Refusal of Class 3 waste transport license for absence of delegated management contract upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 decembrie 2014, reclamanta A. S.A. Oneşti, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilităţi Publice, a solicitat:

- anularea în tot a Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Preşedintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014, prin care s-a respins eliberarea licenţei clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare şi transport a deşeurilor, inclusiv a deşeurilor toxice periculoase din deşeuri menajere, cu excepţia celor cu regim special, precum şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/06.06.2014, adus la cunoştinţa reclamantei în data de 10.06.2013, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă nr. 339/14.05.2014, formulată de reclamantă;

- obligarea pârâtei la emiterea ordinului de eliberare a licenţei clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare şi transport a deşeurilor, inclusiv a deşeurilor toxice periculoase din deşeuri menajere, cu excepţia celor cu regim special în favoarea reclamantei, pentru activitatea de monopol desfăşurată de aceasta pe raza municipiului Oneşti, jud. Bacău;

- în subsidiar, în situaţia în care se consideră că nu sunt motive pentru anularea Ordinului nr. 153/29.04.2014, reclamanta a solicitat să se constate că desfăşoară o activitate care nu este supusă eliberării unei licenţe, având în vedere faptul că desfăşoară o activitate de monopol, nu desfăşoară un serviciu public, ci activităţi de colectare şi transport deşeuri şi nici nu este operator în sensul Legii nr. 51/2006, a Legii nr. 101/2006 şi a H.G. nr. 745/2007, astfel încât situaţia sa nu se regăseşte decât în cadrul art. 14 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, desfăşurând o activitate de monopol ca urmare a privatizării.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 03.04.2014, reclamanta a solicitat şi suspendarea Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Preşedintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014.

La data de 03.04.2015, reclamanta A. S.A. Oneşti a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, însă ulterior, la data de 04.04.2016, reclamanta a renunţat la judecata acestei cereri.

Prin încheierea de şedinţă din 04.09.2015, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Preşedintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014.

La data de 30.10.2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care a completat motivele de fapt şi de drept ale acţiunii .

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1281 din 15 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/06.06.2014 şi a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. Oneşti, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilităţi Publice.

Totodată, prima instanţă a luat act de renunţarea la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta A. S.A. Oneşti, în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În susţinerea recursului, reclamanta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

- prima instanţă a respins neîntemeiat motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, întrucât legea impune ca motivarea actului să fie cuprinsă în corpul actului şi nu în anexe;

- prima instanţă nu a intrat în analiza fondului, raportându-se la analizarea legalităţii actului administrativ doar din punctul de vedere al privatizării serviciului public de salubrizare;

- instanţa de fond nu a observat precizările la cererea de chemare în judecată, prin care reclamanta a extins motivarea în fapt la cererea de chemare în judecată, astfel încât nu a răspuns acestor argumente şi, astfel, hotărârea este nemotivată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilităţi Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond, reiterând, în esenţă, susţinerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanţă.

4.2. Intimata-chemată în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru declararea tardivă a căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Aspecte procesuale. Procedura de soluţionare a recursului

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2018, Înalta Curte a dispus rectificarea citativului, în sensul înlăturării chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului din cadrul procesual subiectiv în recurs, având în vedere că soluţia pronunţată în fond prin care s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie formulată de reclamanta A. S.A. Oneşti, în contradictoriu cu această parte nu a fost recurată. Consecinţa a fost păstrarea în recurs, ca părţi, a A. S.A., în calitate de recurentă-reclamantă şi a Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilităţi Publice, în calitate de intimată-pârâtă.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 17 aprilie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În susţinerea recursului, reclamanta a invocat, drept motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte remarcă mai întâi că primul motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", nu are incidenţă în cauză.

În fapt, argumentele expuse în susţinerea acestui motiv de recurs se subsumează celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra precizărilor la cererea dedusă judecăţii şi prin care reclamanta a extins motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, astfel încât, nerăspunzând acestor argumente, hotărârea este nemotivată.

