Fiscal security measures validity based on presumptive risk of asset dissipation through fictitious transactions

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.03.2016 ca fiind nelegală şi netemeinică; în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 anularea Procesului Verbal nr. x/25.03.2016 a Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu; ridicarea măsurilor asigurătorii - sechestru asigurător, asupra bunurilor imobile şi mobile individualizate şi instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.03.2016; anularea tuturor actelor subsecvente Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.03.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 80 din 6 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect anularea Procesului-verbal nr. x/25.03.2016 emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

A fost respins, ca inadmisibil, petitul anterior menţionat.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii petitului de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFSB 3673/29.03.2016.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

A fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu şi s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/29.03.2016emisă de pârâtă.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFSB 3673/29.03.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 80 din data de 06.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a VII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, prin motivele de recurs formulate, pârâta ANAF a criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, invocând dispoziţiile art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013, potrivit cărora această direcţie fără personalitate juridică nu poate sta în judecată în nume propriu şi nici nu poate fi încadrată în prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, s-a precizat că, în cauză, calitatea de pârât o are Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, reprezentarea în faţa instanţelor de judecată fiind asigurată de Direcţia Generală Juridică din cadrul ANAF.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut că este îndeplinită condiţia impusă de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la dispunerea măsurilor asigurătorii.

În opinia recurentei pârâte este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii doar să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

Aşadar, prin faptul că societatea reclamantă A. S.R.L. nu a evidenţiat corect realitatea contabilă, organele fiscale în mod corect au estimat că această societate s-ar putea sustrage de la procedura de colectare, motivând şi argumentând în cuprinsul deciziei aceste aspecte şi dispunând în consecinţă măsuri asigurătorii.

S-a mai arătat prin motivele de recurs, că invocarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire la conduita pe viitor a intimatei reclamante, iar în etapa de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspicini sunt suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Conform practicii judiciare invocată de recurentă în cuprinsul motivelor de recurs, s-a arătat că pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, respectiv existenţa unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

În acest sens, recurenta pârâtă a invocat practică judiciară, respectiv sentinţa civilă nr. 20977/2015 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, decizia nr. 844/2014 a Tribunalului Călăraşi, decizia nr. 9454/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 şi sentinţa civilă nr. 13256/2014 a Judecătoriei Constanţa.

În concluzie, pentru motivele arătate în cererea de recurs, recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii promovate de A. S.R.L., ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., în raport de neindicarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că prin recursul formulat recurenta pârâtă nu a înţeles să indice vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că recurenta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)- e), precum şi cele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, intimata reclamantă a susţinut că motivele formulate de recurentă nu sunt de natura celor ce pot fi încadrate din oficiu în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

S-a invocat şi inadmisibilitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine cauza spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat prin recursul formulat în cauză.

În acest sens, intimata a invocat cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25/2014 referitor la interpretarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., arătând că aceasta este aplicabilă şi în prezenta cauză, în condiţiile în care Curtea de Apel Târgu Mureş a soluţionat în primă instanţă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, rezultând astfel că cererea recurentei de rejudecare a cauzei de căre instanţa de recurs este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, intimata reclamantă a arătat că, în mod corect, instanţa a concluzionat că Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu are calitate procesuală pasivă fiind emitenta actului administrativ.

S-a arătat că reclamanta a înţeles să atribuie calitate procesuală pasivă emitentului actului administrativ, respectiv Administraţiei Fiscale a Finanţelor Publice - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu şi, chiar dacă în cuprinsul acţiunii principale a fost indicat doar sediul acestei direcţii regionale, nu se pune problema lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF sau a Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

Cu privire la fondul cauzei, intimata reclamantă a arătat că în argumentarea motivelor de recurs pârâta a susţinut că simpla constatare a unor ipotetice nereguli conduce în mod necesar şi inevitabil la luarea de măsuri asigurătorii, fără însă a se ţine cont de prevederile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 care statuează în mod expres obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

S-a arătat că, faţă de cele constatate de prima instanţă, se observă că a fost reţinut caracterul excepţional al acestor măsuri derivând din natura consecinţelor legale produse prin efectul lor, care în fapt şi în drept conduc la îngrădirea dreptului fundamental la proprietate consfinţit de art. 44 din Constituţia României. Or, existenţa unei motivări temeinice a actului administrativ trebuie garantată pentru a nu genera o ingerinţă asupra dreptului la proprietate privată al persoanei vizate de măsurile asigurătorii.

