Guarantee Fund's rejection of victim's compensation claim annulled; re-examination ordered after reconciliation held not to bar insurer liability.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta A. a solicitat admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 10308/20.10.2017 şi obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 450 000 RON, în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial şi nepatrimonial suferit ca urmare a implicării în accidentul rutier din data de 04.10.2010, precum si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, motivat, în esenţă, de următoarele:

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2805 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat Decizia nr. 10308/20.10.2017, emisă de FGA şi obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 2 000 RON, reprezentând onorariu avocat şi suma de 50 RON, taxa judiciară de timbru.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea recursului său, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul recurent a susţinut următoarele:

Instanţa de fond a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 din C. pen., reţinând in mod neîntemeiat că stingerea acţiunii civile nu poate opera decât asupra părţilor între care a intervenit împăcarea.

Astfel, din analiza sistemica a dispoziţiilor legii procesuale penale si ale legii penale rezultă că în situaţia expres prevăzuta de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. pen. (dispoziţii aplicabile in cauza, având in vedere ca accidentul de circulaţie s-a produs la data de 04.10.2010, iar împăcarea părţilor a intervenit prin declaraţiile date la data de 03.10.2011 si, respectiv, 05.10.2011) si de dispoziţiile alin. (159) alin. (2) Noul C. pen. (intrat in vigoare la data de 01.02.2014), acţiunea civila s-a stins.

Nu se poate retine ca, in speţa de fata, împăcarea părţilor, respectiv intre persoana ce are calitatea de parte vătămata si persoana fata de care s-a dispus începerea urmăririi penale, nu ar avea efect şi in raport cu asigurătorul ce ar trebui sa acorde despăgubiri in situaţia in care asiguratul RCA ar fi găsit vinovat si obligat la plata de despăgubiri.

Raţiunea pentru care este instituit caracterul obligatoriu al asigurării pentru răspundere civilă auto este de a asigura acordarea de despăgubiri terţilor prejudiciaţi in cazul producerii unui accident.

Prin urmare, odată ce partea vătămata si-a exprimat opţiunea de a renunţa la plângerea penala si, implicit, la orice pretenţie civila împotriva persoanei fata de care organele de cercetare penale au dispus începerea urmăririi penale, devin incidente dispoziţiile art. 132 alin. (1) din C. pen., potrivit cărora "împăcarea pârtilor in cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penala si stinge si acţiunea civila". De vreme ce nu se mai pune in discuţie răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 C. civ.), nu mai poate exista nici raportul subsidiar de acordare de despăgubiri de către asigurător.

Având in vedere ca FGA este un ultim resort de acordare de despăgubiri, in cazul premiză al insolvenţei unui asigurator, fiind un mecanism de protecţie pe piaţa asigurărilor, legea a prevăzut o procedură prin care FGA are obligaţia de a analiza dosarele de dauna si cererile de plată, conform prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. In cadrul aceste analize, având în vedere Rezoluţia de încetare a urmăririi penale din data de 10.11.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, in mod corect pârâta a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. pen.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare, intimata-reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, solicitând obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

La data de 04.10.2010 pe raza comunei Nicolae Bălcescu, judeţul Bacău a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a intervenientului forţat B., care în timp ce conducea autoturismul înmatriculat cu numărul x nu a acordat prioritate de trecere părţii vătămate A. care se angajase în mod regulamentar în traversarea părţii carosabile, pe trecerea de pietoni marcată corespunzător, pe care a accidentat-o în momentul în care finalizase traversarea, aceasta fiind proiectată în şanţul de beton din partea dreaptă.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin Decizia nr. 10308/20.10.2017 a respins cererea de plată formulată de reclamantă la data de 27.07.2016, întrucât a apreciat că, raportat la împăcarea părţilor intervenită în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău între conducătorul auto vinovat B. şi victima A., nu mai subzistă obligaţia de plată a asigurătorului.

Prin sentinţa recurată a fost anulată Decizia nr. 10308/20.10.2017 şi a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze cererea de plată a reclamantului şi să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele acesteia.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate susţinerile recurentului potrivit cărora împăcarea părţilor, respectiv intre persoana ce are calitatea de parte vătămata si persoana fata de care s-a dispus începerea urmăririi penale, ar avea efect şi in raport cu asigurătorul ce ar trebui sa acorde despăgubiri.

Este adevărat că dispoziţiile art. 132 din C. proc. pen. stabilesc că "Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă", însă acelaşi articol prevede că împăcarea părţilor este personală.

De asemenea, se reţine că şi dispoziţiile art. 159 alin. (2) C. pen. stabilesc că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit.

În acest context se constată că, în mod neîntemeiat încearcă recurenta să se prevaleze de dispoziţiile legale dispersate, prevederile citate stabilind fără echivoc că efectele împăcării au loc doar între părţile care au convenit împăcarea, iar stingerea acţiunii civile nu poate opera decât asupra părţilor între care a intervenit împăcarea.

Totodată, Înalta Curte constată că nu are relevanţă pentru răspunderea civilă a asiguratorului faptul că reclamanta s-a împăcat în cursul urmăririi penale cu conducătorul auto, având în vedere că legiuitorul a prevăzut în mod expres prin dispoziţiile art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009 " În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor".

Cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri sunt enumerate în art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009, împăcarea părţilor nefiind însă, unul dintre ele.

Aceste cazuri enumerate de art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009 sunt:

1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:

a) de un caz de forţă majoră;

b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5;

c) din culpa exclusivă a unei terţe persoane;

2. prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului;

3. prejudiciile produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea sau utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi care este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;

4. prejudiciile cauzate în situaţiile în care nu se face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;

5. partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului;

6. amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;

7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă;

8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;

9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător şi persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului;

10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele prejudiciate ştiau că vehiculul respectiv era furat;

11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru;

12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;

13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului;

14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război;

15. pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie.

În raport de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că răspunderea civilă a asiguratorului se întemeiază pe contractul de asigurare, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurent, că, în cazul împăcării părţilor intervenite în procesul penal, pot fi stabilite despăgubiri.

Instanţa de recurs, în acord cu cele reţinute de Curtea de apel, apreciază că între răspunderea civilă delictuală, care reprezintă latura civilă a procesului penal, şi răspunderea civilă întemeiată pe contractul de asigurare nu există nici un raport juridic care să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale întemeiate pe contractul de asigurare, ci, dimpotrivă, există norme speciale care reglementează materia asigurărilor prin care se instituie expres obligaţia acordării de despăgubiri şi în situaţia împăcării părţilor în cadrul procesului penal.

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de recurentul-pârât nu justifică refuzul acordării despăgubirilor, ca urmare a împăcării intervenite între părţi în cadrul dosarului penal.

În fine, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând pârâtul să soluţioneze pe fond cererea reclamantei, ca efect al anulării Deciziei nr. 10308/20.10.2017 emisă de FGA, sentinţa recurată fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatei-reclamante, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de acesta la dosar, respectiv chitanţa privind onorariul de avocat în cuantum de 2.000 RON.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2805 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2019.