Validity of suspending tax objection pending criminal investigation under Article 214(1)(a) Tax Procedure Code and reasonable time guarantee

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin reprezentant convenţional, solicită anularea deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF prin care s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei sale bazată pe dispoziţiile art. 205 al aceluiaşi cod, urmată de obligarea pârâtei a purcede la soluţionarea pe fond a contestaţiei sale pe considerentul nerespectării dreptului la apărare, a nelegalităţii probelor administrate de organul fiscal faţă de colectarea acestora cu încălcarea exigenţelor convenţionale, a depăşirii perioadei pentru care putea fi efectuată inspecţia fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 105 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut în esenţă că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, prin prisma aprecierilor eronate asupra necesităţii menţinerii măsurii suspendării soluţionări contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. şi a neanalizării argumentelor societăţii reclamante fundamentate pe legislaţia şi jurisprudenţa europeană .

Recurenta a susţinut că prima instanţă în mod nejustificat a apreciat asupra netemeiniciei motivelor de nelegalitate ale deciziei nr. 261/12.08.20215 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. expuse de societatea reclamantă.

Arată că organul fiscal în mod discreţionar şi total abuziv a apreciat în mod unilateral asupra existenţei unor operaţiuni economice nereale, înţelegând astfel să sesizeze organele de urmărire penală pentru efectuarea unor cercetări asupra stării de fapt reţinute, fără a avea în vedere argumentele noastre, explicaţiile prezentate şi documentele justificative care confirmă realitatea tuturor serviciilor prestate.

Nici pe parcursul inspecţiei fiscale, nici ulterior cu prilejul promovării contestaţiei în cadrul procedurii prealabile administrative, organul fiscal nu prezintă prevederi legale nesocotite de S.C. A. S.R.L. sau probe care să confirme inexistenţa relaţiilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate de diferiţi parteneri contractuali.

În mod nereal organul de soluţionare consideră că S.C. A. S.R.L. nu a prezentat documente care să justifice necesitatea serviciilor prestate în scopul activităţii desfăşurate de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., înlăturând fără nicio justificare contractele şi facturile emise pentru serviciile prestate. Astfel, în ciuda prezentării acestor documente justificative care fac dovada îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal şi de pct. 48 din Normele metodologice aferente pentru recunoaşterea deductibilităţii acestor cheltuieli, totuşi se apreciază asupra inexistenţei lor şi se consideră în mod nereal că societatea reclamantă nu a dovedit realizarea operaţiunilor.

În mod preponderent însă decizia de sesizare a organelor de urmărire penală este fundamentată de organul fiscal pe depistarea unui presupus comportament fiscal inadecvat din partea anumitor parteneri contractuali ai societăţii A. S.R.L.. Ori, asemenea constatări asupra unor furnizori nu pot conduce la refuzarea dreptului de deducere a TVA a societăţii reclamante, pe motiv că furnizorul bunurilor/serviciilor nu era o persoană înregistrată în scopuri TVA, atâta timp cât există o factură prin care să poată fi identificat emitentul facturii în cauză.

Recurenta a mai arătat că deşi nu-i poate fi imputată societăţii reclamante lipsa efectuării unor verificări, totuşi nu se poate reţine că S.C. A. S.R.L. ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrările menţionate erau implicate într-o fraudă privind taxa pe valoare adăugată, însă cu toate acestea, organul fiscal sesizează organele penale şi suspendă soluţionarea contestaţiei formulate.

Reclamanta nu contestă competenţa şi posibilitatea organului de soluţionare de a suspenda soluţionarea contestaţiei formulată de contribuabil, până la lămurirea aspectelor de ordine penală, însă apreciază că atâta vreme cât suspendarea este reglementată ca o norma relativă şi nu imperativă, de la caz la caz, ar trebui analizată fiecare situaţie în parte, fără ca ori de câte ori organul de constatare care a făcut sesizare penală să dispună suspendarea soluţionării contestaţiei în faza recursului graţios.

În speţa dedusă judecăţii, apreciază că nu este îndeplinită condiţia urmăririi unui scop legitim şi nici cea a raportului de proporţionalitate, în contextul în care organul de soluţionare refuză să analizeze apărările societăţii şi probele furnizate, însă înţelege să lipsească reclamanta, pe o perioadă de timp nelimitată, de posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, strict în baza unor aprecieri proprii, caracterizate de subiectivism şi lipsite de material probatoriu care să le confere o aparenţă de veridicitate.

În concluzie, consideră recurenta, nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru suspendarea soluţionării contestaţiei, întrucât presupusa infracţiune de evaziune fiscală nu are nicio înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei, din moment ce neregularităţile reprezentate de un presupus comportament fiscal necorespunzător din partea unor furnizori ai S.C. A. S.R.L., nu sunt imputabile reclamantei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

În cauză, reclamanta a învestit instanţa de contencios cu o cerere de anulare a Deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF prin care s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei sale bazată pe dispoziţiile art. 205 al aceluiaşi cod, precum şi obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei formulate pe cale administrativă.

Prin sentinţa recurată, decizia organului fiscal a fost menţinută de Curtea de Apel Braşov, apreciindu-se a fi legală şi temeinică, în raport de starea de fapt expusă de organul de inspecţie fiscală.

Înalta Curte, nu împărtăşeşte concluzia primei instanţe, constatând că în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, apreciind că nu se impune menţinerea măsurii suspendării contestaţiei administrative.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Înalta Curte reţine că acest articol instituie o posibilitate, şi nu o obligaţie pentru organul de soluţionare a contestaţiei, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi (ii) infracţiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speţă, nu este, însă, îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Fără a face aprecieri asupra forţei probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal şi în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii realităţii operaţiunilor efectuate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Referitor la condiţia înrâuririi asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, organul de soluţionare a contestaţiei are de analizat contestaţia recurentei-reclamante în funcţie de documentaţia avută în vedere de emitentul actelor contestate la data controlului precum şi de prevederile legale incidente. Împrejurarea că ar exista o lucrare penală în curs de cercetare, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în această procedură administrativă.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la durata îndelungată de soluţionare a sesizării penale, întrucât suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

În speţă, decizia de suspendare a contestaţiei administrative a fost emisă la data de 12.08.2015, durata procedurii administrative de aproximativ 4 ani, devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale, exigenţă a statului de drept care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În consecinţă, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii reclamantei, va anula Decizia 261/12.08.2015 şi obligă pârâta la soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 105 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, admitea acţiunea.

Dispune anularea deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2019.