În concret, intimata reclamantă A. S.R.L. a subliniat că în vederea îndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 46 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 organul emitent al actului trebuie să ateste că ipotezele avute în vedere de legiuitor se verifică la data luării măsurilor, respectiv să existe date certe, susţinute de probe, care să determine concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul. Motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica în mod neechivoc elementele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei adoptate.

A mai susţinut intimata reclamantă că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu face decât să reproducă în esenţă condiţiile precizate în textul de lege fără a le corobora cu datele concrete care reies din starea de fapt. Altfel spus, emitentul actului nu arată care sunt probele sau indiciile din care ar reieşi că reclamanta s-ar sustrage de la o eventuală obligaţie de plată stabilită printr-un titlu de creanţă.

Intimata a susţinut că art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 trebuie interpretat prin raportare la întreaga economie a noului Codul de procedură fiscală, stabilirea creanţelor fiscale fiind diferită de procedura colectării acestora, astfel că, din această perspectivă, dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecinţa fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

De asemenea, arată că potrivit alin. (7) al art. 213 din Legea nr. 207/2015 se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Încetarea efectelor măsurilor sau reanalizarea pericolului la 6 luni arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor controlate.

În concluzie, s-a susţinut că organul emitent nu şi-a motivat în fapt şi în drept decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, vătămând astfel în mod considerabil drepturile materiale şi procesuale ale reclamantei.

Totodată, s-a arătat că netemeinica acestor măsuri reiese şi prin raportare la evoluţia cifrei de afaceri a reclamantei, a patrimoniului brut al acesteia şi al comportamentului fiscal până în prezent, din analiza cărora se poate constata că nu există pericolul sustragerii de la plata unor eventuale creanţe fiscale stabilite în sarcina reclamantei. Exemplificând, reclamanta a arătat că de la înfiinţare cifra de afaceri a crescut cu aprox. 300% în doar 5 ani, iar sub aspectul patrimoniului, valoarea bunurilor depăşeşte cu mai bine de 2.5 ori suma principală pentru care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii.

Concluzionând, intimata reclamantă A. S.R.L. a susţinut că, pe de o parte, măsurile asigurătorii dispuse de pârâtă nu sunt probate şi temeinice, iar pe de altă parte, faţă de cele anterior arătate, nu există un pericol de sustragere de la plata unei eventuale creanţe fiscale stabilite în sarcina sa.

Prin urmare, a apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia primei instanţe prin care s-a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi inadmisibilităţii recursului.

S-a arătat că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 15 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este întemeiat, în limitele şi pentru argumentele în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentei acţiuni, în condiţiile neatacării sentinţei de către reclamantă, îl reprezintă cererea reclamantei A. S.R.L. privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.03.2016 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

Prin decizia respectivă, emisă în temeiul art. 213 din Legea nr. 207/2015 s-au instituit măsuri asiguratorii asupra unor bunuri mobile aparţinând reclamantei, raportat la procesul-verbal nr. x/25.03.2016 prin care s-a evidenţiat suma de 1.008.640 RON, reprezentând impozit pe profit.

Potrivit prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală:

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Critica privind modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale a pasive a Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

In susţinerea excepţiei recurenta - pârâtă a invocat dispoziţiile art. 15 alin. (1) Secţiunea 1 din H.G. nr. 520/2013 potrivit cărora "In cadrul Agenţiei se organizează şi funcţionează Direcţia generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire, descoperire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală".

A susţinut recurenta că are calitatea de pârâtă Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică.

