Validity of anticompetitive evidence obtained from a personal agenda and judicial authorization requirements for competition inspections under Law No. 21/1996

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENTEI, anularea Deciziei nr. 8 din data de 03.03.2015, emisă de Consiliul Concurentei, în ceea ce priveşte A. S.R.L.; exonerarea de plata amenzii în cuantum de 219.586 RON; anularea Ordinului nr. 389 din data de 25.04.2012 privind declanşarea investigaţiei; suspendarea executării sancţiunii amenzii până la soluţionarea definitivă a cererii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

De asemenea, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 401/25.04.2012 privind inspecţia inopinată.

Ulterior, reclamanta a precizat că renunţă la judecarea capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării sancţiunii amenzii.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1273 din 14 aprilie 2016, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 401/25.04.2012 şi a respins pe fond excepţia, a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării sancţiunii amenzii şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Reclamanta A. S.R.L. a promovat recurs împotriva sentinţei, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut, în esenţă, recurenta că înlăturarea probei cu declaraţia martorului B. cu ocazia deliberării încalcă principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare prin aprecierea ca incidente a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., fără ca acest aspect să fie pus în discuţia părţilor. A invocat partea în acest context şi prevederile art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, a criticat faptul că, deşi i s-a încuviinţat proba cu înregistrarea audio-video a audierilor efectuate în Plenul Consiliului Concurenţei din data de 30.10.2014, proba fiind administrată la 10.12.2016, din considerentele sentinţei recurate se poate observa că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 264 din C. proc. civ. deoarece nu a examinat această dovadă.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea este motivată sumar şi confuz, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Totodată, a invocat încălcarea prevederilor art. 36 din Legea Concurenţei (în forma aflată în vigoare la data de 25.04.2012), instanţa de fond nereţinând faptul că autoritatea de concurenţă a examinat agenda personală a numitei C., angajată a societăţii D., deşi acest document nu intra în sfera celor prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. b) din lege şi nu rezultă că ar fi existat acordul acesteia în acest sens. În plus, instanţa nu a răspuns criticii privind neexaminarea de către autoritatea de concurenţă a continuităţii însemnărilor din agendă şi faptul că nu a fost sigilată întreaga agendă, de unde rezultă caracterul de document personal al acesteia.

A concluzionat recurenta că instanţa de fond aplicat greşit legea, calificând - cu înfrângerea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) teza I din C. proc. civ. - documentul olograf ce conţine consemnări personale ca fiind un document referitor la activitatea societăţii.

Recurenta a criticat sentinţa şi pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36-38 din Legea nr. 21/1996 rep. (şi ale art. 46-47 din Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei aprobat prin Ordinul nr. 101/2012). A susţinut că necesitatea emiterii autorizării judiciare este prevăzută în art. 38 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, forma în vigoare la data efectuării inspecţiei inopinate si prelevării de bunuri personale ale altor subiecţi decât cel ce făcea obiectul inspecţiei.

În consecinţă, ridicarea forţată de acte sau copii ale unor acte sau înscrisuri de orice fel neaparţinând întreprinderii investigate şi pentru care nu exista si/sau nu a fost prezentată autorizaţia judiciară emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, în conformitate cu procedura reglementata de prevederile art. 37 si 38, raportate la prevederile art. 36 din Legea concurenţei este nelegală.

Motivarea sumară şi încălcarea dispoziţiilor de drept material a fost invocată de către recurentă şi în legătură cu prevederile art. 5 alin. (1) şi, respectiv, art. 101 alin. (1) din TFUE. În acest context a susţinut că, prin probele testimoniale administrate în faţa instanţei de fond şi prin actele depuse la dosar, a demonstrat că afirmaţiile intimatului din cuprinsul deciziei contestate sunt insuficient dovedite, probele circumstanţiale (ca agenda personală a unui angajat al altei societăţi) şi dovezile indirecte (ca declaraţia reprezentantului societăţii E.) sunt probe nesigure şi care au fost combătute în cadrul cercetării judecătoreşti, în special sub aspectul neparticipării unui reprezentant al societăţii recurente la întâlnirile reţinute.

A mai afirmat recurenta că dovedirea unei fapte de natura celor menţionate de art. 5 din Legea Concurenţei reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru aplicarea dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din lege, impunându-se şi ca fapta anticoncurenţială să fi fost săvârşită cu vinovăţie.

Cum aplicarea unei sancţiuni de către Consiliul Concurenţei reprezintă o răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, respectiv o acuzaţie în materie penală în sens convenţional, această acuzaţie atrage invariabil şi aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurenta a amintit sub acest aspect jurisprudenţa CEDO şi a instanţei supreme în privinţa standardului de probe.

