Taxpayer wins VAT refund after 2008 correction of 2004 intra-Community acquisition upheld; tax assessment annulled, restitution with interest ordered.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra recursurilolr de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.03.2015 reclamanta A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (ANAF -DGSC) şi ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Activitatea de Inspecţie fiscală (ANAF-DGAMC), pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 346/30 octombrie 2014 emisă de ANAF - DGSC prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/25 martie 2014, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/25 martie 2014 emisă de ANAF- DGAMC, a raportului de inspecţie fiscală din data de 25 martie 2014 întocmit de ANAF - DGAMC.

S-a solicitat, pe cale de consecinţa, obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 2.014.996 RON, reprezentând contravaloarea obligaţiilor fiscale stabilite în mod nelegal în sarcina reclamantei prin actele administrative atacate şi achitate de reclamanta conform OP nr. x/3.04.2014 şi OP nr. x/24.04.2014; plata daunelor moratorii aferente sumei 2.014.996 RON, daune moratorii constând în dobânzi calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 Codul de procedură fiscală, începând cu data achitării sumei de 2.014.996 RON şi până la data restituirii efective a sumelor solicitate.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1518 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis actiunea formulata de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtele ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi ANAF- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecţie Fiscală.

S-a dispus anularea Deciziei nr. 346/30.10.2014 emisa de ANAF-DGSC, a Deciziei de impunere nr. x/25.03.2014 emisa de ANAF-DGAMC si a Raportului de Inspecţie Fiscala din 25.03.2014 întocmit de ANAF-DGAMC.

A fost obligată parata ANAF-DGAMC la restituirea sumei de 2.014.996 RON, contravaloare obligaţii fiscale stabilite nelegal în sarcina reclamantei si achitate prin OP 900/3.04.2014 si OP 1126/24.04.2014 si la plata daunelor moratorii aferente sumei de 2 014 996 RON, reprezentând dobânzi calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 din Codul de procedură fiscală, de la data achitării sumelor si pana la data restituirii efective.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recurs, solicitând admiterea acestora şi respingerea acţiunii ca nefondată.

1.3.1. Prin recursul formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a susţinut că sentinţa recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material.

A arătat recurenta că înregistrarea a fost tratată ca şi o înregistrare distinctă, fără documente justificative şi nu ca o corecţie a unei înregistrări precedente, întrucât intimata nu a efectuat în această perioadă (februarie 2008) stornări ale unor înregistrări precedente (aşa cum se precizează în nota explicativă), respectiv nota contabilă în roşu "4426 - TVA deductibilă = 4427 - TVA colectată" cu "797.355 RON".

S-a susţinut că, în mod eronat, intimata a procedat la preluarea TVA în sumă de 797.355 RON, aferentă perioadei analizate de inspecţia fiscală prin raportul de inspecţie nr. x/14.10.2005, la rândul 17 "Achiziţii de bunuri şi servicii taxabile cu cotă de 19%" din decontul de TVA aferent lunii februarie 2008, invocându-se în acest sens: principiul unicităţii inspecţiei fiscale; posibilitatea verificării unei perioade deja controlate numai pe cale de excepţie potrivit art. 105 alin. (3) din Codul de procedură fiscală; dreptul contribuabililor de a-şi corecta propriile declaraţii, dar numai până la momentul începerii inspecţiei fiscale, al cărui obiect îl constituie însăşi verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, conform art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală; împrejurarea că după terminarea inspecţiei fiscale şi valorificarea rezultatelor prin emiterea de acte administrative fiscale, contribuabilii nu mai pot reveni asupra perioadei verificate.

Totodată s-a arătat că, în măsura în care se consideră lezaţi în drepturile lor de rezultatele inspecţiei fiscale, contribuabili au dreptul de a formula contestaţie, în mod greşit prima instanţă reţinând că intimata nu avea interes de a contesta raportul de inspecţie fiscala întocmit în anul 2005.

