Media sanctions for minor’s privacy breach and truncated interview misrepresentation: proportionality of fines and objective information duty under audiovisual law

Şedinţa publică din data de 21 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19.04.2016, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat in judecata pe pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, solicitand, in principal, anularea Deciziei nr. 212/22.03.2016 a CONSILIULUI NATIONAL AL AUDIOVIZUALULUI si exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 30.000 RON, iar, in subsidiar, inlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţia publica sau diminuarea cuantumului amenzii aplicate la minimul legal, dupa caz.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3037 pronunţată în data de 14.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 3037 din data de 14 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., încadrând criticile sale, în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului arată recurenta că, în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor de ştiri difuzate în data de 23.02.2016, protejarea imaginii unui minor se subscrie aceloraşi criterii de analiză a faptelor precum protejarea imaginii oricărei persoane, legea neinstituind criterii distincte.

Prin urmare, atâta vreme cât minorului nu i-au fost aduse acuzaţii şi nu a fost subiect al unor judecăţi de valoare critice, nu se poate susţine că imaginea sa a fost afectată, cu atât mai mult cât ştirea viza un articol publicat anterior într-un ziar.

Apreciază recurenta că instanţa a soluţionat cauza cu nerespectarea limitelor mai largi ale dreptului la liberă exprimare prin presă, ştirea sancţionată având drept conţinut informarea publicului cu privire la publicarea unui articol într-un ziar, în cadrul articolului fiind menţionate atât numele cât şi vârsta minorului.

Invocă în acest sens cauza Thomac. Luxemburg (Hotărârea din 29.03.2001), în care s-a stabilit că, în cazul unor ştiri bazate pe datele aduse la cunoştinţa publicului anterior de către alte entităţi de presă, limitele libertăţii de exprimare şi informare sunt mai largi, în condiţiile în care informaţiile sunt deja publice.

Apreciază astfel recurenta că, în cauză acest criteriu este cu atât mai aplicabil, în condiţiile în care în emisiune, despre minor, nu s-au făcut afirmaţii insultătoare sau denigratoare, fiind doar evocată critica din cadrul articolului, privindu-l pe jurnalistul B..

Solicită recurenta a se observa că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că sancţionarea a avut loc pentru relatarea unei informaţii deja publice, preluată dintr-un articol de ziar, apreciind astfel că aplicarea unei amenzi este o măsură excesivă, care încalcă libertatea de exprimare.

În ceea ce priveşte fapta de încălcare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 şi a art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor din 18 şi 19 februarie 2016, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că legea nu instituie un criteriu privind poziţionarea în cadrul emisiunii a informaţiei privind data realizării unui interviu redifuzat, nefiind stabilit că acest anunţ ar trebui făcut la începutul emisiunii şi nu la mijlocul acesteia.

Consideră recurenta că, atâta timp cât informaţia considerată esenţială a fost transmisă publicului, condiţia prevăzută de lege - aceea a informării corecte - este îndeplinită, iar prin stabilirea unui astfel de criteriu, instanţa a adăugat la lege. O astfel de interpretare şi aplicare a legii este pur subiectivă.

Caracterul subiectiv, netemeinic al motivării date de instanţă rezultă şi din posibilitatea identificării unui raţionament invers: dacă data difuzării interviului ar fi fost difuzată la începutul emisiunii, persoanele care nu au vizionat de la început emisiunea, nu ar fi aflat că interviul a fost realizat în anul 2014.

În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă ilicită, ce constă în aceea că citatul din interviu nu a fost complet, eliminându-se un element care, în opinia instanţei şi a pârâtului, schimbă total informaţia destinată publicului, apreciază recurenta că o astfel de intervenţie asupra actului jurnalistic este un veritabil act de cenzură, iar difuzarea fragmentului " contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat" a avut ca scop învederarea unei idei pe care jurnaliştii au dorit să o transmită publicului, în contextul iminentei evacuări a postului de televiziune şi anume aceea că statul ar fi putut să prelungească raportul de locaţiune, aspect afirmat chiar şi de doamna C., una din persoanele care s-au exprimat în mod repetat în favoarea evacuării recurentei.