Aminteşte instanţa de control judiciar asupra distincţiei dintre personalitatea juridică şi capacitatea de drept administrativ, definită ca fiind aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, care transpusă în plan procesual, reprezintă capacitatea autorităţii publice emitente a actului administrativ contestat de a sta în proces, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică şi deci, capacitate juridică în sensul civil al noţiunii (decizia nr. 3092 din 15 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Analizând sentinţa recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, Înalta Curte constată recursul întemeiat, urmând a-l admite.

Analiza îndeplinirii condiţiile cerute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii se raportează la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

Deşi nu este suficientă o simplă redare a faptelor fiscale reţinute în procesul-verbal de control pentru a fi îndeplinită condiţia motivării actului de instituire a măsurilor asigurătorii, pornind însă de la analiza acestora şi a unor fapte conexe se pot desprinde argumente care să conducă la prezumţia de existenţă a pericolului de sustragere, ascundere, risipire a patrimoniului debitorului.

Pericolul de sustragere/ascundere a patrimoniului poate rezulta şi din conduita contribuabilului anterioară controlului, mai exact din înseşi mijloacele concrete prin care reclamanta a generat neplata datoriilor către bugetul de stat, existând riscul ca reclamanta să utilizeze şi in continuare mijloace care să îngreuneze sa chiar să împiedice colectarea sumelor.

În speţă, măsurile asigurătorii au fost motivate, arătându-se că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă de la control, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea întrucât sumele estimate de plată sunt generate de evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive, iar între sumele de plată constatate şi cele declarate de societate există o discrepanţă semnificativă.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a debitorului, în practică, o astfel de conduită fiind remarcată în situaţia în care debitorul este beneficiarul unui circuit tranzacţional simulat, prin înregistrarea de achiziţii nereale de mărfuri şi de servicii de la entităţi de tip "fantomă", generatoare de deduceri fiscale ilegale (TVA şi impozit pe profit).

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, trebuie analizat comportamentul fiscal al contribuabilului.

Or, un comportament fiscal apt a forma această prezumţie privind existenţa pericolului sustragerii se desprinde şi în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că societatea reclamantă a înregistrat achiziţii importante de deşeuri în perioada 2012-2014 de la persoane fizice, în valoare de 9.434.397 de RON (39 % din valoarea totală a livrărilor), iar cu ocazia verificării realităţii operaţiunilor a fost identificată lipsa documentelor de predare deşeuri/primire sume, recunoaşterea parţială a cantităţilor predate, sau situaţii în care persoanele audiate au susţinut că nu au prestat activitatea de predare deşeuri fiind angajate ale societăţii reclamante.

Totodată, s-a reţinut că pentru deşeurile facturate către reclamantă, societatea Reciclare DS S.R.L. nu a putut face dovada livrării efective a acestora prin documente justificative (avize de însoţire a mărfii, bonuri de cântar la încărcare şi descărcare), constatându-se prin rapoartele de inspecţie fiscală x din data de 06.02.2012 şi nr. F-CJ 755 din data de 2.08.2012 încheiate la societatea Reciclare DS S.R.L., că reclamanta din prezenta cauză are un comportament fiscal inadecvat.

S-a reţinut, de asemenea, că în perioada 2012-2014 diferenţa dintre producţia declarată în autorizaţia de mediu (750 tone fulgi/1000 tone deşeu) şi producţia realizată (303,17 tone fulgi/1000 tone deşeu) este de 44,683% din total achiziţii şi reprezintă materii prime înregistrate in evidenta contabilă a societăţii A. S.R.L. asupra cărora există suspiciunea că sunt fictive, precum şi că societatea a realizat cheltuieli nejustificate cu materialele auxiliare (solvenţi) pentru care există suspiciunea că nu au la bază operaţiuni reale, întrucât consumul înregistrat este de 35 de ori mai mare decât limitele maxime admise conform autorizaţiei de mediu, constatându-se astfel cheltuieli nedeductibile fiscal in sumă de 212.947 RON, pentru care organul de control a calculat impozit pr profit suplimentar în sumă de 34.072 RON.

