Suspension of tax assessment execution: res judicata exception and well-justified case based on procedural violations and imminent prejudice

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, suspendarea executării deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, prin care au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 6.626.237 RON, reprezentând diferenţe impozit pe profit, diferenţe taxă pe valoare adăugată şi accesorii, până la data soluţionării definitive a acţiunii în anulare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 26 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, până la soluţionarea definitivă a acţiunii privind anularea deciziei contestate.

3. Cererea de recurs declarată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal, ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă AJFP Arad a criticat sentinţa atacată pentru greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de această parte în raport de soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării aceleiaşi decizii de impunere, pronunţată prin sentinţa civilă nr. 193/19.08.2015 de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015.

În opinia recurentei-pârâte, nu era admisibilă o nouă cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, deoarece nu au fost prezentate motive noi şi temeiuri juridice noi identificate după pronunţarea primei hotărâri, fiind incidente prevederile art. 431 C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanţă a reţinut în mod greşit că prezenta cerere de suspendare ar fi prevăzut un alt temei de drept decât cel din cererea anterioară, respectiv art. 719 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 233 Codul de procedură fiscală. Menţionează că aceste prevederi legale nu au fost invocate de către intimata-reclamantă, dar nici nu se aplică în cauză, întrucât au caracter de normă generală, în raport cu norma specială prevăzută de art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care se aplică cu prioritate potrivit alin. (3) din acelaşi act normativ.

Contrar reţinerii primei instanţe în sensul că intimata-reclamantă se află "în prezent" în procedură de executare silită, recurenta-pârâtă arată că aceasta era în procedura de executare silită încă din anul 2015, după cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 193/19.08.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015, în care s-au reţinut următoarele: "Curtea apreciază că emiterea somaţiilor de plată ori instituirea unor măsuri asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenţei unei pagube."

Cum autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în opinia recurentei-pârâte, se impunea soluţia de admitere a excepţiei invocate.

De asemenea, sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aspectele invocate de reclamantă în susţinerea existenţei cazului bine justificat şi însuşite de către instanţa de fond nu sunt de natură a demonstra aparenţa de nelegalitate a actului administrativ, astfel încât nu se circumscriu noţiunii de caz bine justificat, în accepţiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, prin considerentele reţinute de instanţă în sensul că "Aspectele de fond relevate în cererea de suspendare sub aspectul argumentelor de nelegalitate a deciziei contestate se apreciază a fi incidente în speţă la nivel de aparenţă, fără a prejudeca fondul cauzei, se apreciază că pârâta, în soluţionarea contestaţiei administrative care vizează în esenţă dreptul de deducere a TVA, nu a studiat fondul operaţiunilor desfăşurate, ci s-a mărginit la aprecierea elementelor de formă - facturile care sunt subsidiare operaţiunilor principale, în principiu astfel încălcând jurisprudenţa C.J.U.E. care relevă obligaţia organului fiscal de a aprecia realitatea operaţiunii în raport de probele administrate, fără a recurge la un refuz al recunoaşterii dreptului de deducere a TVA, întemeiat exclusiv pe omisiuni sau nereguli minore ce depăşesc protecţia rezonabilă a bugetului statului", aceasta realizează de fapt, per a contrario, tocmai o analiză a criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, recurenta-pârâtă a învederat că nu orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă, întrucât, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. În cauză, executarea obligaţiilor bugetare suplimentare a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, astfel că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de lege nu este îndeplinită.

A mai arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a omis faptul că împotriva măsurilor dispuse în procedura executării silite, intimata-reclamantă are la îndemână căi de atac specifice - cerere de suspendare a executării silite, contestaţie la excutare silită, suspendarea executării silite prin poprire, la cererea debitorului în condiţiile art. 233 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 -, instrumente juridice de care aceasta nu a înţeles să uzeze.

4. Apărările formulate în cauză

Prin notele scrise înregistrate la dosar la 12 iunie 2019, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu s-ar încadra în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod corect prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat opusă de pârâtă, reţinând că hotărârea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, care dăinuie cât timp se menţin împrejurările avute în vedere la data pronunţării ei, fiind admisibilă o nouă cerere de suspendare a executării întemeiată pe motive noi, apărute sau identificate după pronunţarea primei hotărâri.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata-reclamantă arată că prima instanţă a apreciat corect asupra îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 22 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, însă criticile formulate sunt nefondate.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, cererea fiind întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Anterior, aceasta formulase o cerere de suspendare a executării aceluiaşi act administrativ fiscal, până la pronunţarea instanţei de fond, invocând ca temei legal art. 14 din aceeaşi lege, cerere ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 193/19.08.2015 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, opusă de pârâtă în raport de soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării aceleiaşi decizii de impunere, reţinând că în cauza de faţă au apărut circumstanţe noi faţă de cele existente în cursul anului 2015, în sensul că reclamanta se află în procedura de executare silită pornită în baza titlului de creanţă contestat, iar temeiurile juridice în baza cărora aceasta a formulat cererea de suspendare a executării titlului respectiv îl constituie şi prevederile art. 719 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 233 Codul de procedură fiscală.