A mai invocat recurenta faptul că după emitere şi comunicare, actele administrative fiscale necontestate îşi consolidează caracterul legal şi obligatoriu în mod definitiv. În acest sens s-a arătat că potrivit prevederilor de la pct. 4 din Instrucţiunile de corectare a erorilor materiale din deconturile de TVA aprobate prin O.M.F.P. nr. 520/2005, corectarea decontului de TVA nu este posibilă pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecţiei fiscale sau pentru care este în curs de derulare o inspecţie fiscală.

A arătat recurenta că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de fond şi de formă, cerinţele de fond privind însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia, presupunând realizarea de către persoana impozabilă a unei achiziţii şi, pe cale de consecinţă, existenţa unei facturi care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

A fost criticată hotărârea instanţei de fond si cu privire la obligarea la restituirea sumei de 2.014.996 RON si la plata dobânzilor calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 Codul de procedură fiscală, în condiţiile existenţei unei reglementări legale derogatorii de la dreptul comun, respectiv procedura prevăzută de art. 117 Codul de procedură fiscală si de dispoziţiile pct. 2 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget care reglementează competenta în materia restituirii sumelor de la buget.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală dobânda se acordă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau (2 in. 1) sau la art. 70, după caz, la cererea contribuabililor.

1.3.2. Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs prin care a criticat hotărârea pronunţată, apreciind că a fost data cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 s-a arătat, că în mod greşit instanţa de fond, a admis capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 346/30 octombrie 2014, în contradictoriu cu pârâta DGAMC în condiţiile în care emitentul actului este ANAF - DGSC, astfel că recurenta nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere.

Referitor la dispoziţia instanţei de prin care s-a dispus obligarea recurentei la restituirea sumei de 2.014.996 RON, s-a solicitat a se avea în vedere că actele administrativ -fiscale au fost emise în deplină concordanţă cu prevederile legale aplicabile. De asemenea, s-a arătat că, pentru restituirea unor sume de la bugetul de stat exista o procedura speciala, astfel cum este prevăzuta în OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, precum si în O.G. nr. 92/2003, art. 117 alin. (1), lit. f), astfel că instanţa nu putea, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, decât să se pronunţe cu privire la legalitatea actelor atacate şi cu privire la împrejurarea dacă suma este sau nu datorată de la bugetul de stat.

A apreciat recurenta că, procedând astfel, instanţa de fond a eludat prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, făcând, de exemplu, imposibilă compensarea sumelor cu eventualele datorii fiscale (art. 117 alin. (6).

În concluzie, a arătat recurenta că, în raport de procedura administrativa specială prin care se pot restitui sumele de la bugetul de stat, acest capăt de cerere este inadmisibil. Totodată, a susţinut că în situaţia în care reclamanta se considera vătămata prin emiterea deciziei de restituire sau prin compensările efectuate, aceasta poate formula contestaţie administrativa în temeiul art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003 si apoi, după soluţionare, se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

In ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond prin care s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/25.03.2014 si a Raportului de Inspecţie Fiscala din 25.03.2014 emise de către parata Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus anularea, pentru considerentele expuse in motivele de recurs, care reprezintă o reluare fidelă a considerentelor recursului formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi prezentate la pct. 1.3.1. din prezenta hotărâre, pe care instanţa nu le va mai relua.

In plus, s-a susţinut prin motivele de recurs că, prin necontestare, actele administrativ - fiscale emise în urma solicitării rambursării t.v.a aferentă perioadei 01.10.2004-30.06.2005, au rămas definitive.