Apreciază recurenta că difuzarea unui fragment din întregul său, nu a determinat transformarea fragmentului difuzat într-un neadevăr, iar susţinerea " contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat" a rămas veridică, nemincinoasă, chiar şi dacă nu a fost urmată de restul citatului, respectiv "sau poate să nu fie prelungit de către stat". Ceea ce s-a dorit a fi subliniat este faptul că putea să îl prelungească, jurnaliştii fiind interesaţi să sublinieze ideea că statul poate prelungi raportul de locaţiune, o astfel de prezentare constituind o formă de exprimare, care este inviolabilă.

De asemenea, arată recurenta că jurnalistul are dreptul de a prezenta în maniera pe care o consideră adecvată ideea pe care doreşte să o exprime, neputându-i-se impune o anumită modalitate de exprimare, care, în opinia autorităţii, este cea corectă.

Cât priveşte titlurile şi afirmaţiile de genul" C. dă dreptate A." sau " Şefa DNA a recunoscut că A. nu trebuie evacuată", acestea se circumscriu dreptului jurnalistului la exagerare şi provocare, aspecte neavute în vedere în cadrul sentinţei, ele fiind însă în mod repetat enunţate de Curtea de la Strassbourg (cauza De Haes and Gijsels c.Belgiei), care a stabilit că jurnaliştii pot recurge la un grad de exagerare sau provocare, limitele mai largi ale libertăţii de exprimare aplicându-se şi informaţiilor care ofensează sau deranjează, mai ales în cazul unor persoane care ocupă funcţii oficiale.

Mai mult, susţine recurenta, este recunoscut că, în demersul său de comentare a unor situaţii, jurnalistul este în drept să se manifeste în mod subiectiv, invocând în acest sens Decizia nr. 7291/215.11.2013 pronunţată de ÎCCJ, în dosarul nr. x/2011.

Consideră astfel recurenta că jurnaliştii aveau dreptul să scoată în evidenţă anumite aspecte privind prelungirea contractului de închiriere a sediului, CNA neavând dreptul să intervină asupra demersului jurnalistic, în condiţiile în care afirmaţiile aparţin doamnei C., iar adevărul intrinsec al acestei afirmaţii nu este contrazis de continuarea citatului " dorit " de CNA " sau poate să nu fie prelungit de către stat".

Astfel, instanţa de fond a încălcat, prin motivarea dată, toate aceste principii care rezultă din jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond, ca fiind opţională respectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii, prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, susţine recurenta că aceasta este contrazisă de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care consideră aplicarea criteriilor de individualizare drept o condiţie esenţială a adoptării actului administrativ. Invocă în acest sens Deciziile ÎCCJ nr. 2358/05.06.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 şi nr. 272/05.02.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Apreciază recurenta că, respectarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 ar fi presupus ca, în cadrul deciziei să se regăsească analizate, pentru fiecare faptă contravenţională reţinută, criteriile amintite anterior, însă această analiză nu se regăseşte în cadrul deciziei, criteriile menţionate nefiind nici măcar enunţate, cu atât mai puţin analizate pentru fiecare faptă în parte iar sancţiunea nerespectării criteriilor de individualizare ale sancţiunii este nulitatea actului administrativ de sancţionare, întrucât în acest caz decizia însăşi este lipsită de motivare.

De asemenea, consideră recurenta că, neaplicarea criteriilor elimină posibilitatea analizei individuale a fiecărei fapte şi a fiecărei sancţiuni aplicate, ca o consecinţă devenind imposibilă extragerea din cuantumul amenzii totale aplicate pe cel al amenzii care s-ar aplica unei fapte individuale despre care instanţa ar putea aprecia că nu a reprezentat o abatere contravenţională.