Legiuitorul a pus la îndemâna părţii interesate remediul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în considerarea situaţiei în care partea a formulat contestaţie administrativă (plângerea prealabilă) şi apelează la măsura de protecţie provizorie până când o instanţă de judecată se va pronunţa cu privire la legalitatea actului administrativ.

De principiu, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se pot exercita două cereri de suspendare executare act administrativ în măsura în care motivele invocate prin acestea sunt diferite.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură vremelnică, luată în cadrul unei proceduri în care nu se prejudecă fondul cauzei şi, din acest motiv, hotărârea pronunţată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie, care dăinuie atât timp cât se menţin împrejurările avute în vedere la pronunţarea ei.

În situaţia concretă din cauză, Înalta Curte constată că o primă cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă definitiv prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a ÎCCJ - SCAF.

De atunci s-au scurs însă aproape patru ani, timp în care contestaţia administrativă pe care a formulat-o intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere a rămas în continuare suspendată, ca efect al Deciziei nr. 370/30.09.2015 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor. În schimb, în luna iulie 2015 au fost emise titlul executoriu şi somaţia de executare a debitelor bugetare contestate prin decizia de impunere.

Aceste împrejurări îndreptăţesc instanţa să considere că nu se mai menţin condiţiile avute în vedere la pronunţarea sentinţei civile nr. 193/19.08.2015 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a ÎCCJ-SCAF, astfel încât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care au fost relevate împrejurări noi, diferite, legate de aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal, nu se poate susţine că se opune puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 193/19.08.2015, întrucât nu se repun în discuţie aspecte ce au fost tranşate definitiv prin respectiva hotărâre, astfel că cererea de suspendare de faţă nu este inadmisibilă.

În cauză, s-a făcut dovada punerii în executare a actului administrativ, astfel încât Înalta Curte reţine că, potrivit notelor scrise depuse pentru termenul din 26 ianuarie 2019, prin care reclamanta şi-a întemeiat cererea de suspendare şi pe art. 719 C. proc. civ., respectiv art. 233 din Codul de procedură fiscală, temeiul de drept invocat în cererea de suspendare este corect menţionat de către judecătorul fondului.

Cât priveşte art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care reglementează modalitatea de plată a cauţiunii, se constată că acest articol este incident în cauză, atât timp cât art. 352 alin. (10) din Legea nr. 207/2005 privind Codul de procedură fiscală se aplică oricărei cereri de suspendare formulată după data de 1 ianuarie 2016, indiferent de data emiterii actului administrativ fiscal ce face obiectul cererii.

Înalta Curte constată că reclamanta a achitat cauţiunea în cuantumul stabilit de instanţă, potrivit dovezii aflate la dosar fond, reţinând, în acelaşi timp, că obligaţia de consemnare a cauţiunii reprezintă doar una dintre condiţiile de admitere a cererii de suspendare, fără relevanţă asupra cerinţelor cazului bine justificat şi a pagubei iminente, a căror îndeplinire trebuie demonstrată distinct de consemnarea cauţiunii.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de prima instanţă pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţine, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că sentinţa atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării executării actului administrativ-fiscal indicat în cererea de chemare în judecată.

Analizând aceste critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, instanţa de fond reţinând în mod corect că în cauză sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea deciziei contestate.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Mai exact, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În cauză, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, creând aparenţe ale nerespectării drepturilor contribuabilului în faza derulării inspecţiei fiscale, întrucât argumentele reclamantei referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală care reglementează instituţia audierii în mod obligatoriu a contribuabilului în procedura inspecţiei fiscale, nerespectarea dreptului la apărare prin lipsa de acces la dosarul administrativ al inspecţiei fiscale, precum şi depăşirea duratei maxime pentru efectuarea inspecţiei fiscale, conturează premise ale încălcării unor prevederi legale, de natură a vătăma drepturile persoanei juridice verificate, pentru care a fost emisă decizia de impunere a cărei suspendare s-a solicitat.

