Inadmissibility of presidential order for issuing definitive documents to obtain child-rearing leave

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2016 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa să se dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, obligarea pârâţilor la emiterea şi comunicarea către reclamant, în regim de urgenţă, în original, sub sancţiunea plăţii de penalizări în cuantum de 900 RON net pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data stabilită de instanţă, cel mai târziu de la data pronunţării ordonanţei preşedinţiale şi până la comunicarea efectivă a documentelor solicitate precum şi, sub sancţiunea plăţii integrale a concediului de creştere a copilului din fondurile Ministerului Public, pe întreaga durata de 2 ani, în cazul în care dosarul nu va putea fi depus în termenul prevăzut de lege din cauza refuzului pârâţilor de a comunica documentele solicitate pentru depunerea dosarului complet, respectiv în cazul în care pârâţii nu vor respecta ordonanţă preşedinţială, toate sumele menţionate urmând sa fie actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, respectiv obligarea pârâţilor la emiterea şi comunicarea tuturor documentelor necesare depunerii dosarului pentru obţinerea concediului de creştere copil, următoarele înscrisuri: decizia de suspendare în original (intitulată, după caz - decizie, acord, ordin, dispoziţie, act adiţional), inclusiv efectuarea tuturor formalităţilor necesare în acest scop şi efectuarea menţiunilor necesare în bazele de date prevăzute de lege în acest scop, cererea de suspendare, adeverinţa completată cu toate datele necesare de către pârâţi din care să rezulte că, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, a realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor supuse impozitului pe venit, aşadar inclusiv Anexa 2 completată integral, cu toate datele necesare, inclusiv cu data aprobării concediului de creştere, orice alte documente necesare, potrivit legii, în scopul obţinerii concediului de creştere copii pe o durată de 2 ani.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 94 din 4 aprilie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.

Au fost obligaţi pârâţii să emită şi să comunice, de îndată, reclamantului decizia de suspendare prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 111/2010, respectiv dovada privind suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită concediul pentru creşterea copilului; adeverinţa privind veniturile eliberată pe modelul prevăzut de Anexa nr. 2 din normele metodologice, respectiv dovada privind veniturile realizate, eliberată de angajator/plătitorul de venit sau de organele fiscale competente prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 111/2010; fiind respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 94 din 4 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii formulate, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că, potrivit art. 51 alin. (1) lit. a) din C. muncii, concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani este o cauză de suspendare a raportului de serviciu din iniţiativa salariatului şi că prin Hotărârea nr. 67 din 30 ianuarie 2019, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcţie a reclamantului, începând cu 31 ianuarie 2019, ca urmare a trimiterii în judecată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen.. Suspendarea din funcţie a fost dispusă în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) şi al) art. 62 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind anterioară cererii de suspendare a raportului de serviciu din iniţiativa angajatului.

Potrivit art. 62 alin. (3) din acelaşi act normativ, "în perioada suspendării din funcţie dispuse în temeiul alin. (1) lit. a) - a2) şi lit. c) - e) şi alin. (11), judecătorului şi procurorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8 şi nu i se plătesc drepturile salariate, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă şi în magistratură".

Aşadar, în perioada suspendării din funcţie, persoana faţă de care s-a dispus această măsură nu este împiedicată să se încadreze în muncă.

De asemenea, în conformitate cu art. 49 alin. (4), (5) şi 6 din C. muncii, norma generală în materie, "4) în cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de niciun drept care rezultă din calitatea sa de salariat. (5) De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează. (6) în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept".

În speţă, doar dacă, în timpul perioadei de suspendare a raportului de muncă, intervine o cauză de încetare de drept a respectivului raport, această din urmă cauză prevalează.

Întrucât reclamantul a fost suspendat din funcţia de procuror la o dată anterioară formulării cererii de acordare a concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, soluţia primei instanţe este nelegală şi netemeinică.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a completat motivele de recurs şi, în baza art. 1000 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. cu aplic. art. 484 C. proc. civ., a formulat cerere de suspendare a executării Sentinţei civile nr. 94 din 4 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, până la judecarea recursului, arătând că, în ipoteza în care recurentul-pârât ar emite actul prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 111/2010, iar sentinţa atacată ar fi ulterior reformată, restabilirea situaţiei anterioare ar fi dificilă sau chiar imposibilă.

