Abuse of power in suspending administrative tax proceedings: insufficient criminal referral fails to meet strict statutory conditions for postponing fiscal liability

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 2 iulie 2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea deciziei nr. 381/22.05.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva decizie de impunere nr. x 340/23.12.2014, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 Bucureşti, obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei înregistrată sub nr. x/04.02.2015 la Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 Bucureşti şi suspendarea executării deciziei de impunere nr. x 340/23.12.2014, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 Bucureşti, până la soluţionarea definitivă a prezentului litigiu.

Prin încheierea de la termenul din 12 aprilie 2016, s-a luat act de solicitarea reclamantei A. S.R.L. în sensul că cererea de suspendare a executării deciziei de impunere a rămas fără obiect.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2242 din 28 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de suspendare a judecăţii, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi a anulat decizia nr. 381/22.05.2015 emisă de pârâtă, cu obligarea pârâtei să reia procedura de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă şi înregistrată sub nr. x/4.02.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2654 din 20 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2242/28.06.2016, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond şi a celei de completare dispozitiv, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2242 din 28 iunie 2016, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. În acest sens, arată că prin decizia de impunere contestată de către reclamantă în procedura administrativă, suspendată prin decizia nr. 381/22.05.2015, s-a stabilit TVA suplimentară în sumă de 984.000 RON, aşadar sub pragul valoric de 1.000.000 RON instituit de art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel încât prin raportare la criteriul valoric, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, iar nu Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază. Astfel, din considerentele hotărârii recurate nu reiese care este disproporţionalitatea măsurii luată de către DGRFP Bucureşti atunci când a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative prin emiterea deciziei nr. 381/22.05.2015 şi nici mecanismele prin care s-a format convingerea judecătorului cu privire la acest aspect. În opinia recurentei, simpla citare a unor texte legale pe care instanţa le consideră aplicabile în cauză sau simple afirmaţii, fără un fundament legal concret, nu sunt suficiente pentru a da consistenţă motivării hotărârii, instanţa de control judiciar neputând să analizeze argumentele în baza cărora instanţa de fond a ajuns la această soluţie.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică sentinţa de fond, susţinând că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Or, în cauză, sunt îndeplinite ambele condiţii impuse de acest text de lege.

În ceea ce priveşte cerinţa ca organul fiscal să fi formulat o sesizare penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, recurenta-pârâtă arată că organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti sesizarea penală nr. x/12.02.2015 împreună cu procesul-verbal nr. x/24.10.2014, ale cărui constatări se regăsesc în raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.12.2014 care a stat la baza întocmirii deciziei de impunere nr. x/23.12.2014 în vederea stabilirii dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond în sensul că nu ar fi fost în măsură să depună probe cu privire la stadiul cercetărilor penale, recurenta-pârâtă arată că, dimpotrivă, a depus la dosarul cauzei adresele nr. x/09.05.2016 şi nr. x/13.06.2016, prin care a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti să îi comunice stadiul dosarului penal ce are ca obiect plângerea penală formulată, acestea făcând dovada demersurilor pe care le-a întreprins în acest sens. Precizează că a fost în imposibilitate să depună la dosarul cauzei relaţiile solicitate, întrucât a primit un răspuns din partea organelor abilitate, abia ulterior pronunţării sentinţei atacate. Recurenta-pârâtă a anexat acest răspuns cererii de recurs, prin intermediul căruia i s-a comunicat că:

"urmare solicitării dumneavoastră nr. 16374/09.05.2016, vă informăm faptul că sesizarea dvs. nr. x/12.02.2015, privind rezultatul inspecţiei fiscale efectuate la societatea A. S.R.L., a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2015, cauza ce a fost reunită ulterior la dosarul nr. x/2012. În dosarul nr. x/2012 cercetările nu sunt finalizate."

Aşadar, având în vedere răspunsul comunicat de organul de urmărire penală la solicitările sale, potrivit căruia dosarul penal a fost reunit la un dosar mai vechi (din 2012), ce are strânsă legătură cu plângerea penală formulată de AS3FP în luna februarie 2015 împotriva A. S.R.L., consideră recurenta-pârâtă că se poate stabili cu uşurinţă faptul că plângerea penală nu a fost făcută pro causa, în scopul constituirii unui temei pentru suspendarea soluţionării contestaţiei, cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Mai mult decât atât, în preambulul plângerii penale formulate de AS3FP şi înregistrată sub nr. x/12.02.2015, se precizează faptul că aceasta se depune în completarea Ordonanţei din dosar nr. x/2012, astfel că se poate observa uşor legătura existentă între cele două dosare penale, acesta fiind de altfel şi motivul pentru care organul de urmărire penală a reunit cele două dosare.

Între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată prin decizia de impunere nr. x/23.12.2014 emisă de Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, interdependenţă care constă în faptul că operaţiunile comerciale ale intimatei nu au un suport real.

Organul de soluţionare a contestaţiei a apreciat că nu poate proceda la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative înainte de a se finaliza latura penală a cauzei, având în vedere în acest sens principiul potrivit căruia "penalul ţine în loc civilul", precum şi faptul că operaţiunile efectuate de reclamantă (ce fac obiectul sesizării penale) au implicaţii fiscale pentru care se ridică însăşi problema realităţii şi legalităţii acestora.

Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2654 din 20 septembrie 2016, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost greşit admisă, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1031 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 26 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 12 iunie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de fond

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., este nefondat.

Astfel, critica vizând încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe formulată de recurenta-pârâtă nu poate fi primită, întrucât aceasta nu a invocat excepţia necompetenţei materiale în faţa instanţei de fond în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa Curţii de Apel Bucureşti a fost 17 noiembrie 2015, termen la care nu a fost invocată excepţia de necompetenţă a instanţei nici de către părţi, nici de către judecător din oficiu.

Or, efectul omisiunii de a invoca necompetenţa materială la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate este stabilirea competenţei instanţei iniţial învestite de a soluţiona cererea de chemare în judecată. De lege lata, invocarea necompetenţei ulterior acestui moment nu mai este cu putinţă, odată depăşit termenul procedural de invocare a necompetenţei, instanţa rămânând competentă să judece, chiar dacă virtual dispoziţia legală incidentă ar fi menţionat competenţa altei instanţe.

Prin urmare, excepţia de necompetenţă materială nu a fost invocată în termenul reglementat de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar expirarea acestui termen atrage, conform art. 185 alin. (1) din acelaşi cod, decăderea din dreptul de a o mai invoca, chiar dacă aceasta este de ordine publică. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a fost competentă să soluţioneze fondul litigiului dedus judecăţii, în condiţiile în care competenţa materială a fost deja dobândită de această instanţă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă, pentru care legiuitorul a stabilit că poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Nefondat este şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speţa de faţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Pe de altă parte, referitor la motivarea hotărârii, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi, în acelaşi timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile pârâtei relative la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării de către instanţa de fond a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/23.12.2014, emisă de Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.12.2014.

Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Textul legal conţine o normă permisivă, astfel că instanţa de contencios administrativ poate evalua decizia de suspendare din perspectiva modului în care autoritatea fiscală şi-a exercitat dreptul de apreciere, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Prima instanţă a infirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, iar acest punct de vedere este împărtăşit şi de instanţa de control judiciar, care consideră că în cauză nu există niciun impediment pentru ca organele fiscale să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă.

Raportând consideraţiile de ordin teoretic, expuse mai sus, la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum şi la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită prima condiţie cerută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pentru a se putea dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală".

În speţă, rezultă din adresa nr. x/2.02.2015, că Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice, organul care a efectuat activitatea de control, a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru a se analiza "posibilitatea începerii cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale unor infracţiuni şi aplicarea măsurilor legale ce se impun în cazul încadrării acestora în sfera faptelor de natură penală, în contextul prevederilor Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale".

În acest context, instanţa de control reţine că rezultatele controlului au fost înaintate pur şi simplu, fără a arăta "indiciile săvârşirii unei infracţiuni". Este evident că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost superficială, generică, organul fiscal arătând formal că aceasta se realizează în vederea stabilirii dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005. Or, din interpretarea art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice, când există indicii, iar nu simple suspiciuni privind săvârşirea unor infracţiuni, iar între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului există o interdependenţă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că nu sunt respectate exigenţele art. 108 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 pentru ca adresa menţionată să poată fi socotită act de sesizare a organelor de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora ar fi indicat în preambulul adresei nr. x/12.02.2015 că depune sesizarea penală în completarea Ordonanţei din dosar nr. x/2012, nu sunt de natură să infirme constatările primei instanţe, şi anume că plângerea penală apare ca fiind formulată în scopul constituirii unui temei pentru suspendarea soluţionării contestaţiei.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de intimata-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 49 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate, ţinând seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine întrunirea formală a primei condiţii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în raport de împrejurarea că organul de urmărire penală i-ar fi comunicat recurentei-pârâte că dosarul penal a fost reunit la un dosar mai vechi din 2012 (în strânsă legătură cu plângerea penală formulată de AS3FP în luna februarie 2015 împotriva A. SRL), în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală şi până la data soluţionării acestui recurs (peste 5 ani), fiscul nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal.

În aceste condiţii, circumstanţele cauzei conduc univoc la concluzia că suspendarea procedurii administrative s-a realizat cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, demersul formal de sesizare a organului de cercetare penală întârziind nejustificat soluţionarea contestaţiei administrative şi creând premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 § 1 din Convenţia EDO, din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2242 din 28 iunie 2016, ca nefondat.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de completare

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva sentinţei de completare, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:

Căile de atac, termenele şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc judecata unui proces.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Hotărârea pronunţată de către prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Termenul de 15 zile are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac.

În speţă, hotărârea de completare atacată a fost comunicată pârâtei la data de 8.11.2016, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ., termenul de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a împlinit la data de 24.11.2016 într-o zi lucrătoare, ceea ce face ca înregistrarea prin poştă a recursului la data de 25.11.2016, să fie realizată peste termenul legal stipulat în acest sens.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2654 din 20 septembrie 2016, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2242 din 28 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2654 din 20 septembrie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.