ca fondată apărarea intimaţilor în sensul că în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a înţeles să conteste H.C.L. nr. 22 din 6 iunie 2001 prin care Consiliul Local x şi-a însuşit inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al acestei localităţi, act premergător emiterii H.G. nr. 908/2002, emis în temeiul Legii nr. 213/1998, nu poate contesta în mod direct hotărârea de guvern prin care se atestă domeniul public al judeţului Vrancea, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din acest judeţ, în cuprinsul căreia este atestat şi domeniul public al comunei x.

Din acest punct de vedere se reţine că potrivit art. 21 din Legea 213/1998 în forma sa în vigoare la data emiterii hotărârii de guvern contestată în cauză:

"(1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari.

(2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale.

(3) Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local."

Potrivit acestei dispoziţii legale, hotărârea prin care consiliul local îşi însuşeşte inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al localităţii nu reprezintă un act administrativ în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 deoarece nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge un raport juridic, ci reprezintă, aşa cum arată dispoziţia art. 21 din Legea 213/1998 anterior citată, doar exprimarea acordului acestei autorităţi publice locale cu privire la inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al localităţii, întocmit anterior de comisia special constituită în acest scop respectiv, o operaţiune administrativă anterioară hotărârii de guvern prin care se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local.

În această ipoteză consiliul local nu are atribuţii de decident cu privire la raportul juridic de proprietate ci doar exprimă un acord relativ la acesta.

Aşa cum arată alin. (3) al art. 21 din Legea 213/1998 atestarea apartenenţei unui anumit bun la domeniul public al unei localităţi se face prin hotărârea de guvern adoptată în acest sens şi în condiţiile legale mai sus prezentate, acesta fiind actul administrativ care produce efectul juridic de atestare a apartenenţei bunului la domeniul public al unei localităţi/judeţ.

Pentru aceleaşi considerente, dar şi pentru faptul că în speţă nu s-a făcut dovada că se înscrie într-o tendinţă generală pentru constitui o jurisprudenţă constantă nu va fi reţinută ca relevantă nici practica judiciară invocată de reclamantă constând în Decizia civilă nr. 2315 din 14 mai 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Curtea de Apel Galaţi prin care a admis acţiunea reclamantei în parte şi s-a dispus modificarea dispoziţiilor HCL Năneşti nr. 2/2012.

Relativ la susţinerile recurentei reclamante referitoare la modul de interpretare şi aplicare în speţa dedusă judecăţii a dispoziţiilor Legii 213/1998 în forma sa în vigoare la data emiterii hotărârii de guvern a cărei anulare se solicită se reţine că potrivit art. 3 alin. (1) din acest act normativ:

"Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."

De asemenea, chiar în cuprinsul Anexei la lege la care recurentul reclamant face referire se face precizarea că "Enumerarea din prezenta anexă are un caracter exemplificativ".

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei din domeniul public nu fac parte numai bunurile care prin natura lor sunt de uz sau de interes public ci şi cele prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213/1998, dar şi oricare alte bunuri care, potrivit legii, sunt de uz sau de interes public.

Pe de altă parte, art. 7 din Legea 213/1998, în forma sa în vigoare la data adoptării hotărârii de guvern analizate reglementând mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică este evident că nu se raportează numai la bunurile care prin natura lor sunt de uz sau de interes public.

Or, prin procedura de atestare a apartenenţei bunurilor la domeniul public reglementată de art. 19 şi următoarele din Legea 213/1998 se atestă că bunurile cuprinse în anexele hotărârilor de guvern emise în această procedură sunt, potrivit legii, de uz sau de interes public.

Trebuie avut în vedere că sintagma "potrivit legii" utilizată de art. 3 alin. (1) din Legea 213/1998 are în vedere noţiunea de lege în sensul său larg, acela de act ce emană de la autoritatea competentă să emită reglementări în domeniu, ceea ce rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor sale care cuprind şi procedura de atestare a apartenenţei bunurilor la domeniul public.

În acest context normativ argumentul care ar putea conduce la anularea parţială a H.G. nr. 908/2002 prin care se atestă domeniul public al judeţului Vrancea, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din acest judeţ în sensul solicitat de reclamantă ar fi acela că dobândirea dreptului de proprietate atestat în favoarea intimatei interveniente nu s-a făcut printr-un mod prevăzut de lege.

În speţă însă recurenta reclamantă nu neagă dreptul de proprietate al intimatei interveniente asupra bunului atestat ca atare (teren) ci dimpotrivă îl recunoaşte, însă arată că în temeiul unui drept de administrare operativă directă a făcut investiţii pe acesta începând cu anul 1981 când bunul a fost dat în administrarea sa şi până în prezent.

În acest context se impune a se preciza că anterior anului 1989, proprietatea de stat reprezenta un fond unic. În scopul îndeplinirii funcţiilor economică-organizatorică şi cultural-educativă, statul, ca titular al puterii şi proprietar al fondului proprietăţii, repartiza bunuri din fondul unitar al proprietăţii sale către diverse organizaţii învestite cu personalitate juridică, care le administrau pentru a-şi realiza scopul pentru care erau înfiinţate. Această repartizare, denumită administrare operativă directă, nu punea însă în discuţie dreptul de proprietate al statului ce rămânea nedezmembrat, negrevat şi neştirbit.

Doctrina vremii sublinia că organizaţiile ce deţineau bunuri în administrare operativă directă exercitau acele drepturi patrimoniale ce le erau conferite de către stat, în temeiul puterii de stat şi în interesul statului,deci nu prin putere proprie.

Ceea ce caracteriza în mod determinant dreptul de administrare operativă directă era natura juridică administrativă a raporturilor stabilite de stat, titularul proprietăţii, cu organizaţiile în favoarea cărora se constituise acest drept, decurgând din subordonarea organizaţiei socialiste faţă de stat. Era vorba, aşadar, de un drept de administrare al organizaţiei socialiste, prin natura sa, inopozabil statului. Astfel statul avea oricând posibilitatea redistribuirii bunurilor, atunci când repartizarea iniţială nu mai corespundea, redistribuire care implica revocarea drepturilor deja constituite.

Ca urmare se reţine că, dreptul de administrare operativă invocat de reclamantă şi netransformat într-un drept de proprietate privată sau un dezmembrământ al acestui drept după schimbarea sistemului politic din anul 1989, deschiderea spre economia de piaţă şi "dezgheţarea" circuitului civil nu poate fi opus dreptului de proprietate publică.

De altfel, în mod similar s-a statuat cu putere de lucru judecat între recurenta reclamantă şi intimata intervenientă de către Judecătoria Focşani prin Sentinţa civilă nr. 5251 din 23 octombrie 2012 pronunţată în dosarul x/2011, în petitoriu, că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 68.000 m2 ce face şi obiectul anexei la hotărâre de guvern a cărei anulare se solicită aparţine intimatei interveniente din prezenta cauză.

În consecinţă nu se poate reţine existenţa unei cauze care să determine anularea parţială a anexei 48 la H.G. nr. 908/2002 care atestă dreptul de proprietate publică al com. x în sensul solicitat de recurenta reclamantă.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul declarat de reclamanta Asociaţia A. împotriva Sentinţei nr. 280 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2019.

GGC - CP