Pe de altă parte, aparenţa dreptului nu este în favoarea reclamantului şi, în consecinţă, cererea de suspendare apare ca întemeiată.

Mai mult, prima instanţă a încălcat prevederile art. 997 alin. (5) C. proc. civ., întrucât a dispus măsuri care rezolvă litigiul în fond, cu atât mai mult cu cât, în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în cazul obligaţiilor de a face, ordonanţa preşedinţială este inadmisibilă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

A invocat excepţia lipsei de interes întrucât, prin acest recurs, pe lângă caracterul său vădit nelegal şi netemeinic, recurentul PICCJ promovează o cale de atac împotriva interesului superior al copilului pe care, potrivit legii, era chemat să-l apere; şi, mai mult recurentul nu urmăreşte niciun folos practic propriu, astfel că interesul recurentului nu doar ca nu este determinat, dar nu este nici legitim şi nici personal şi actual.

S-a invocat, de asemenea, şi excepţia nulităţii recursului ca urmare a netimbrării acestuia, prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 80/2013, în raport de caracterul cauzei, respectiv obligarea pârâţilor la eliberarea unor înscrisuri, nefiind vorba, aşadar, de o cauză penală sau una care să aibă ca obiect venituri publice.

A invocat şi excepţia nulităţii recursului prin raportare la tardivitatea declarării recursului şi a motivării acestuia, inclusiv a completării, ţinând cont de cele 5 zile de la data pronunţării, 4 aprilie 2019, potrivit art. 489 noul C. proc. civ., care prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

A apreciat că excepţia nulităţii recursului se impune şi pentru lipsa semnăturii, fiind invocată şi excepţia lipsei dovezii de reprezentant legal, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) arătând că deşi textul legal nu menţionează în mod expres, sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai în situaţia în care lipseşte semnătura părţii, sau a reprezentantului legal, ci şi atunci când persoana care semnează cererea de recurs nu face dovada că reprezintă în mod legal persoana juridică.

Aceeaşi sancţiune, cea a nulităţii recursului se impune întrucât criticile de nelegalitate invocate nu se încadrează în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vizând chestiuni de temeinicie care exced controlului instanţei de recurs, astfel că prezenta cale de atac nu este motivată, în sensul că nu există o dezvoltare în sensul exigentelor minimale solicitate unui recurs.

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate prin calea de atac, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

5. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin cererea formulată la data de 23 mai 2019, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a), art. 62 alin. (11) art. 62 alin. (2) şi alin. (3) din Legea 303/2004 şi art. 49 alin. (4), (5) şi (6) din C. Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie cu privire la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi, respectiv, cu privire la calitatea legii, respectiv cu privire la previzibilitatea legii, prin raportare la prevederile art. 16 din Constituţia României, art. 21 din Constituţia României, art. 23 alin. (11), art. 24, art. 131 alin. (1) şi (2), art. 124, 126, 132 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (11), art. 49 alin. (1), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României - cu referire la art. 6, art. 13, 14, 17 şi 18 din CEDO şi articolul 24 litera (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În conformitate cu dispoziţiile Hotărârii nr. 83 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2019/a1, având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a), art. 62 alin. (11) art. 62 alin. (2) şi alin. (3) din Legea 303/2004 şi a art. 49 alin. (4), (5) şi (6) din C. Muncii.

Prin Încheierea din data de 21 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a Curţii constituţionale.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din 19 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 7 iunie 2019.

Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată de către reclamantul A. cu acţiunea în anulare formulată împotriva pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, având ca obiect obligarea pârâţilor, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la emiterea şi comunicarea către reclamant, sub sancţiunea plăţii de penalizări, a documentelor necesare depunerii dosarului pentru obţinerea concediului de creştere copil.

Prima instanţă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant, reţinând, în esenţă, următoarele:

În raport de prevederile art. 997 C. proc. civ., Curtea constată că pentru admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii de admisibilitate: urgenţa, măsura dispusă să aibă caracter provizoriu, neprejudecarea fondului şi existenţa unei aparenţe de drept în favoarea reclamantului.

În ceea ce priveşte urgenţa, s-a arătat în practica judiciară şi în doctrină că această condiţie este îndeplinită când măsura provizorie este necesară pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere. Curtea constată că această condiţie este îndeplinită, având în vedere dispoziţiile art. 15 din O.U.G. nr. 111/2010. Astfel, cererea pentru acordarea indemnizaţiei aferente concediului de creştere a copilului trebuie depusă în termen de 60 de zile de la data naşterii acestuia, în caz contrar pierzându-se dreptul la această indemnizaţie pentru perioada cuprinsă între naşterea copilului şi depunerea cererii.

Prin urmare, în cazul în care reclamantul nu obţine documentele a căror eliberare se solicită prin această cerere de chemare în judecată, acesta nu mai este în măsură să formuleze cererea în interiorul acestui termen, efectul imediat fiind pierderea dreptului pentru intervalul de timp menţionat. Or, ţinând seama de consecinţa imediată a acestui refuz, Curtea consideră că este îndeplinită cerinţa urgenţei.

Referitor la cerinţa unei aparenţe în drept a reclamantului, Curtea reţine că şi aceasta condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere faptul că reclamantul solicită emiterea unor documente care să ateste situaţia veniturilor realizate pe o perioadă de timp anterioară, acesta având nevoie de acte care să acopere o perioadă de minim doi ani calendaristici anteriori naşterii copilului. Având în vedere că adeverinţele de venituri solicitate sunt acte care atestă doar acordarea unor drepturi salariale pentru o perioadă de timp anterioară, aparenţa în drept fiind favorabilă reclamantului, care este îndrituit să le obţină.

Referitor la eliberarea deciziei de suspendare a raportului de serviciu, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 111/2010, pentru recunoaşterea acestui drept este necesar a se depune dovezi referitoare la suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită concediul pentru creşterea copilului. În lumina acestui act normativ, rezultă că această decizie se eliberează ca urmare a manifestării de voinţă a solicitantului, fiind un drept recunoscut celui care este, la data formulării cererii, angajat sau persoană asimilată acestuia. Or, în cauză, raportul de serviciu al reclamantului nu a încetat, acesta neaflându-se în situaţia unui şomer sau a unei persoane care nu se află în desfăşurarea unui raport de muncă în sens larg, cu atât mai mult cu cât chiar pârâţii arată că pentru acesta se achită în prezent contribuţiile la sistemul public de sănătate. Or, suspendarea activităţii pentru a beneficia de concediul de creştere este diferită de suspendarea reclamantului din funcţia de procuror, temeiul de drept sau durata suspendării fiind diferite. Astfel, decizia de suspendare a reclamantului din funcţia de procuror durează până la eliberarea din funcţie ca urmare a unei condamnări penale, sau până la încetarea cauzei de suspendare, respectiv stingerea acţiunii penale, în timp ce suspendarea activităţi este dispusă pe o durată de cel mult doi ani, momentele de început sau de sfârşi a acestei perioade fiind diferite.

În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor referitoare la caracterul provizoriu al măsurii şi neprejudecarea fondului, Curtea a avut în vedere premisa respectării principiului interesului superior al copilului, reţinând că nu este chemată să tranşeze în mod definitiv dreptul reclamantului la acordarea concediului de creştere a copilului, ci este chemată exclusiv să oblige autorităţile pârâte să elibereze documentele necesare, în interiorul unui termen de 60 de zile de la naşterea copilului. Cu alte cuvinte, eliberarea acestor documente este necesar a interveni în interiorul acestui interval de timp, în caz contrar efectul fiind pierderea definitivă a dreptului la această indemnizaţie. Măsura apare ca fiind vremelnică, pârâţii urmând a elibera documentele solicitate iar dreptul reclamantului la indemnizaţia de creştere urmând a fi soluţionat de autoritatea competentă, respectiv de agenţiile pentru plăţi şi inspecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, astfel cum prevede art. 14 din O.U.G. nr. 111/2010.

Măsurile care se solicită nu sunt definitive, deoarece acestea sunt de natură a atesta o situaţie de fapt anterioară, iar acordarea dreptului la acest concediu se va determina ulterior, după legala investire a autorităţii competente cu cererea de acordare a indemnizaţiei, împreună cu documentele în discuţie.

Totodată, în cadrul acestei analize, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că apelarea la procedura simplificată a ordonanţei preşedinţiale este singura posibilitate prin care reclamantul ar putea obţine aceste documente în timp util, fiind cunoscut faptul că durata unei proceduri judiciare în contencios administrativ pe o acţiune de drept comun depăşeşte perioada de doi ani de zile. Prin urmare, efectul neobţinerii acestor documente ar fi pierderea definitivă a dreptului la indemnizaţia aferentă concediului de creştere a copilului, un alt demers judiciar fiind lipsit de eficienţă.

