Judicial status as a central ministry precludes passive standing for back-pay claims; appeal converted to review is inadmissible under administrative litigation procedure.

Asupra apelului şi recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31 august 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Tribunalul Dolj, anularea Ordinului nr. 1370/CC din 14 aprilie 2016 şi obligarea pârâţilor, în funcţie de competenţe, la emiterea unui nou ordin, prin care salariul de bază şi sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, să i se acorde identic cu ale unui judecător aflat la acelaşi nivel al instanţei şi cu aceleaşi condiţii privind tranşele de vechime în muncă şi în funcţie.

A mai solicitat emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare pe ultimii 3 ani, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă şi recalcularea sporurilor şi altor drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare pe ultimii 3 ani, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar şi până la plata efectivă a acestuia, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamantei şi până la plata efectivă a acestuia.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 4062 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Dolj şi inadmisibilităţii şi prescripţiei invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Ordinul nr. 1370/C din 14 aprilie 2016 emis de Ministrul Justiţiei, a obligat pârâtul Ministrul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare al reclamantei, începând cu data de 9 aprilie 2015 conform dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015.

A obligat pârâţii să achite reclamantei diferenţele salariale rezultate cu dobânda legală de la 23 iunie 2016.

A respins, în rest, acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Tribunalul Dolj a formulat apel şi pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs.

3.1. Apelantul-pârât Tribunalul Dolj şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut că nu se poate vorbi de o discriminare, întrucât dispoziţiile Legii nr. 285/2010 s-au aplicat în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând solicitând casarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiţiei de la plata diferenţelor salariale acordate reclamantului.

A apreciat că în mod greşit s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanţilor sunt stabilite cu instanţa angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate şi plătite direct de instanţă, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale.

4. Soluţia instanţei de recurs asupra apelului formulat de Tribunalul Dolj

4.1. Analizând, cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., regularitatea învestirii sale cu apelul formulat de Tribunalul Dolj, Înalta Curte reţine următoarele.

Demersul judiciar dedus judecăţii are ca obiect anulare act administrativ şi, corelativ, obligare emiterea act administrativ, încadrându-se litigiilor specifice materiei contenciosului administrativ.

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială în materie, stabileşte, derogând de la norma generală procedural civilă, pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate în prima instanţă calea de atac a recursului declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Prin sentinţa ce face obiectul prezentei căi de atac, instanţa de fond a consemnat, în cuprinsul dispozitivului, în mod corect, cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calea de atac a recursului ce poate fi exercitată în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Deşi corect indicată în cuprinsul sentinţei atacate, calea de atac legală a recursului, pârâtul Tribunalul Dolj a înţeles să declare apel în cauză.

4.2. Astfel, Înalta Curte apreciază că, prioritar, se cere a fi analizată admisibilitatea căii de atac declanşate, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., privind principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Instanţa de control judiciar reţine, totodată, considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă" şi, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.".

În considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2016 date în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 457 alin. (4) C. proc. civ., în care legiuitorul vorbeşte expres despre recalificarea căii de atac s-au reţinut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ.] şi fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.

În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.".

Prin dispozitivul deciziei menţionate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis următoarele:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ."

4.3. Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of. , conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanţei supreme.

Raportat la considerentele şi la dispozitivul deciziei menţionate, Înalta Curte reţine că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menţionat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul, în condiţiile în care în hotărârea Curţii de Apel Bucureşti s-a menţionat în mod legal că poate fi atacată cu recurs.

De asemenea, în măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

4.4. În consecinţă, urmează a se da eficienţă dispoziţiilor legale relevante în rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a apelului declarat şi a respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în litigiu.

Examinând conţinutul cererii de apel formulate de pârâtul Tribunalul Dolj, se constată că acesta a invocat temeiul legal al apelului, art. 466 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea apelului.

De asemenea, din dezvoltarea criticilor aduse rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinţei atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres şi limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, apelul formulat în cauză urmează a fi respins, ca inadmisibil.

5. Soluţia instanţei de recurs asupra recursului formulat de Ministerul Justiţiei

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului Ministerului Justiţiei şi casarea parţială a hotărârii recurate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

5.1. Preliminar, instanţa apreciază că excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii nu are nicio relevanţă în soluţionarea recursului. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei nu a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte obligaţia principală, de emitere a noului ordin de salarizare conform dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

Recursul vizează doar obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamant, l-a obligat să achite diferenţele salariale rezultate.

Însă, această dispoziţie va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calităţii recurentului de ordonator principal de credite.

5.2. Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.".

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă, reţinându-se şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite", se poate concluziona că, în privinţa cererii intimatei-reclamante, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

5.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi va casa, în parte, sentinţa atacată, în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acesta privind plata diferenţelor salariale, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge apelul formulat de Tribunalul Dolj împotriva Sentinţei nr. 4062 din 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Admite recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei privind obligarea la plata diferenţelor salariale ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP