Synagogue restitution denial affirmed for lack of ownership proof; compensation claim fails

Şedinţa publică din data de 24 mai 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, sub nr. x/2016 la data de 7 iulie 2016, reclamanta A. Bucureşti a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 665/21.04.2016 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând admiterea acesteia şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei sus menţionate şi constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul "sinagogă" situat în municipiul Botoşani, fosta str. x, Judeţul Botoşani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON/lună, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin emiterea deciziei contestate şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 6 decembrie 2016 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a amânate pronunţarea la data de 13 decembrie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 292 din 13 decembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din 6 decembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 292 din 13 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. Bucureşti a formulat recurs.

În motivarea recursurilor, reclamanta A. a arătat, în esenţă, următoarele:

Încheierea de şedinţă atacată nu este motivată, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, consideră reclamanta, în faţa primei instanţe a fost solicitată proba cu expertiza în vederea identificării imobilului revendicat, precum şi determinarea val contravalorii lipsei de folosinţă a acelui imobil, începând cu data Emiterii deciziei contestate şi până la data efectuării expertizei.

Această probă era în mod evident utile soluţionării cauzei fiind de natură a conduce la stabilirea unei corecte situaţii de fapt, şi cu toate că s-a argumentat pe larg motivele pentru care se impunea încuviinţarea şi administrarea acestei probe, prima instanţă a respins însă cererea, fără însă a motiva în vreun fel această soluţie.

Instanţa de fond a arătat într-un singur paragraf că faţă de răspunsul primit de la Primăria Municipiului Botoşani, identic ca şi conţinut cu alte două adrese comunicate, Se respinge proba cu expertiza ca fiind ne pertinente soluţionării cauzei.

Motivarea primei instanţe este atât de lacunara, încât nu se pot identifica, nici măcar prin a nu algie analogie, motivele care au condus la soluţia de respingere a probei.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuia să cuprindă următoarele elemente: obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este obligaţia esenţială a magistratului în privinţa acestui act procedural, fiind principala garanţie a dreptului la un proces echitabil.

A motiva hotărârea presupune, aşadar, a demonstra, prin utilizarea unei minime logici, juridice şi formale, de ce, plecând de la nişte date concrete existente, se ajunge, prin aplicarea unei norme juridice, la acea soluţie.

Motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti permite ca soluţia pronunţată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, şi nu pe considerente de natură subiectivă, discreţionară, ca părţile implicate într-o procedură judiciară să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei respective şi ca instanţele superioare să realizeze un control judiciar eficient.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt cu adevărat înţelese, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizata.

În acest sens, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. impune instanţelor naţionale obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile părţilor. Chiar dacă instanţele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părţi, nu aceeaşi posibilitate există în legătura cu obligaţia de a analiza şi examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun.

Raţiunile ce privesc "deplina şi corecta înţelegere a explicaţiei" nu pot servi drept dispensă în ceea ce priveşte motivarea hotărârii şi respectarea dreptului la o instanţă prevăzut de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în decizii de speţă, soluţionate sub lumina normelor vechiul C. proc. civ. a statuat că: "articolul 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. consacră, la rang de principiu, cerinţa motivării hotărârii şi aceasta deoarece motivarea este de esenţa hotărârii, creând în sarcina judecătorului obligaţia de a analiza mijloacele de apărare ale părţilor, situaţia de fapt şi aceea de a preciza elementele care îi justifică decizia şi îi asigură conformitatea cu legea. Motivarea unei hotărâri este una dintre componentele principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituind o garanţie procesuală ce permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti."

"motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite"

"în raport cu art. 261 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este casabilă dacă nu cuprinde, explicit, motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile făcute prin acţiune, nu se examinează probele şi nu se răspunde la toate apărările formulate de părţi, deoarece, în lipsa acestora, instanţa de recurs nu poate analiza temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate" (subl. ns.).

Totodată, potrivit celor enunţate în doctrină:

"motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare, accesibilă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. (...) Motivarea trebuie să ofere părţilor o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv."

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, fluentă şi inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi drept tuturor pretenţiilor şi apărărilor formulate de părţi şi, respectiv, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice şi iluzorii, ci unele concrete şi efective, prima instanţă avea obligaţia de a arăta motivele pentru care a înţeles să respingă solicitarea şi să pronunţe o soluţie fără determinarea completă şi corectă a situaţiei de fapt deduse judecăţii.