A criticat recurenta şi valoarea probatorie dată de instanţa de fond înscrisului olograf care menţionează data de luni, 18.01.2010, care-a fost combătută prin argumentul că întreprinderile menţionate aveau deja declarat tariful pretins neconcurenţial, tarifele aliniindu-se în funcţie de cerinţele pieţei.

În acelaşi timp, a criticat modalitatea în care a apreciat judecătorul şi restul probatoriului, respectiv: declaraţiile numitului F., e-mailul G., articolul de presă, faţă de standardul de probă invocat de recurenta reclamantă.

A considerat recurenta reclamantă că insuficienţa probatorie pentru susţinerea acuzaţiei se transpune şi pe planul analizei distincţiei dintre înţelegerea anticoncurenţială prin obiect şi cea prin efect.

A reamintit contextul economic general şi cel al pieţei transportului de taxi începând cu anii 2007-2008, precizăm că la nivelul anului 2009 societatea recurentă opera cu tarife de 1,59 RON/km, fiind într-o continuă scădere a cifrei de afaceri, iar situaţia neîmbunătăţindu-se nici după ce a procedat la reducerea tarifului până la 1,39 RON/km în luna februarie 2009.

O altă critică formulată de recurentă a vizat neanalizarea de către instanţa de fond a apărării societăţii în sensul că, deşi raportul autorităţii de concurenţă tratează în esenţă activitatea serviciilor de dispecerizare, decizia sancţionează activitatea serviciilor de transport al persoanelor.

În sfârşit, a susţinut recurenta faptul că, în condiţiile în care raportul întocmit la cererea Primăriei Municipiului Bucureşti la nivelul lunii februarie 2007 arăta un tarif minim practicabil de 1,77 RON/km, iar societatea opera cu un tarif sub costuri, de 1,39 RON/km, acest lucru nu putea fi decât în avantajul clienţilor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a arătat că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, că instanţa a constatat corect faptul că recurenta-reclamantă a fost sancţionată în mod temeinic şi legal pentru fapta anticoncurenţială reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatului ca neîntemeiate şi reiterând principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2018 a completului învestit cu soluţionarea dosarului, s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică a recursului la data de 22 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului pentru examinarea recursului în complet de filtru, conform art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal).

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Ordinul nr. 389/25.04.2012 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei şi Decizia nr. 8/03.03.2015, precum şi - pe calea excepţiei de nelegalitate - Ordinul nr. Ordinului nr. 401/25.04.2012.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinice şi legale actele administrative contestate.

Din analiza cererii de recurs promovate de recurenta reclamantă împotriva soluţiei, cât priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), Înalta Curte reţine că recurenta a susţinut că înlăturarea de către prima instanţă a probei cu declaraţia martorului B., cu ocazia deliberării încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptul său la apărare.

În împrejurările concrete ale cauzei relevate de cuprinsul încheierilor de şedinţă, nu se poate constata existenţa încălcarea afirmată.

Astfel, martorul mai sus menţionat a fost propus de către recurenta reclamantă în condiţiile în care s-a pus în discuţie înlocuirea primei martore propuse (C.), tocmai în temeiul art. 315 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., pentru că era în legătură de interese cu partea (existând prezumţia lipsei de obiectivitate). Cu toate acestea, recurenta reclamantă a înţeles să propună tot un martor aflat în legătură de interese, în sensul legii, cu aceasta, "omiţând" să aducă la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse respectiva împrejurare, care a fost relevată abia spre sfârşitul audierii martorului.

Prin urmare, situaţia este deplin imputabilă recurentei reclamante, care nu se poate prevala de propria culpă pentru a invoca o vătămare, în timp ce instanţa şi-a motivat actul şi a acţionat în acord cu dispoziţiile art. 324 din C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că, deşi a solicitat ca probă înregistrarea audierilor din Plenul Consiliului Concurenţei, din sentinţă nu reiese că prima instanţă ar fi examinat această probă, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată din lucrările dosarului, proba a fost încuviinţată, iar în şedinţa publică din 10.12.2016 a fost şi administrată.

Susţinerile şi concluziile părţilor din cadrul audierii nu constituie însă probe cu privire la faptele investigate, relevanţa administrării probei cu înregistrarea audierilor referindu-se doar la verificarea respectării dreptului la apărare din perspectiva posibilităţii efective a părţii de a formula observaţii sau de a oferi lămuriri cu privire la raportul de investigaţie.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că aprecierea probelor constă într-o operaţiune mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.

Prin urmare, faptul că în considerente instanţa de fond a făcut referire expresă doar la probele pe care în final le-a considerat concludente pentru a-şi forma convingerea şi a susţine soluţia pronunţată înseamnă, implicit, că nu a înţeles să dea celorlalte dovezi valoarea probatorie invocată de părţi.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu se justifică în cauză.

În ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, pe de o parte, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţă, hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Nu se poate imputa instanţei de fond faptul că nu a expus considerentele sale pentru fiecare dintre argumentele invocate de părţi, câtă vreme aceasta le-a analizat grupat, pe chestiunile principale de fapt şi de drept relevante, răspunzând, cel puţin implicit, tuturor, în timp ce recurenta reclamantă nu a expus vreo împrejurare omisă şi care ar fi fost prin ea însăşi determinantă pentru a conduce la o altă soluţie în cauză.

Din examinarea cuprinsului hotărârii recurate, Înalta Curte constată că afirmaţia recurentei în sensul că motivarea sentinţei ar fi "sumară şi confuză" este una subiectivă şi pur formală, întrucât soluţia este, în mod evident, amplu motivată, fiind susţinută de solide argumente de fapt şi legale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat prin raportare la art. 36 din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare la data demarării investigaţiei), cu referire la art. 37, 38 din lege şi art. 46, 47 din Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei aprobat prin Ordinul nr. 101/2012, precum şi prin raportare la art. 5 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei de control judiciar competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii în acest sens de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menţionat reprezintă de fapt o reluare in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, după estimarea şi raţionamentele proprii ale recurentei, în principal cu privire la valoarea demonstrativă acordată probelor pe care s-a întemeiat autoritatea de concurenţă.

Or, Înalta Curte, în exercitarea controlului judiciar, constată că nu este întemeiată critica de nelegalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 21/1996 (lipsa autorizaţiei judiciare de inspecţie).

Potrivit formei în vigoare la data desfăşurării inspecţiei inopinate a art. 36 din Legea nr. 21/1996, "(1)Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurenţă sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie, cu excepţia inspectorilor debutanţi, şi au următoarele puteri de inspecţie: (…); b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte evidenţe legate de activitatea întreprinderii sau asociaţiilor de întreprinderi, indiferent de locul în care sunt depozitate şi de suportul fizic sau electronic pe care sunt păstrate; (…); d) să ridice sau să obţină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau din alte evidenţe legate de activitatea întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi; (…)."

Art. 37 din Legea concurenţei stipula că "În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38, inspectorul de concurenţă poate efectua inspecţii în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor si altor angajaţi ai agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici supuşi investigaţiei."

Prin urmare, Înalta Curte reţine că - la momentul declanşării investigaţiei şi al efectuării inspecţiei inopinate (aprilie 2012) - necesitatea obţinerii autorizării judiciare era prevăzută numai pentru inspectarea oricăror alte spaţii, în afara celor prevăzute la art. 36 din Legea concurenţei, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi.

Obligaţia obţinerii autorizării judiciare în vederea efectuării inspecţiei inopinate (invocată de recurenta reclamantă) fost impusă abia prin modificarea adusă Legii nr. 21/1996 prin Legea nr. 255/2013.

Or, aşa cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, la data efectuării inspecţiei inopinate, art. 36 (prin raportare şi la art. 37, 38) din Legea nr. 21/1996 a fost pe deplin respectat, în condiţiile în care legiuitorul s-a referit la orice documente, indiferent de suportul fizic pe care sunt stocate, iar nu doar la registre, şi nu a impus ca documentele respective să aparţină întreprinderii investigate, ci să fie legate de activitatea acesteia.

În speţă, extrasul din agendă a fost ridicat dintr-un spaţiu deţinut de întreprinderea investigată (reprezentând chiar sediul acesteia), iar nu de o altă persoană, iar acesta reprezintă un document legat de activitatea întreprinderii investigate, chiar dacă agenda în sine aparţinea unei alte persoane (contabila D., societate care făcea parte din acelaşi grup de întreprinderi cu recurenta şi avea acelaşi administrator, H.) sau cuprindea şi informaţii personale.

În acest context faptic şi legal, Înalta Curte apreciază ca nefondate şi susţinerile recurentei privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie sau a dispoziţiilor art. 6 din C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil.

Documentul olograf reprezentat de extrasul din agenda contabilei D. se referă la activitatea profesională a întreprinderilor concurente, respectiv la tariful convenit între întreprinderi ce operau pe piaţa relevantă, menţiunile din extras purtând date calendaristice în ordine cronologică firească, neimpunându-se sigilarea întregii agende pentru ca data de 11.01.2010 înscrisă în dreptul menţiunilor privitoare la tariful unic de 1,39 RON/km să îndreptăţească concluzia că documentul a fost întocmit la scurt timp de la întâlnirea dintre întreprinderile implicate ce a avut loc la finalul anului 2009 în scopul alinierii tarifelor.