Totodată, întreaga argumentaţie susţinută de instanţa de fond cu privire la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001 este străină de natura cauzei, dat fiind că nu a invocat o astfel de cauză de nulitate.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurare şi rejudecându-se în fond litigiul, să se admită contestaţia, dispunându-se anularea deciziei şi exonerarea societăţii de la plata amenzii în cuantum de "20.000 RON".

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimatul - pârât CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, intimatul susţine că recurenta - reclamantă nu aduce nici un argument pertinent şi concludent care să constituie un motiv de casare a sentinţei pronunţate.

Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de considerentele ce urmează.

Reclamanta Societatea A. S.A. a învestit instanţa de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 212/22.03.2016 emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 30.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare având ca obiect emisiunile informative " Ştiri" difuzate în data de 23.02.2016, Consiliul a constatat că, în cadrul emisiunilor informative a fost difuzată o ştire referitoare la un articol publicat de doamna D. în Ziarul " Jurnalul Naţional", articol scris sub forma unei "scrisori " adresate fiicei minore a unui cunoscut jurnalist, în cadrul acestei ştiri fiind menţionat în mod repetat numele şi vârsta minorei căreia îi era adresată scrisoarea, precum şi numele tatălui acesteia, care este o persoană publică.

În aceeaşi şedinţă publică, analizând rapoartele de monitorizare având ca obiect emisiunea " E." din data de 18.02.2016 şi emisiunile informative " Ştiri" din data de 19.02.2016, membrii Consiliului au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor articolelor 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului.

În fapt, s-a constatat că, în cadrul ediţiei emisiunii " E." postul A. a difuzat unele fragmente dintr-un interviu pe care doamna C. l-a acordat în anul 2014 cotidianului F., interviu în care aceasta s-a referit la punerea în executare a deciziei definitive pronunţată în dosarul "ICA".

In raport de conţinutul emisiunilor analizate, paratul a constatat că reclamanta a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, norme care instituie obligaţia de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor

De asemenea, paratul a constatat că reclamanta a încălcat şi prevederile art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului, potrivit cărora informarea cu privire la un fapt sau un eveniment trebuie să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Potrivit raportului de monitorizare, unele declaraţii ale dnei C., procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, făcute în cadrul unui interviu acordat în anul 2014 cotidianului F., în care a făcut referiri la punerea în executare a deciziei definitive pronunţată în dosarul "ICA", au fost difuzate în cadrul emisiunii "E.", ediţia din 18.02.2016, cu încălcarea normelor invocate.

Paratul mai sus menţionat a mai constatat că modalitatea în care postul a prezentat fragmentele preluate din respectivul interviu a fost de natură să inducă publicului ideea că declaraţiile prezentate ar fi actuale, în realitate, fiind vorba de unele declaraţii făcute în anul 2014. La difuzarea acestui material audiovizual, postul A. a precizat numai sursa preluării, nu şi data realizării acestuia, moderatorul făcând menţiunea că interviul este din anul 2014, abia după o oră şi trei sferturi de la debutul emisiunii.

De asemenea, paratul a constatat că declaraţiile difuzate în cadrul emisiunii "E.", ediţia din 18.02.2016, au fost prezentate trunchiat, astfel încât să rezulte că d-na C. ar da "dreptate" ori ar "susţine" postul A. în legătură cu executarea silită efectuată de către ANAF. Această ipoteză a fost indusă vehement publicului, atât de comentariile moderatorului emisiunii, dl. G., cât şi de titlurile afişate pe ecran.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorităţii publice emitente care au dus la sancţionarea reclamantei.

Analizând criticile încadrate de recurenta - reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată netemeinicia acestora, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor de ştiri difuzate în data de 23.02.2016, apreciază Înalta Curte în acord cu judecătorul fondului că, prin menţionarea, în mod repetat, a datelor de identificare a minorei, respectiv, numele şi vârsta acesteia, i-a fost afectată imaginea şi viaţa de familie a acesteia, aducându-se astfel atingere principiului interesului superior al minorului, ce prevalează în faţa dreptului la informare care guvernează orice program audiovizual.