În lipsa motivelor ce au determinat prima instanţă să respingă cererea de probatorii formulată, instanţa de recurs nu poate exercita în mod efectiv controlul judiciar, iar A. îi este negat dreptul de a lua cunoştinţă de împrejurările de ordin obiectiv şi de raţionamentul care a condus prima instanţa la pronunţarea acelei soluţii, pentru a observa eventualele carenţe ale hotărârii şi a decide în deplină cunoştinţă cu privire la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. De aceea, instanţa investită cu soluţionarea prezentului recurs, este rugată să constate că încheierea recurată este nemotivată, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentei căi de atac, casarea încheierii şi a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incidente în cauză cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., mai precizează reclamanta.

S-a solicitat în faţa primei instanţe administrarea unei expertize tehnice şi emiterea unei adrese către Primăria Botoşani, prin cererea de administrare a probei cu expertiza se încerca identificarea în concret a imobilului revendicat, Iar prin adresă obţinerea de relaţii de la autorităţi cu privire la situaţia juridică a imobilului, pe care reclamanta nu le putea obţine în mod independent.

Neprocedând astfel cum a solicitat A., prima instanţă a încălcat dreptul la apărare al acesteia, consfinţit atât de prevederile art. 13 din C. proc. civ., cât şi de art. 24 din Constituţie.

Hotărârea dată de către instanţa de fond a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, mai arată reclamanta, fapt ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, reclamanta a învederat că a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea respectivei comisii, având în vedere că aceasta a omis să invite un reprezentant al A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

Prima instanţă a respins criticile, reţinând că această obligaţie a pârâtei nu este prevăzut în mod expres în O.U.G. nr. 83/1999, sub sancţiunea nulităţii, astfel încât nu se poate reţine incidenţa sancţiunii nulităţi virtuale decât în măsura în care s-a făcut dovada existenţei unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în sensul art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Această concluzie a primei instanţe este însă una fundamental greşită, în condiţiile în care, asigurarea dreptului de a susţine cererea de retrocedare este o condiţie extrinsecă a actului emis de Comisia Specială de Retrocedare, iar în raport de prevederile art. 176 din C. proc. civ. nerespectarea unor astfel de cerinţe legale este sancţionată cu nulitatea necondiţionată de dovedirea unei vătămări. Încălcarea dreptului de a susţine cererea de retrocedare reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, or, încălcarea acestui drept constituţional nu poate fi sancţionată decât cu nulitatea absolută a actului astfel emis .

Prima instanţă a încălcat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, A. demonstrând în cauză atât calitatea de proprietar al imobilului în discuţie a comunităţii evreilor din Botoşani, în perioada de referinţă la care se referă acest act normativ, dar şi preluarea abuzivă a imobilului de către statul român. Astfel, comunitatea evreilor din Botoşani a fost proprietara B. ca haine, aşa cum rezultă din extrasul din tabelul cu averea mobilă şi mobilă a Comunităţii evreilor din Botoşani, din 1943, precum şi din declaraţia dată de epitropul acestei sinagogi. Referitor la modalitatea de preluarea imobilului de către statul român, în speţă, operează o prezumţie de preluare abuzivă, având în vedere că la acest moment imobilul se află în patrimoniul statului.

Cât priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, poate pretinde, alături de anularea actului, repararea pagubei cauzate.

În concret, sub acest aspect, solicită ca despăgubiri, pentru repararea pagubei suferite, sumele pe care ar fi fost îndreptăţită reclamanta să le primească cu titlu de cedare a folosinţei imobilului, începând cu data emiterii deciziei de respingere a cererii de retrocedare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Considerentele înaltei curţi asupra recursurilor formulate

Analizând încheierea şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, a apărărilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, instanţa de recurs constată că este nefondată.

Chiar dacă raţionamentul instanţei de fond este prezentat pe scurt, rezultă foarte clar de ce instanţa a respins cele două probe solicitate. Astfel, a fost respinsă solicitarea de a se emite o nouă adresă către Primăria Municipiului Botoşani, cu motivarea că Primăria a răspuns solicitărilor instanţei, pe deoparte, iar pe de altă parte, atât în cererea de retrocedare, cât şi în decizia emise de Comisia specială de retrocedare, dar şi în acţiunea introdusă la instanţa de judecată este indicat imobilul situat în Botoşani, Strada x nr. 15. Instanţa de judecată a respins cererea de efectuare a unei expertize de specialitate, luând în considerare răspunsul primit de la Primăria Municipiului Botoşani, considerând cererea ca nepertinentă. Aşadar, constată Înalta Curte, instanţa de judecată a motivat corespunzător soluţia referitoare la cele două cereri şi a furnizat un răspuns pertinent solicitărilor reclamantei. Chiar dacă a făcut acest lucru pe scurt, în opinia instanţei supreme, judecătorul fondului s-a conformat exigenţelor impuse de art. 425 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica dezvoltată la punctul II de către reclamantă, cu invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din nou, instanţa de control judiciar constată că şi aceasta este nefondată.