Această dovadă se coroborează cu celelalte probe (declaraţii administrator E. S.R.L., confirmate şi de observaţiile I. S.R.L. la raportul de investigaţie; mesaje din 20.10.2009 şi, respectiv, 25.01.2010 - referitor la "modificare tarife", transmis pe e-mail între directori ai G. SRL), din care rezultă că, în urma monitorizării punerii în practică a celor convenite cu ceilalţi actori de pe piaţă, recurenta a modificat şi ea, în luna martie 2010, tariful de la 1,59 Iei/km la 1,39 RON/km, astfel că Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe în sensul că documentul olograf este o probă credibilă şi pertinentă.

În plus, nu poate fi considerată o simplă coincidenţă durata conduitei anticoncurenţiale continue a recurentei şi a celorlalte întreprinderi implicate, care reprezintă, practic, perioada de aplicare a acordului.

Această concluzie este, de altfel, în acord cu dezlegările din jurisprudenţa instanţei comunitare, invocate chiar de recurenta reclamantă şi care, în considerarea caracterului secret/ocult care este de esenţa înţelegerilor anticoncurenţiale de gravitate mare, statuează că "standardul de probă suficient pentru demonstrarea încălcării nu poate include doar documente care să ateste în mod expres contactele dintre întreprinderile implicate într-o procedură pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei. Fragmentele de documente care pot fi disponibile autorităţii de concurenţă pot fi coroborate cu concluziile rezultate din împrejurările relevante ale cazului. Existenţa unei înţelegeri şi/sau practici concertate poate fi dedusă dintr-un număr de coincidenţe şi indicii care, considerate împreună, pot, în absenţa unei alte explicaţii, să constituie o dovadă a încălcării regulilor de concurenţă. Esenţial este ca acestea să fie coerente şi să ofere o imagine de ansamblu unitară privind săvârşirea încălcării".

Or, în speţă, nu s-a oferit nicio explicaţie rezonabilă pentru dovezile coroborate şi coincidenţele reţinute în ansamblu de autoritatea de concurenţă şi validate de prima instanţă, încercându-se doar contraargumentări punctuale, cu privire la un anumit mijloc de probă sau raţionament luat separat ori fracţionat, ceea ce contravine regulilor de probaţiune europene şi naţionale.

Aşa fiind, corect a reţinut instanţa de fond respectarea standardului de probă, temeinicia şi legalitatea desfăşurării şi concluziilor investigaţiei în sensul participării recurentei reclamante la o înţelegere/practică concertată având ca obiect fixarea tarifului de transport de persoane n regim de taxi în municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Nici criticile aduse sentinţei pe motivul aplicării greşite a prevederilor referitoare la individualizarea sancţiunii nu pot fi primite.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Instrucţiunile din 2 septembrie 2010 privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenţei, s-a reţinut că încălcarea reprezintă faptă de gravitate mare, făcând parte din categoria restricţionărilor pe orizontală de tip cartelului.

În considerarea acestei încadrări, recurentei reclamante i s-a stabilit în mod legal amenda pornind de la un cuantum de bază de 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2013, majorat pentru încadrarea în categoria faptelor de durată medie (între 1 şi 5 ani) cu doar 10% (faţă de maximul prevăzut de actul normativ, de 50%), recurenta nedovedind încetarea participării sale la practica anticoncurenţială mai înainte de momentul martie 2011.

Au fost avute în vedere mai multe circumstanţe atenuante în favoarea recurentei (colaborarea cu organul de investigaţie, încurajarea comportamentului anticoncurenţial de lipsa de acţiune a autorităţilor de autorizare şi chiar existenţa unui cadru legal reprezentat de Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, care a facilitat schimbul de informaţii sensibile între întreprinderile concurente membre ale aceleiaşi asociaţii).

Împrejurarea că intimatul pârât nu a luat în considerare, la individualizarea sancţiunii amenzii, şi alte împrejurări de fapt (cum ar fi avantajul creat pentru client), care în opinia recurentei constituiau circumstanţe atenuante, nu este de natură să afecteze legalitatea deciziei contestate, aspectele relevate nefiind în măsură să diminueze pericolul social concret al faptelor săvârşite ori să conducă la reducerea sancţiunii aplicate.

Contextul economic nu justifică intervenirea alinierii simultane a tarifelor, iar avantajul pentru consumatorul final nu poate fi reţinut ca demonstrat, în condiţiile în care, dimpotrivă, doar pe o piaţă relevantă pe care se manifesta libera concurenţă consumatorul ar fi avut posibilitatea reală de a opta liber şi în cunoştinţă de cauză pentru tariful cel mai mic, pentru serviciile de calitate mai bună, pentru mijlocul de transport considerat mai rapid ori mai confortabil etc.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1273 din 14 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 iunie 2019.