Conform prevederilor art. 3 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare) " (1) Minorul are dreptul la protejarea imaginii şi a vieţii sale intime, private şi familiale….

(3) Dreptul minorului la respectarea vieţii private şi la propria imagine prevalează în faţa necesităţii de informare….".

Instanţa de recurs nu-şi poate însuşi argumentul recurentei - reclamante, în sensul că "atâta vreme cât minorului nu i-au fost aduse acuzaţii şi nu a fost subiect al unor judecăţi de valoare critice, nu se poate susţine că imaginea sa a fost afectată", apreciind ca fiind lipsit de relevanţă un astfel de argument, în condiţiile în care recurenta - reclamantă a prezentat într-un context negativ informaţii cu privire la datele de identificare a minorei, respectiv numele şi vârsta acesteia, aducând astfel atingere principiului interesului superior al minorului.

Cu privire la acest aspect, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că " victima" acestei scrisori este tocmai fiica redactorului şef B., căreia postul A. i-a nominalizat numele şi vârsta, tocmai în scopul defăimării tatălui său, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a prejudicierii imaginii şi vieţii de familie a acesteia.

Eludând prevederile privind protecţia dreptului minorului în programele audiovizuale difuzate, recurenta - reclamantă şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare într-un mod excesiv şi nerezonabil, cu scopul de a prejudicia imaginea şi viaţa de familie a minorei în vârstă de 10 ani, aducând astfel atingere unui principiu ce prevalează în faţa oricărui drept la informare ce guvernează orice program audiovizual, respectiv principiul interesului superior al minorului.

Înalta Curte aminteşte recurentei - reclamante că nu a fost sancţionată pentru " relatarea unei informaţii deja publice, preluate dintr-un articol din ziar", cum greşit susţine aceasta, ci pentru menţionarea în mod repetat, într-un context negativ a numelui şi vârstei minorei, fapt de natură să-i afecteze imaginea şi viaţa de familie. În acest context, astfel cum şi instanţa de fond a reţinut, scopul scrisorii ar fi fost atins şi dacă s-ar fi menţionat doar că scrisoarea este adresată fiicei minore a redactorului şef, fără menţionarea numelui acesteia.

Înalta Curte, fără a afecta importanţa libertăţii presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituţia României cât şi de CEDO, este un drept condiţional, şi nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi de care presa nu este exonerată, şi care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate.

Faţă de aceste considente, Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic instanţa de fond a reţinut în sarcina reclamantei săvârşirea faptei prevăzută de art. 3 alin. (1) din Codul audiovizualului, criticile acesteia pe acest aspect fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 şi art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizual, din cadrul emisiunilor din 18 şi 19 februarie 2016, reţine Înalta Curte că primul argument invocat de recurenta - reclamantă constă în faptul că legea nu instituie un criteriu privind poziţionarea în cadrul emisiunii a informaţiei privind data realizării unui interviu redifuzat, în sensul că legea nu stabileşte că acest anunţ ar trebui făcut la începutul emisiunii şi nu la mijlocul acesteia, atâta timp când informaţia considerată esenţială a fost transmisă publicului, condiţia prevăzută de lege - aceea a informării corecte -fiind îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului " (2) Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.".

Înalta Curte constată că, prin această normă, legiutorul instituie în sarcina tuturor furnizorilor de servicii media obligaţia de a asigura o informare corectă şi obiectivă a publicului, fără a reglementa în mod explicit speţe ce s-ar putea încadra în multitudinea de acţiuni apărute pe parcursul difuzării unui program audiovizual.