În primul rând, este de observat că eventuala nerespectare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, nu îi este imputabilă instanţei de judecată şi nu plasează hotărârea judecătorului fondului în categoria hotărârilor judecătoreşti dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. După cum lesne se poate observa, pretinsa iregularitate semnalată de către reclamantă vizează decizia emisă de Comisia specială de retrocedare şi nu de către instanţa de judecată. Cât priveşte examenul de legalitate al susmenţionatei decizii, prin prisma textului regulamentar în legătură cu care reclamanta susţine că nu a fost respectat în speţă, judecătorul fondului a furnizat un răspuns precis, clar şi complet, împărtăşit şi de către instanţa supremă. Instanţa de judecată a arătat întemeiat că dreptul la apărare al A. nu a fost încălcat, în condiţiile în care obligaţia de a formula invitaţia de participare unui reprezentant al reclamantei la termenul la care Comisia a soluţionat cererea de retrocedare nu este prevăzută în mod expres în O.U.G. nr. 83/1999, sub sancţiunea nulităţii, astfel încât în speţă nu se poate discuta decât despre o nulitate virtuală, or, reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada existenţei unei vătămări prin faptul că un reprezentant al său nu a fost invitat să participe la şedinţa respectivei comisii. O astfel de dovadă nici nu putea fi făcută, observă Înalta Curte, în condiţiile în care reclamanta a ataşat cererii de retrocedare toate înscrisurile pe care le-a considerat necesare pentru a dovedi îndreptăţirea cererii sale, înscrisuri examinate de către Comisie în cuprinsul deciziei nr. 665 din 21 aprilie 2016 prin care a soluţionat cererea de retrocedare depusă de către A..

În fine, nici criticile prin care se încearcă demonstrarea faptului că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, nu pot fi primite.

Contrar celor susţinute în recurs, reclamanta nu a demonstrat calitatea de proprietar a comunităţii evreilor din Botoşani asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare .

Astfel, deşi reclamanta susţine că imobilul situat în municipiul Botoşani, strada x nr. 13 aparţine respectivei comunităţi, iar până în anul 1943 acolo a funcţionat o sinagogă, prin probele administrate în cauză nu s-a demonstrat acest lucru. La solicitarea reclamantei, instanţa de judecată s-a adresat Primăriei Municipiului Focşani solicitând un istoric de rol fiscal şi situaţia juridică a imobilului sinagogă, amplasat pe strada x nr. 13. La solicitarea repetată a instanţei, Primăria Municipiului Botoşani a răspuns în două rânduri, prin adresele nr. x din 12 octombrie 2016 şi nr. 27.258 din 29 noiembrie 2016, arătând că, în prezent, la adresa indicată - Municipiul Botoşani, Strada x numărul 13, fost numărul 53, nu 15, cum susţine reclamanta, figurează un imobil având destinaţia de bloc de locuinţe cu spaţii comerciale la parterul blocului. De asemenea, autoritatea publică locală în vederează că planşa cadastrală depusă de reclamantă în probaţiune, şi ataşată adresei instanţei, pentru a fi consultată de specialiştii din administraţia locală, se referă la alt imobil, situat în strada x nr. 13, imobil expropriat prin Decretul 420/1981 din proprietatea a două persoane fizice, nicidecum de la comunitatea evreilor din Botoşani. Primăria Municipiului Botoşani a mai arătat că fişa imobilului anexată aceleaşi adrese a instanţei se referă şi aceasta la un alt imobil decât cel care interesează în cauza de faţă, respectiv un imobil ce a fost expropriat tot în 1981 de la o altă persoană fizică.

Cât priveşte declaraţiile celor doi martori, C. şi D., deşi cele două persoane se referă la imobilul situat pe strada x nr. 13, acestea au precizat că imobilul respectiv a adăpostit Şcoala E., iar nu sinagoga F., aceasta din urmă fiind solicitată în dosarul de faţă.

Aşa fiind, observă Înalta Curte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar este una corectă, astfel încât orice discuţie despre preluarea abuzivă a imobilului, cât şi despre acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestui imobil, este superfluă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. împotriva cele celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate de către Curtea de Apel Suceava - încheierea din 6 decembrie 2016 şi sentinţa civilă nr. 292 din 13 decembrie 2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 6 decembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 292 din 13 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2019.