Classification of trainee judges with over three years' service under Law 284/2010 and application of salary coefficients prior to capacity exam validation

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti-sectia a VIII-a, in data de 29.04.2015, reclamanta A. a chemat in judecata pe paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Ploiesti si Tribunalul Buzau, solicitand instantei ca prin hotatarea pe care o va pronunta, sa dispuna:

1. Anularea Ordinului Ministrului Justitiei nr. 128/C/20.01.2015.

2. Obligarea paratului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de incadrare a reclamantei, în categoria de vechime în magistratura 3-5 ani, clasa de salarizare 94 si coeficientul de salarizare 9,94, cu începere din data de 01.01.2015, in termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea aplicării unei penalităţi de 10.000 RON/zi de întârziere şi a unei amenzi în sarcina ministrului justiţiei de 20% din salariul minim brut pe economie/zi de întârziere.

3. Obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a diferenţei dintre drepturile salariele cuvenite potrivit alineatului precedent şi cele încasate pe perioada 01.02.2015 - zi, precum si a dobanzii legale aferente, calculate de la 01.01.2015, pana la data achitatii efective si integrale a drepturilor.

4. Obligarea paratului Ministerul Justitiei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

5. Obligarea paratului Ministerul Justitiei la plata cheltuielilor de judecata.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2346 din 24 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Ploieşti, ca neîntemeiată, iar pe fond a respins actiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Buzău, ca neîntemeiata.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2346 din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocaând critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea cererii de recurs, recurenta- reclamantă a arătat că în mod eronat instanţa de fond a considerat că drepturile salariale au fost calculate corect, prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006, în condiţiile în care Ministerul Justiţiei nu a făcut aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 27/2006, ci a calculat drepturile salariale ale recurentei prin raportare la prevederile Legii nr. 284/2010, după cum reiese în mod clar din cuprinsul Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 128/C/20.01.2015.

În raport cu aceste aspecte, instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că prevederile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu erau în vigoare nici la data de 1 ianuarie 2012 (data la care recurenta a fost încadrată pe funcţia de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurilor), nici la data de 20 ianuarie 2015 (data emiterii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 128/C/20.01.2015), fiind abrogate de pct. 7 alin. (1) al art. 48, Cap. VI din Legea-cadru nr. 330/2009, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 noiembrie 2009.

Legea nr. 284/2010, în raport cu care Ministerul Justiţiei a calculat drepturile salariale ale recurentei, nu condiţionează aplicarea unui coeficient superior de multiplicare de validarea examenului de capacitate în cazul judecătorilor stagiari cu vechime mai mare de 3 ani.

Sub aspectul încadrării în clasele de salarizare, recurenta-reclamantă a arătat, în critica sentinţei recurate, că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile Capitolului I Anexa nr. VI din Legea nr. 284/2010, susţinând că legea operează cu criteriul de clasificare "funcţia deţinută", respectiv cu subcriteriul de clasificare "vechimea în funcţie" şi că, din acest motiv, în cazul judecătorilor stagiari, o vechime superioră celei de 3 ani nu produce niciun efect şi nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul salarizării.

Astfel, aplicând interpretarea reţinută de instanţa de fond, ar rezulta că recurenta se încadrează, din punct de vedere al funcţiei deţinute, în categoria "judecător stagiar", iar din punct de vedere al vechimii, în categoria "0-3 ani". Totuşi, această interpretare nu corespunde situaţiei de fapt, întrucât recurenta, deşi deţine funcţia de judecător stagiar, are o vechime în magistratură mai mare de 3 ani.

De asemenea, instanţa de fond apreciază în mod greşit că, deşi pot exista magistraţi stagiari cu o vechime de peste 3 ani, acest fapt nu prezintă relevanţă sub aspectul salarizării.