A arătat recurenta că nu sunt întemeiate susţinerile reclamantei în sensul aplicabilităţii prevederilor art. 105 alin. (3) şi art. 1051 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală referitoare la reverificarea unei perioade ca urmare a apariţiei unor elemente suplimentare, în condiţiile în care reclamanta a înscris taxa pe valoarea adăugată la rândul 17 "Achiziţii de bunuri şi servicii taxabile cu cota de 19%" şi nu la rândul de regularizări taxă pe valoare adăugată.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurenta a susţinut că a formulat obiecţiuni, susţinând că nu se poate invoca exercitarea dreptului de corecţie, cât timp operaţiunile au făcut obiectul unei verificări anterioare, împotriva căreia nu s-a exercitat calea de atac prevăzută de Codul de procedură fiscală.

S-a arătat că această operaţiune contravine prevederilor art. 1471 alin. (2) si (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, care precizează ca în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile si formalităţile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscala de declarare, persoana impozabila îşi poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiţii şi formalităţi sau printr-un decont ulterior, dar nu după mai mult de 3 ani consecutivi după anul în care acest drept ia naştere, iar dreptul de a-şi corecta propriile declaraţii operează pana în momentul începerii inspecţiei fiscale, conform art. 94 alin. (1) din Codul de procedura fiscală.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele moratorii, s-a susţinut, prin motivele de recurs, că acest drept nu se naşte decât în condiţiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, anterior prezentate.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.4. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor, prin raportare la prevederile art. 488 din C. proc. civ., apreciind că niciuna dintre recurentele - pârâte nu a formulat critici concrete asupra hotărârii primei instanţe.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul intimatei a precizat că nu mai susţine excepţia invocată.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a susţinut intimata - reclamantă că prin decizia atacată s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva actelor emise de această pârâtă, iar legitimarea procesuală pasivă se justifică şi din raţiuni de opozabilitate.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului nr. 3 al acţiunii, invocată de ambele recurente - pârâte, a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 117 din O.U.G. nr. 92/2003 nu fac inadmisibilă cererea de stabilire a dreptului la restituire pe calea hotărârii judecătoreşti.

Pe fondul recursului, s-a arătat că motivele de recurs sunt neîntemeiate întrucât suma reprezentând T.V.A. aferentă tranzacţiei din anul 2004 a fost achitată de reprezentantul fiscal al vânzătorului, astfel încât nerecunoaşterea dreptului reclamantei la regularizarea sumei colectate ar duce la o dublă impunere.

S-a arătat că înregistrarea din anul 2008 reprezintă o simplă corecţie contabilă, realizată înăuntrul termenului de prescripţie.

2. Procedura de soluţionare a recursului

In cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost analizat în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. în Completul de filtru.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă la data de 15 mai 2019.

3. Analiza motivelor de casare invocate de recurentele - pârâte

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

3.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

In anul 2004, în baza unui contract de achiziţii mijloace fixe încheiat între A. şi B.-Austria, i-au fost livrate A. S.A. utilaje în valoare de 1.021.868 euro.

B. şi-a desemnat un reprezentant fiscal pe teritoriul României, în persoana SCA C.. În acest context, facturile pentru livrări naţionale au fost înregistrate în contabilitatea A. la data de 8 octombrie 2004, potrivit procedurii de taxare inversă.

În anul 2005, organele fiscale ale ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - au efectuat o inspecţie fiscală parţială la A., nefiind relevate diferenţe fată de evidentele societăţii, nici în ceea ce priveşte TVA colectată, nici în ceea ce priveşte TVA deductibilă, fiind întocmit în acest sens Raportul de inspecţie fiscală nr. x/14 octombrie 2005.

In anul 2008, SCA C.-reprezentantul fiscal- a făcut obiectul unui control fiscal în vederea soluţionării unor deconturi de TVA. A fost emisă Decizia de impunere nr. x/9 mai 2008 prin care a fost stabilită în sarcina SCA C. o obligaţie suplimentară de plată a unei TVA în cuantum de 797.355 RON, pentru tranzacţiile încheiate cu A. în 2004.

Urmare a solicitării reprezentantului fiscal, A. i-a achitat SCA C., prin OP nr. x februarie 2008, suma de 797.355,41 RON, reprezentând contravaloarea TVA aferentă operaţiunilor din 2004.