Astfel, în acord cu instanţa de fond, apreciază Înalta Curte că, desi legislaţia audiovizualului nu face nici o referire la poziţionarea în cadrul emisiunii a informaţiei privind data realizării unui interviu redifuzat, în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, recurenta - reclamantă avea obligaţia de a difuza în mod corect şi cu bună-credinţă informaţia privind data difuzării interviului, pentru ca publicul telespectator să-şi formeze liber opiniile.

Instanţa de control judiciar apreciază ca fiind nefondat argumentul recurentei - reclamante, în sensul că "instanţa a adăugat la lege". Din contră, interpretând corect dispoziţiile legale, prima instanţă a reţinut că " nu există o obligaţie legală de a preciza încă de la început data interviului la care se făcea referire, dar exista obligaţia impusă de art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor, favorizându-se libera formare a opiniilor.

Apreciază Înalta Curte că, pentru asigurarea unei informări corecte şi obiective a publicului telespectator, recurenta -reclamantă putea afişa pe ecran, încă de la începutul difuzării interviului şi pe toată durata acestuia data înregistrării lui, pentru ca publicul să fie corect informat şi pentru a-şi forma propria opinie cu privire la conţinutul acestuia.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că " Prin prezentarea tardiva a datei interviului, reclamanta nu a dat dovada de buna-credinta si nu a prezentat corect acest interviu, prin lipsa unui element faptic esential al acestuia, respectiv data interviului (tinand seama ca interviul a fost dat la acea data într-un anumit context)."

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurenta - reclamantă pe acest aspect, instanţa de fond reţinând în mod corect că reclamanta a încălcat obligaţiile prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului.

În ceea ce priveşte fapta ce vizează încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, potrivit cărora informarea cu privire la un fapt sau un eveniment trebuie să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă, reţine Înalta Curte că aceasta a constat în prezentarea trunchiată, în cadrul emisiunii " E." ediţia din 18.02.2016, a unei declaraţii făcute de doamna C., în sensul redării doar a unei părţi a interviului, care o favoriza pe recurenta - reclamantă, respectiv numai partea în care doamna procuror-şef DNA afirma că " dacă sunt contracte de închiriere şi ele nu expiră până la momentul la care se face executarea silită, contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat", în condiţiile în care declaraţia completă a procurorului-şef DNA din interviu era" Dacă sunt contracte de închiriere şi ele nu expiră până la momentul în care se face executarea silită, contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat sau poate să nu fie prelungit de către stat".

Se poate constata astfel cu uşurinţă că, prin eliminarea ultimei părţi a interviului, respectiv a celei ce conţine afirmaţia" sau poate să nu fie prelungit de către stat", se schimbă complet informaţia destinată publicului. În acest context, apreciază instanţa de control judiciar că omisiunea intenţionată a recurentei -reclamante de a nu difuza acest fragment în integralitatea lui, a avut drept consecinţă dezinformarea publicului telespectator, nefiind astfel respectată de către recurenta - reclamantă obligaţia de a prezenta în mod imparţial şi cu bună credinţă un fapt sau un eveniment, prevăzută de legiutor la articolul 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Cât priveşte doza de exagerare şi de provocare permisă jurnaliştilor, Înalta Curte reţine că, prin demersul "de a scoate în evidenţă anumite aspecte privind prelungirea contractului de închiriere a sediului ", s-a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare, în condiţiile în care tocmai omisiunea făcută că rea - credinţă de către recurenta - reclamantă, prin eliminarea părţii din interviu ce conţinea afirmaţia " sau poate să nu fie prelungit de către stat" a determinat ca publicul să nu-şi poată forma liber opinia cu privire la corectitudinea informaţiei primite.

Este de necontestat că jurnaliştii, ca şi invitaţii emisiunii au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă recurenta-reclamantă, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligaţia de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfăşurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

A fost invocată în cererea de recurs jurisprudenţa CEDO în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că intervenţia asupra actului jurnalistic este un veritabil act de cenzură.