În acest context, recurenta- reclamantă a precizat că din prevederile Cap. I din Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010 rezultă faptul că judecătorul stagiar cu o vechime în magistratură mai mare de 3 ani nu este încadrat în nicio categorie, motiv pentru care trebuie să se dea eficienţă vechimii efective pe care recurenta o are în magistratură, cu consecinţa încadrării într-o clasă superioară de salarizare, şi anume celei corespunzătoare unui judecător cu grad de judecătorie cu 3-5 ani vechime.

O interpretare contrară ar conduce la o situaţie nelegală (reţinerea drept criteriu a vechimii de 0-3 ani, ceea ce nu corespunde realităţii) şi la o discriminare nejustificată. Încadrarea recurentei în categoria "judecător cu grad de judecătorie", cu 3-5 ani vechime" corespunde pe deplin situaţiei de fapt, întrucât, de pe o parte, categoria indicată nu face referire exclusivă la judecătorii definitivi cu grad de judecătorie, iar pe de altă parte judecătorul stagiar deţine grad profesional de judecătorie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 noiembrie 2015, intimatul-pârât Tribunalul Buzău a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare înregistrată la dosarul cauzei la data de 09.12.2015, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate.

Curtea de Apel Ploieşti a formulat întâmpinare înregistrată la dosarul cauzei la data de 23.12.2015 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, a cărui comunicare s-a dispus prin încheierea din 13 februarie 2018.

Prin încheierea din 31 octombrie 2018, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului.

În motivarea acestei dispoziţii s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinările depuse de către intimaţi la motivele de recurs şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin argumentele dezvoltate în cererea de recurs, recurenta-reclamantă reia, în mare parte, criticile de nelegalitate a ordinului contestat, expuse în acţiunea introductivă de instanţă, şi le transpune în cererea de recurs sub forma unor critici punctuale la adresa sentinţei recurate.

Criticile invocate de recurenta-reclamantă se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia urmează a fi analizat recursul.

Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, conform căreia instanţa de fond a apreciat greşit că cuantumul concret al drepturilor salariale a fost calculat prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006, când în fapt acesta s-a calculat în raport de prevederile Legii nr. 284/2010, este nefondată.

Instanţa de fond a analizat cauza sub acest aspect, constatând că din referatul de calcul al drepturilor salariale depus la dosarul de fond, rezultă că reclamantei i s-a aplicat coeficientul de multiplicare 9,00, prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006, anexa, lit. A), pct. 29, aferent judecătorilor cu 2-3 ani vechime.

Înalta Curte este în acord cu opinia judecătorului fondului, conform căreia reclamantei nu i se putea aplica coeficientul de multiplicare 13,500, prevazut la pct. 28, pentru judecatorii cu vechime în magistratura mai mare de 3 ani, deoarece nota nr. x din anexa sus amintită prevede ca "dupa validarea examenului de capacitate, inclusiv in perioada prevazuta la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicata, judecatorilor si procurorilor li se aplica coeficientul prevazut la lit. A), pct. 28. Acelasi coeficient se aplica si judecatorilor si procurorilor definitivi la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, cu o vechime mai mica de 3 ani".

Prin urmare, coeficientul prevăzut la lit. A) pct. 28 li se aplica doar judecătorilor cărora li s-a validat examenul de capacitate, iar judecătorii stagiari nu îndeplinesc această condiţie, considerente pentru care intimatul-parat Ministerul Justitiei a valorificat legal vechimea în magistratura a reclamantei la stabilirea drepturilor salariale.

În fine, instanţa de control judiciar mai reţine că trimiterea la prevederile O.U.G. nr. 27/2006 a fost făcută de judecătorul fondului în considerarea modului în care legile de salarizare unitară, începând cu Legea nr. 330/2009, au dat eficienţă nivelului drepturilor salariale aflate în plată în perioadele de referinţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, prin care recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile Capitolului I Anexa nr. VI din Legea nr. 284/2010, susţinând că legea operează cu criteriul de clasificare "funcţia deţinută", respectiv cu subcriteriul de clasificare "vechimea în funcţie" şi că, din acest motiv, în cazul judecătorilor stagiari, o vechime superioră celei de 3 ani nu produce niciun efect şi nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul salarizării, de asemenea Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Instanţa de fond a analizat în mod corect argumentele părţilor şi în ceea ce priveşte modalitatea de încadrare în clasa de salarizare, reţinând că, sub imperiul Legii nr. 284/2010, "vechimea în magistratură", definită în art. 86 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data soluţionării cererii, nu mai reprezintă un criteriu în raport cu care să se realizeze încadrarea într-o clasă de salarizare.