Reprezentantul fiscal corectează decontul, majorează suma de plata cu 797 355 RON si achită către autorităţile fiscale suma provenita din ansamblul operaţiunilor desfăşurate, fiindu-i stabilite majorări de întârziere. Suma aferenta tranzactiei din anul 2004 a fost plătită la bugetul de stat de Societatea Civila de Avocati "C.", reprezentant fiscal pentru B., în data de 2.04.2008.

Reclamanta printr-o corecţie, este drept, incompletă a erorii contabile survenite în 2004 (fără efectuarea înregistrării de stornare), a evidenţiat în 2008 facturile reprezentantului fiscal, înscriind suma achitată la secţiunea TVA deductibilă.

Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, Înalta Curte îl constată neîntemeiat.

Actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, este decizia de soluţionare a contestaţiei, iar în cadrul acestei acţiuni se analizează şi legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 din O.G. nr. 92/2003.

Ţinând seama de succesiunea actelor administrative fiscale stabilită de legiuitor şi de procedura de contestare a acestora, Înalta Curte reţine că, atât emitentul deciziei de soluţionare a contestaţiei, cât şi emitentul actului de impunere şi al actelor premergătoare, au calitate procesuală pasivă, actele contestate aflându-se în strânsă legătură.

Cu privire la fondul cauzei, dată fiind similitudinea criticilor înfăţişate prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte le va examina grupat, urmând a le răspunde prin argumente comune.

Situaţia de fapt expusă în cuprinsul acestor considerente a fost reţinută şi de prima instanţă, care a validat astfel concluziile raportului de expertiză.

Concluzia determinantă este aceea că prin corectarea înregistrării operatiunilor realizate în anul 2004, trecând peste erorile de corectare, care sunt aspecte formale, A. a achitat reprezentantului fiscal în 2008 TVA în valoare de 797.355 RON, pentru care, în respectarea principiului de bază al neutralităţii impunerii şi pentru a nu se ajunge la o dublă impunere, este necesar a i se recunoaşte dreptul la regularizarea sumei colectate eronat în 2004.

Recurentele - pârâte nu contestă situaţia de fapt, ci invocă imposibilitatea verificării susţinerilor recurentei în raport de dispoziţiile art. 105 alin. (3) Codul fiscal, având în vedere că perioada aferentă operaţiunii înregistrate în anul 2004 a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, concretizată în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/14 octombrie 2005, care prin necontestare a rămas definitiv.

Or, această apărare nu poate fi reţinuta de instanţa de recurs, în condiţiile în care organele fiscale aveau obligaţia de a verifica susţinerile contribuabilului, iar nu să trateze operaţiunea din luna februarie a anului 2008 ca o operaţiune de sine stătătoare, refuzând dreptul de deducere pe motivul lipsei documentelor doveditoare ale operaţiunii taxabile, respectiv a unei facturi care să cuprindă informaţiile stipulate în art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Constată instanţa de control judiciar că nu a existat niciun interes pentru contestarea rezultatelor inspecţiei fiscale din 2005, în condiţiile în care corecţia s-a realizat în anul 2008 în urma achitării taxei pe valoare adăugată către furnizor, iar realitatea achiziţiei era susţinută prin documentele justificative încheiate în anul 2004.

Totodată, Înalta Curte reţine că raportul de drept fiscal este supus principiului proporţionalităţii, ce presupune ca, pentru atingerea interesului de a nu fi afectat bugetul statului, să nu fie vătămat nejustificat destinatarul actului administrativ, prin acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal.

Astfel, deşi corecţia TVA efectuată în anul 2008 a fost menţionată greşit în contabilitate, organul fiscal era dator să dea o calificare corectă acestei operaţiuni. De asemenea, apreciază Înalta Curte că principiul unicităţii inspecţiei fiscale reprezintă dreptul contribuabilului de a fi verificat o singură dată, pentru aceeaşi obligaţie fiscală, or acesta nu poate fi opus când contribuabilul solicită verificarea unei operaţiuni economice fiscale, în ansamblul ei.