În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata de penalităţi în cuantum de 900 RON pentru fiecare zi de întârziere, precum şi solicitarea de aplicare a unei sancţiuni de plată a indemnizaţiei integrale, Curtea a avut în vedere sub acest aspect că solicitarea reclamantului de acordare a acestor drepturi nu este prevăzută de lege, reclamantul neindicând nici un text de lege care să stabilească o astfel de sancţiune. Mai mult, Curtea a considerat că această cerere nu poate fi calificată ca fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât din modalitatea de motivare a acestui capăt de cerere rezultă că scopul acordării acestor sume este acela de reparare a unui prejudiciu care încă nu s-a produs. În plus, Curtea consideră că o astfel de măsură este una ireconciliabilă cu procedura ordonanţei preşedinţiale, fiind o măsură definitivă şi nu vremelnică, cum impune textul de lege.

Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluţionarea excepţiilor invocate de intimatul reclamant în cuprinsul întâmpinării şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, astfel că instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Prima excepţie, cea a nulităţii cererii de recurs ca urmare a netimbrării, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013, este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, în condiţiile în care art. 30 alin. (1) din acelaşi act normativ, prevede, în primul aliniat că "Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii … de Ministerul Public …, indiferent de obiectul acestora…". În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 92 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că indiferent de modalităţile de participare a Ministerului Public în procesul civil, acesta nu datorează taxe de timbru.

Cea de-a doua excepţie, cea a lipsei de interes a recurentului pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în promovarea prezentului recurs, este tot neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 59 şi urm. C. proc. civ., această parte a dobândit calitatea de pârâtă ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantului, care a înţeles să cheme în judecată, în acelaşi litisconsorţiu procesual şi pe recurent, ca pârât; şi, pe de altă parte, potrivit dispozitivului sentinţei atacate, în sarcina recurentului a fost stabilită, alături de ceilalţi pârâţi, obligaţia de comunicare către reclamant a înscrisurilor solicitate de acesta.

În aceste condiţii, îndreptăţirea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să formuleze prezentul recurs, şi implicit interesul în exercitarea acestui demers procesual este justificată de calitatea procesuală dobândită şi nu de împrejurarea că nu ar fi fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, nefiind relevantă împrejurarea că ar acţiona împotriva intereselor minorului, după cum a susţinut reclamantul intimat.

Referitor la excepţia vizând tardivitatea formulării căii de atac precum şi a completării acesteia, Înalta Curte reţine că, în raport de data pronunţării hotărârii atacate - 4 aprilie 2019 - respectiv data declarării recursului (10 aprilie 2019, data care certifică depunerea cererii de recurs la poştă, fila x), calea de atac a fost exercitată în termenul legal, potrivit art. 485 alin. (1) raportat la art. 1000 C. proc. civ., după cum s-a indicat, de altfel, şi în dispozitivul sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte completarea la motivele iniţiale de recurs, instanţa de control judiciar apreciază că aceasta este formulată, în termen, în raport de prevederile art. 487 raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii". De altfel, doar după ce partea interesată să promoveze calea de atac a luat cunoştinţă - prin comunicarea hotărârii - despre motivele care au stat la baza hotărârii (la 18 aprilie 2019), ar fi în măsură să indice motive de nelegalitate ale acesteia (prin intermediul cererii de completare a motivelor de recurs din 24 aprilie 2019, data care certifică depunerea cererii de recurs la poştă, fila x) raportat la argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Este, de asemenea, neîntemeiată şi excepţia nulităţii recursului ca urmare a lipsei semnăturii şi a dovezii calităţii de reprezentant, în condiţiile în care, ambele înscrisuri, care reprezintă atât cererea de recurs cât şi cea de completare a motivelor iniţiale, sunt semnat de către Procurorul general, în calitate de reprezentant al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 62 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în raport de care "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." şi respectiv art. 70 alin. (2) şi (4) din acelaşi act normativ:

"(2) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct." şi "(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite".