Deşi recurenta insistă asupra necesităţii neexercitării cenzurii în comunicarea informaţiilor, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

În numeroase cauze Curtea Europeană a constatat că jurnaliştii au obligaţia de a relata cu bună credinţă, pe baza faptelor exacte, de a furniza informaţii viabile şi precise, cu respectarea eticii jurnalistice, statuând că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea eticii profesionale.

Totodată, la articolul 36 din Rezoluţia 1003/1883 cu privire la etica jurnalistică, se precizează că presa este obligată să se supună unor principii etice, ferme, prin care se garantează libertatea de exprimare şi dreptul fundamental al cetăţeanului de a primi informaţii corecte şi opinii sincere.

Instanţa de control judiciar reţine că obligaţia de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoştinţa acestuia informaţii reale, verificate, adevărate, cât şi îndatorirea de a prezenta toate informaţiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci şi exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligaţia prezentării tuturor informaţiilor relevante aferente unui subiect rezultă şi din obligaţia prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergenţă, precum şi din necesitatea asigurării unei informări imparţiale, obiective.

NU se contestă dreptul jurnaliştilor de a scoate în evidenţă anumite aspecte (în speţa de faţă prelungirea contractului de închiriere a sediului), însă aceştia trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională şi trebuie să fie în concordanţă cu obligaţiile expres prevăzute de legislaţia audiovizuală la art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului.

Înalta Curte apreciază astfel ca fiind nefondat argumentul recurentei - reclamante, conform căruia" jurnaliştii subscrisei aveau dreptul să scoată în evidenţă anumite aspecte privind prelungirea contractului de închiriere a sediului...", în condiţiile în care responsabilitatea pentru conţinutul programului îi revine acesteia, conform art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În condiţiile în care omisiunea intenţionată a reclamantei de a nu difuza fragmentul în integralitatea lui a avut drept consecinţă dezinformarea publicului telespectator cu privire la informaţia prezentată, s-a produs o încălcare nepermisă a obligaţiilor prevăzute în art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi art. 64 alin. (1) pct. 1 din Codul audiovizualului şi a principiilor consacrate de jurisprudenţa CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiţie şi echitate.

Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieţii societăţii, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă, jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la criteriile de individualizare a sancţiunii, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă în materie, are în vedere prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 care statuează că "individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an", indiferent de numărul emisiunilor analizate în cadrul deciziei de sancţionare şi fără ca individualizarea să privească fiecare dispoziţie legală constatată a fi fost încălcată în cuprinsul deciziei.

De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare se referă la individualizarea sancţiunii aplicate prin decizia Consiliului, iar nu la individualizarea faptelor.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu impune, ca o cerinţă de validitate a deciziei de aplicare a amenzii contravenţionale, redarea analizei efectuate în aplicarea sancţiunii, cu referire la fiecare dintre criteriile de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din acest act normativ, cuantumul amenzii fiind corect stabilit în funcţie de gravitate, efecte şi de sancţiunile aplicate pe parcursul ultimului an.

Dat fiind faptul că recurenta - reclamantă nu a înţeles să intre în legalitate după aplicarea celor două somaţii publice (prin Decizia nr. 127/11.02.2016 pentru încălcarea prevederilor privind protecţia minorilor şi prin Decizia nr. 209/17.03.2016 pentru încălcarea dispoziţiilor privind asigurarea informării corecte a publicului) apreciază Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că sancţiunea aplicată a fost corect individualizată, natura sancţiunii şi cuantumul acesteia, de 30.000 RON, fiind proporţionate în raport de gravitatea şi efectele faptelor precum şi de sancţiunile (somaţiile) aplicate anterior pentru încălcarea aceloraşi dispoziţii legale.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum de 30.000 RON, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualul şi a Deciziei nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, reprezintă o corectă şi legală exercitare a dreptului de apreciere al autorităţii şi nicidecum un motiv de nulitate a actului pentru " nerespectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii" aşa cum pretinde recurenta-reclamantă.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3037 din 14 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2019 .