Interpretând restrictiv dispoziţiile art. 105 alin. (3) şi ale art. 1051 din O.G. nr. 92/2003, organele fiscale nu au analizat pe fond înregistrarea din anul 2008, prevalându-se de faptul că aceasta ar fi legată de o operaţiune din anul 2004, deja verificată, împrejurare care contravine scopului inspecţiei fiscale.

Referitor la critica privind la încălcarea prevederilor art. 1471 alin. (2) si 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte reţine că, astfel cum s-a arătat şi în raportul de expertiză contabilă, în speţă a avut loc o regularizare prin majorarea taxei pe valoare adăugată deductibilă aferentă operaţiunilor din anul 2004, în loc de o corecţie a TVA colectată, însă soldul taxei de rambursat aferent lunii februarie 2008 declarat de A. ar fi fost acelaşi, chiar dacă ar fi aplicat metoda de stornare corectă.

In concluzie, având în vedere aspectele arătate, se constată că în mod temeinic curtea de apel a anulat Decizia nr. 346/30.10.2014 emisa de ANAF-DGSC, Decizia de impunere nr. x/25.03.2014 emisă de ANAF-DGAMC si a Raportul de Inspecţie Fiscala din 25.03.2014 întocmit de ANAF-DGAMC.

In ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de recurentele-pârâte referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere vizând restituirea sumelor achitate la bugetul de stat, precum şi acordarea daunelor moratorii constând în dobânzi calculate de la data achitării sumei, Înalta reţine că pârâtele - recurente au invocat dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora se restituie debitorului, la cerere, sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii, considerând că doar în cadrul acestei proceduri se poate cere restituirea sumelor de bani, iar nu în cadrul procedurii judiciare de faţă.

Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de recurente acestei probleme de drept contravine obiectului acţiunii în contencios administrativ, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, dezlegarea prezentând relevanţă mai ales în ceea ce priveşte momentul de la care curg dobânzile aferente sumei de 2.014.996 RON, reprezentând contravaloarea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei si achitate prin OP 900/3.04.2014 si OP 1126/24.04.2014.

Cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 120 şi art. 124 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu referire la momentul de la care curge dobânda fiscală pentru sumele încasate (cu titlu de taxă de primă înmatriculare) restituite în temeiul hotărârilor judecătoreşti, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 14/20015, în sensul că acest moment este reprezentat de data plăţii acestor taxe, şi nu de la expirarea celor 45 de zile de la data formulării cererii de restituire.

De asemenea, Curtea Constituţională a Românei prin Decizia nr. 694/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevederilor art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a statuat la pct. 21 că Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul soluţionării cererii de la art. 8 alin. (1), instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. De asemenea, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Aşadar, partea interesată poate solicita în faţa instanţei de contencios administrativ inclusiv acordarea de dobânzi.

Totodată, s-a reţinut la pct. 32 că prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, pronunţată în Cauza C-565/11 Mariana Irimie împotriva Administraţiei Finanţelor Publice Sibiu şi a Administraţiei Fondului pentru Mediu, paragrafele 26-28, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că principiul efectivităţii impune, într-o situaţie de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naţionale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea şi Hotărârea din 19 iulie 2012, pronunţată în cauza C-591/10 Littlewoods Retail şi alţii, punctul 29). Curtea a constatat că un regim precum cel în discuţie în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplineşte această cerinţă. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii Europene şi survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plăţii fără temei a taxei în cauză şi data restituirii acesteia.

In raport de aceste repere jurisprudenţiale, Inalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe reprezintă o corectă aplicare a normelor de drept material, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a respinge şi acest motiv de recurs.

4. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1518 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2019.