Şi, în fine, ultima excepţie, cea a nulităţii recursului (acesta nu ar cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.) este neîntemeiată; întrucât, în aprecierea Înaltei Curţi, pe de o parte, recurentul a arătat motivul de recurs prin indicarea art. 488 alin. Pct. 8 C. proc. civ. iar pe de altă parte, a formulat critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată şi argumentele folosite în fundamentarea acesteia, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, este de remarcat că prin completarea adusă motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat inadmisibilitatea demersului procesual al reclamantului, formulat pe calea ordonanţei preşedinţiale, aspect de ordine publică pus în discuţie de instanţa de recurs la termenul din 7 iunie 2019.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine următoarele argumente în soluţionarea excepţiei.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, pe calea ordonanţei preşedinţiale, a avut ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea şi comunicarea tuturor documentelor necesare depunerii dosarului pentru obţinerea concediului de creştere copil, respectiv următoarele înscrisuri: decizia de suspendare în original (intitulată, după caz - decizie, acord, ordin, dispoziţie, act adiţional), inclusiv efectuarea tuturor formalităţilor necesare în acest scop şi efectuarea menţiunilor necesare în bazele de date prevăzute de lege în acest scop; cererea de suspendare formulată de reclamant; adeverinţa completată cu toate datele necesare de către pârâţi din care să rezulte că, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, a realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor …, supuse impozitului pe venit, aşadar inclusiv Anexa 2 completată integral, cu toate datele necesare, inclusiv cu data aprobării concediului de creştere; orice alte documente necesare, potrivit legii, în scopul obţinerii concediului de creştere copii pe o durată de 2 ani.

În ceea ce priveşte modalitatea aleasă de către reclamant pentru valorificarea drepturilor şi intereselor sale, pretins a fi fost încălcate de către pârâţi prin refuzul acestora, respectiv ordonanţa preşedinţială, Înalta Curte subliniază următoarele:

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Aşa fiind, fără a considera, de plano, că ordonanţa preşedinţială este incompatibilă cu procedura contenciosului administrativ, prin prisma art. 28 din lege, instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, în speţa dedusă judecăţii compatibilitatea acestei proceduri, în raport de obiectul concret al cererii.

Chiar dacă Legea nr. 554/2004 instituie prin intermediul art. 14 şi 15 o procedură specială pentru soluţionarea grabnică a unor situaţii de urgenţă - suspendarea executării actului administrativ - este posibil ca procedura ordonanţei preşedinţiale să fie aplicată în orice materie, în condiţiile în care prin intermediul acesteia se iau măsuri provizorii şi urgente, pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar putea ivi cu prilejul unei executări.

Or, în prezenta cauză, nu s-a solicitat luarea unor asemenea măsuri provizorii ci, dimpotrivă, a unora cu caracter definitiv, respectiv eliberarea de către pârâţi, în regim de urgenţă, a unor înscrisuri, care ar justifica îndreptăţirea reclamantului la valorificarea unui drept al său - acordarea concediului legal pentru creşterea copilului.

Aşadar, în condiţiile în care solicitările reclamantului nu vizau măsuri provizorii sau obligaţii vremelnice în sarcina pârâţilor, demersul întreprins de către acesta, pe calea ordonanţei preşedinţiale este inadmisibil. Aceasta în condiţiile în care un asemenea caracter vremelnic sau provizoriu, potrivit art. 997 alin. (2) din C. proc. civ., ar trebui să producă efecte până la soluţionarea litigiului pe fond.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute ca întemeiate susţinerile primei instanţe precum că nu a fost chemată să tranşeze definitiv dreptul reclamantului la acordarea concediului de creştere al copilului, ci să oblige autorităţile să elibereze înscrisurile necesare, întrucât aceea ce a solicitat reclamantul, pe cale principală şi, deci, constituie obiectul acţiunii deduse judecăţii este tocmai eliberarea acestor înscrisuri, demersul juridic fiind exercitat în vederea valorificării, ulterioare a dreptului la concediu paternal, a cărui acordare intră însă în competenţa unei alte autorităţi publice.

În consecinţă, în lipsa unui litigiu care să privească fondul unui drept al reclamantului, pretins a fi încălcat de pârâţi, obligaţiile impuse în sarcina acestora din urmă nu au un caracter vremelnic ci, dimpotrivă, au un caracter definitiv, fiind de natură să producă asemenea efecte juridice prin simpla lor emitere, prin intrarea în circuitul civil.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge excepţiile invocate; iar în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent apreciază că acesta este întemeiat, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat în cauză, va casa, în parte, hotărârea atacată, în sensul celor de mai sus, respingând cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamant, ca inadmisibilă, şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, ca legale şi temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Sentinţei civile nr. 94 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa şi, rejudecând:

Respinge cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2019.

GGC - CP