Referitor la stabilirea coeficienţilor de ierarhizare, Anexa VI a Legii nr. 284/2010, prevede expres, în Capitolul I ‚ Nota nr. 1, că, prin vechime în funcţie, în sensul prezentei anexe, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora sau magistrat-asistent.

Potrivit art. 8, alin. (1) din Cap. VIII- Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei- al Anexei VI a Legii nr. 284/2010, salarizarea magistratilor se face în functie de nivelul instantelor sau parchetelor, functia detinuta, vechimea în munca şi vechimea in functie.

În condiţiile în care, în materie de salarizare, legiuitorul nu mai opereaza cu vechimea în magistratura, ci cu vechimea în functie, instanţa de fond a reţinut corect că perioada în care recurenta-reclamantă a îndeplinit funcţia de personal de specialitate juridică în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii poate fi valorificată, doar la acordarea pensiei de serviciu, iar nu la acordarea drepturilor salariale pentru vechimea în funcţie şi la stabilirea clasei de salarizare în raport cu vechimea în funcţie.

Conform tabelulului de la Capitolul 1 din Anexa VI a Legii nr. 248/2010, primul criteriu folosit de legiuitor pentru clasificarea magistratilor il constituie "functia", criteriu ce clasifică distinct destinatarii legii în auditori de justitie, magistrati stagiari şi magistrati definitivi. În ceea ce priveşte "vechimea în funcţie" acesta reprezintă al doilea criteriu, folosit exclusiv pentru subclasificarea fiecareia din cele 3 categorii principale (auditori de justitie, magistrati stagiari şi magistrati definitivi) pe trepte de vechime.

Aşadar, Înalta Curte apreciază, în consonanţă cu argumentele instanţei de fond, că vechimea propriu-zisă în funcţie nu conferă dreptul celui interesat de a fi încadrat în una din cele trei categorii principale de destinatari ai legii, ci numai încadrarea în una din subcategoriile fiecărei categorii principale, aspect confirmat şi de faptul că în cadrul fiecărei categorii principale de magistraţi se întâlneşte sintagma "magistraţi cu vechime în funcţie de 0-3 ani" şi din care rezultă că vechimea în funcţie reprezintă un criteriu de subclasificare. Tot din această interpretare rezultă şi faptul că în cadrul fiecărei categorii principale (funcţii) de magistraţi nu este obligatoriu să se regăsească aceleaşi trepte de vechime, iar în ceea ce-i priveşte pe magistraţii stagiari se prevede expres doar subcategoria magistraţilor stagiari cu vechime 0-3 ani, astfel că vechimea superioară nu produce vreun efect privitor la clasa salarizării.

Cât priveşte, critica privitoare la faptul că o astfel de interpretare reprezintă o discriminare nejustificată, deoarece obiectivul legiuitorului în conformitate cu principiul nediscriminării este acela de a considera vechimea în funcţie drept unic criteriu în delimitarea remuneraţiei magistraţilor, atât pentru magistraţii stagiari, cât şi pentru cei definitivi, Înalta Curte apreciază că tocmai prin impunerea condiţiei promovării şi validării examenului de capacitate legiuitorul a înţeles să diferenţieze modalitatea de salarizare între magistraţi. În raport cu criteriul funcţiei deţinute, în interpretarea şi aplicarea textelor legale nu se poate aprecia că există discriminare, fiind normală o diferenţiere de salarizare între judecătorii stagiari şi cei definitivi, prin prisma naturii şi complexităţii cauzelor pe care le pot judeca, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat de recurentă în susţinerea căii de atac exercitate, este neîntemeiat, considerente pentru care, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2346 din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.