Prescription of pre-2010 nature 2000 forest compensation claims: exclusion of EU state aid approval as a suspensive condition for the limitation period

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.04.2014, reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti, solicitând anularea adresei nr. x/01.04.2014 raportat la anul 2008, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 80.595 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 120,30 ha, situată în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor, în zona/tipul funcţional TI si T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masa lemnoasă, aferente anului 2008, precum şi la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 80.595,44 RON, începând cel puţin cu data de 01.04.2014, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensaţiilor cuvenite, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 81 pronunţată la data de 24 martie 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a admis acţiunea promovată de reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti.

A anulat adresa nr. x/01.04.2014 în ceea ce priveşte compensaţiile cuvenite pentru anul 2008 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.595,44 RON cu titlu de compensaţii aferente anului 2008 pentru contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care aceasta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară a unei suprafeţe de 120,30 ha pădure situată în zona de conservare a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor, tipul funcţional T1 şi T2.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală calculată asupra debitului principal în cuantum de 80.595,44 RON, începând cu data de 01.04.2014 şi până la achitarea debitului.

3. Calea de atac exercitată şi motivul de recurs invocat

Împotriva sentinţei nr. 81 din 24 martie 2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice) solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât a susţinut că adresa nr. x/01.04.2014 nu este un act administrativ, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, aşa cum de altfel s-au pronunţat unele instanţe în cazuri similare în dosarele x/2014, y/2014*, z/2014* aflate pe rolul Curţii de Apel Suceava în stadiul de fond.

Recurentul-pârât mai susţine că având în vedere faptul că adresa a carei anulare se solicită, precum şi faptul că din conţinutul ei nu reiese ca ar exista un refuz din partea MMAP de acordare a compensaţiilor pe anul 2012, apreciază că obiectul cererii îl constituie o acţiune în pretenţii întrucât intimata-reclamată invocă imposibilitatea de a culege fructele civile ale imobilului. În raport de această interpretare pârâtul apreciază că prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte răspunderea civila a Ministerului, or în temeiul art. 94 pct. 1, lit. j) C. proc. civ., pricina nu este de competenţa Curţii de Apel Suceava, valoarea pretenţiilor fiind sub valoarea de 200.000 RON. Prin această critică, recurentul a susţinut că în cauză operează excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel.

Recurentul-pârât susţine că, instanţa în mod greşit a considerat, că dreptul reclamantei de a pretinde plata efectivă a despăgubirii, s-a născut valabil doar după obţinerea publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5266final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012, în condiţiile în care aceasta reţine în considerentele sentinţei recurate că naşterea dreptului acesteia nu este condiţionată sau influenţată de către Decizia Comisiei atât timp cât acest drept a fost prevăzut şi rezidă în dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Acesta în susţinerea recursului a făcut referiri la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind ca fiind întrunite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 247, alin. (1) noul C. proc. civ. şi anume: excepţia invocata sa fie de ordine publică şi soluţionarea excepţiei să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului. Recurentul susţine în acest sens că, întrucât creanţele deduse judecăţii corespund unei perioade care începe încă din anul 2008, înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. şi, implicit, abrogarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, este de necontestat faptul ca prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, în speţă, întrucât legea nu prevede un termen de prescripţie special cu privire la creanţele susţinute de către reclamantă, incident va fi termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a fost în mod evident depăşit.

În ceea ce priveşte netemeinicia cerereii de chemare în judecată, recurentul-pârât apreciază că sub aspectul solicitării compensaţiilor băneşti, susţinerile formulate de pârât au fost interpretate eronat de instanţa de fond, având în vedere faptul că reclamanta nu a înţeles sa parcurgă toate etapele premergătoare obţinerii compensaţiilor, neputând face dovada realizării cerinţelor impuse de legiuitor, respectiv a îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 97 şi urm. din Codul Silvic şi ale H.G. nr. 861/2009.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat.

4. Apărările formualte în cauză

Intimata-reclamantă Obştea Cozăneşti Ortoaia a depus la dosarul cauzei, la data de 09.02.2017 note scrise prin care a formulat o serie de apărări privitoare la excepţiile inadmisibilităţii, necompetenţei materiale, prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fondul cauzei în raport de cerere de recurs solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia către părţi, prin încheierea din 14 noiembrie 2017.

Prin încheierea din 31 octombrie 2018, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului.

În motivarea acestei dispoziţii s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la motivele de recurs şi la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în susţinerea cererii sale de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, însă instanţa are în vedere cu prioritate criticile privitoare la interpretarea prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că excepţia prescripţiei este de ordine publică întrucât vizează încălcarea unor norme cu caracter imperativ.

Aşadar, instanţa de recurs apreciază a fi întemeiate criticile invocate de recurentul-pârât care vizezază modalitatea în care trebuia interpretată de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă sunt aferente anului 2008, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta Obştea Cozăneşti-Ortoaia pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 15.04.2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, solicitând avizarea la plată şi acordarea despăgubirilor şi dobânzilor aferente anului 2008 pentru suma de 80.595,44 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu l-au putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de 120,30 ha situată în zona de conservare totală a sitului Natura 2000.

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la data de 01.01.2012, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantului era prescris.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, avute în vedere de instanţa de fond ca temei pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, "Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.".

Astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere/amânare a curgerii termenului de prescripţie, ci o condiţie suspensivă legală, care afectează exerciţiul dreptului.

Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că "Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensaţiile pentru care dreptul de acordare a luat naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010. Astfel, nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii, iar termenul de prescripţie s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2012, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat motivul invocat de recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material, cu consecinţa casării, în tot, a hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot, sentinţa recurată, iar în rejudecare, va respinge acţiunea formualtă de reclamanta Obştea Cozăneşti-Ortoaia, ca fiind preescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei nr. 81 din 24 martie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată, şi rejudecând cauza, respinge acţiunea ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2019.