Astfel, lipsa din cuprinsul titlului de creanţă a menţiunii privind audierea contribuabilului, conform art. 43 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, reprezintă şi în opinia Înaltei Curţi un aspect care, la nivel de aparenţă, demonstrează o încălcare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală care reglementează instituţia audierii în mod obligatoriu a contribuabilului în procedura inspecţiei fiscale.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare a contribuabilului, într-o cerere de suspendare unde se analizează aparenţa dreptului, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la dreptul european care cuprinde dispoziţii potrivit cărora un particular trebuie să aibă posibilitatea să i se comunice la cerere informaţiile şi documentele care se găsesc în dosarul administrativ şi care au fost luate în considerare de autoritatea publică la adoptarea deciziei respective. Pe de altă parte, este de menţionat că nici la acest moment calea administrativă de atac nu a fost soluţionată de către organul fiscal, astfel că nu se poate susţine că pretinse încălcări ale acestui drept au putut fi analizate şi în cadrul soluţionării contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere.

În egală măsură, în acord cu judecătorul fondului, se poate reţine o încălcare a normelor de drept procedural administrativ rezultată din depăşirea duratei maxime pentru efectuarea inspecţiei fiscale, în condiţiile în care, cel puţin la nivel de aparenţă, a fost depăşit termenul legal imperativ de trei luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale.

Totodată, în conturarea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, Înalta Curte reţine că formalismul excesiv ce a condus la refuzul acordării unor drepturi în materia taxei pe valoarea adăugată pentru contribuabilul verificat poate conduce la adoptarea unei soluţii fiscale în contradicţie cu regulile decelate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Or, recurenta-pârâtă, fără a aduce argumente pertinente care să contrazică susţinerile primei instanţe, a susţinut doar că indiciile de nelegalitate reţinute de judecătorul cauzei sunt chestiuni care ţin de analiza pe fond a actului administrativ contestat, act care se bucură de prezumţia de legalitate până la pronunţarea instanţei competente asupra acţiunii având ca obiect anularea acestuia.

Înalta Curte reţine, însă, că indiciile relevate de intimata-reclamantă în conturarea cazului bine justificat sunt de natură a putea fi decelate în analiza sumară pe care o reclamă această procedură, fără a nega, însă, atributul instanţei competente cu acţiunea în anularea actului administrativ fiscal de a efectua verificări pe fond asupra legalităţii respectivului act.

În plus, Înalta Curte reţine că, în prezent, soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 a fost suspendată încă din luna septembrie 2015, prin Decizia nr. 370/30.09.2015, organul de soluţionare a contestaţiei apreciind că se ridică problema realităţii şi legalităţii operaţiunilor desfăşurate de reclamantă cu anumiţi operatori economici şi că, în privinţa faptelor care au condus la diminuarea nejustificată a obligaţiilor fiscale, organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad sesizarea penală nr. 7016/14.07.2015 împreună cu procesul-verbal nr. x/14.07.2015 ale cărui constatări au fost preluate în raportul de inspecţie fiscală xnr. 181/28.05.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, contestată, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare. Deşi reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea acestei decizii, în cadrul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 372/14.12.2017, rămasă definitivă prin nerecurare.

În acest context, Înalta Curte reţine că situaţia concretă în care se află societatea reclamantă, prin nesoluţionarea căii administrative de atac într-o perioadă de timp îndelungată, face dovada cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Perceperea de dobânzi şi penalităţi calculate asupra creanţei fiscale contestate în toată această perioadă face ca întârzierea soluţionării să devină excesiv de împovărătoare, acesta fiind un criteriu care poate fi avut în vedere la analiza duratei rezonabile a procedurii, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacat, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Înalta Curte reţine că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa instanţei supreme, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi.

De altfel, intimata-reclamantă a făcut dovada, în faţa primei instanţe, a începerii executării silite a sumelor cuprinse în Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015.

Atât timp cât procedura prealabilă administrativă este suspendată, iar reluarea ei depinde de soluţionarea cauzei penale, controlul de legalitate asupra deciziei de impunere, ce urmează a fi exercitat de instanţa de contencios administrativ, se prefigurează a fi realizat într-un timp îndelungat. În această perioadă de timp, decizia de impunere beneficiază de caracterul executoriu, aspect care, coroborat cu aparenţa de nelegalitate a actului administrativ, conduc la concluzia producerii unui prejudiciu material viitor şi previzibil în patrimoniul intimatei-reclamante.

Înalta Curte mai reţine că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul de impunere contestat asupra reclamantei nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi 15, raportat la art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 este întemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 26 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.