Realitatea operaţiunilor urmează a fi stabilită de instanţa învestită cu acţiunea în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale, însă din perspectiva dispoziţiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, aspectele indicate constituie indicii în ceea se priveşte comportamentul fiscal inadecvat în sensul existenţei pericolului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, neputându-se reţine lipsa motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Instanţa fondului consideră că se impune a fi dovedit pericolul privind sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, însă, condiţionează aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, ceea ce restrânge sfera de aplicare a textului de lege, care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

De asemenea, în analizarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune a avea în vedere şi constatările din timpul inspecţiei fiscale care se reflectă în raportul de inspecţie fiscală şi care au determinat instituirea acestei măsuri.

Reţine astfel Înalta Curte, că în speţă există indicii din care rezultă un comportament fiscal neadecvat apt să impună din partea organului fiscal măsuri de conservare.

Un alt motiv de nelegalitate a măsurii invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată l-a constituit încălcarea ordinii de prioritate prevăzută de pct. 5.8 şi pct. 5.12 din Ordinul Preşedintelui ANAF 2605/2010.

Trimiterea la prevederile Ordinului Preşedintelui ANAF 2605/2010 este inexactă. Acest ordin este emis în baza şi in executarea O.G. nr. 92/2003, iar ordinul emis în baza şi în executarea Legii nr. 207/2015 este Ordinul nr. 2546/2016, care la pct. 28 prevede ordinea de dispunere a măsurilor asigurătorii.

Instanţa de control judiciar constată că nu s-a depus nicio dovadă în susţinerea acestui motiv, nu s-a arătat in concret în ce fel a fost încălcată ordinea prevăzută la pct. 28 lit. a)-h) din Ordinul nr. 2546/2016.

O altă critică de nelegalitate a Deciziei nr. AFSB3673/29.03.2016 a constituit-o nerespectarea, de către organul emitent, a procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 207/2015, privind audierea reprezentantului reclamantei, însă, apreciază instanţa de control judiciar că, dat fiind caracterul urgent al măsurii, sunt întrunite condiţiile de aplicare a excepţiei reglementate la alin. (2) lit. a) din art. 9, care prevede că organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.

De altfel şi Ordinul nr. 2546/2016, prin anexele sale, prevede că audierea debitorului nu este obligatorie la instituirea măsurilor asiguratorii, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Nu pot fi reţinute susţinerile intimatei - reclamante potrivit cărora, la luarea măsurii nu poate fi avută în vedere decât conduita ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor controlate, aducând ca argument în acest sens, dispoziţiile alin. (7) al art. 213 din Legea nr. 207/2015, care ar prevede obligativitatea reanalizării subzistenţei acestui pericol după 6 luni.

Termenul de 6 luni instituit de dispoziţiile legale indicate este unul stabilit în favoarea debitorului, privind durata maximă pentru care se poate dispune măsura asiguratorie, în ipoteza în care organul fiscal nu emite titlul de creanţă, însă aceste dispoziţii nu au semnificaţia pretinsă de intimata - reclamantă, a restrângerii aplicării alin. (2) al art. 213 la situaţii ulterioare realizării operaţiunilor controlate.

In ceea ce priveşte evoluţia cifrei de afaceri, reţine Înalta Curte că aceasta împrejurare nu reprezintă un criteriu care indică un comportament fiscal corect, astfel că nu poate avea un caracter determinant în controlul legalităţii deciziei atacate.

Cât priveşte inadmisibilitatea recursului, invocată de intimata - reclamantă prin întâmpinare, se constată că susţinerile nu se referă la un fine de neprimire a căii de atac, ci la adoptarea soluţiei de casare cu reţinere spre rejudecare, apreciată de intimata ca nefiind o opţiune permisă de dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., care impun, în caz de casare a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste susţineri vor fi înlăturate, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 80 din 6 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2019.