Înalta Curte reţine, contrar criticilor invocate, că prima instanţă a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a împărtăşit concluzia autorităţii pârâte, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat îndeplinirea criteriului obligatoriu de acordare a licenţei prevăzut de art. 47 lit. d) din Regulamantul privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv că nu deţine un contract de delegare a gestiunii a acestei activităţi în municipiul Oneşti, atribuit în condiţiile legii, considerentele hotărârii explicând, aşadar, soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit.

Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actul administrativ contestat, precum şi apărărilor formulate în cauză, nu reprezintă o necercetare a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în sensul celor susţinute în recurs, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar judecătorul fondului a respectat obligaţiile ce-i reveneau potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunţându-se asupra obiectului învestirii sale.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, sentinţa pronunţată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă reia motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, pe care îl apreciază ca fiind evident, întrucât legea impune ca motivarea actului să fie cuprinsă în corpul actului şi nu în anexe.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control reţine că este neîntemeiată critica reclamantei vizând nemotivarea actului administrativ, având în vedere că din examinarea ordinului ce se solicită a fi anulat, rezultă că acesta cuprinde toate temeiurile de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia de respingere a cererii reclamantei de eliberare a licenţei, fiind motivat clar şi concis, în acord cu exigenţele impuse în cazul actelor administrative, motivarea permiţând reclamantei să formuleze critici de nelegalitate, iar instanţei de judecată să analizeze legalitatea şi temeinicia ordinului din perspectiva criticilor formulate.

Astfel, anexa care face parte integrantă din ordin cuprinde motivul respingerii eliberării licenţei solicitate de reclamantă [neîndeplinirea de către societate a criteriului obligatoriu prevăzut de art. 47 lit. d) din Regulamantul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, întrucât nu deţine un contract de delegare a gestiunii respectivei activităţi în municipiul Oneşti, atribuit în condiţiile legii], iar acest motiv a fost adus la cunoştinţa reclamantei.

În acest context, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu evidenţiază faptul că prima instanţă ar fi respins în mod greşit motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, întrucât ordinul şi anexa reprezintă un tot unitar, astfel încât nu este necesar să facem o distincţie între cele două, din punct de vedere al efectelor juridice produse.

Instanţa de control reţine, de asemenea, că este neîntemeiată şi critica reclamantei vizând pretinsul refuz nejustificat de eliberare a licenţei.

În mod legal prima instanţă a reţinut că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă prin emiterea Ordinului nr. 153/29.04.2014 nu este un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii ordinului contestat, respectiv art. 29 alin. (4), (5) şi (6) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, precum şi art. 22 alin. (2) din Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, rezultă că societăţile comerciale pot desfăşura această activitate numai în modalitatea gestiunii delegate, în baza contractului de delegare a serviciului încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale şi în baza licenţei eliberate de ANRSC.

Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile recurentei, în calitatea sa de societate reglementată de Legea nr. 31/1990, iar refuzul de eliberare a licenţei a fost unul legal, faţă de neîndeplinirea cerinţei obligatorii instituite de art. 47 lit. d) din Regulamentul privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv existenţa în termen de valabilitate a contractului de delegare a gestiunii, încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale.

Calitatea recurentei de succesoare a S.C. B. S.A. nu îi conferă dreptul la acordarea licenţei clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare şi transport al deşeurilor municipale, inclusiv ale deşeurilor toxice periculoase din deşeuri menajere, cu excepţia celor cu regim special în municipiul Oneşti, atât timp cât în sistemul normativ instituit de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 101/2006 şi H.G. nr. 745/2006, singura modalitate de prestare a serviciului, în cazul societăţilor comerciale, o constituie gestiunea delegată, iar situaţia S.C. B. S.A. era aceeaşi cu a reclamantei, în sensul că nici aceasta nu îşi desfăşura activitatea în modalitatea gestiunii delegate, pe baza unui contract de delegare a gestiunii valabil încheiat cu autorităţile administraţiei publice locale.

Faptul că, anterior, prin Ordinele ANRSC nr. 01/07.01.2010 şi nr. 231/18.04.2011, reclamantei i-a fost acordată licenţa clasa 3 pentru serviciul public de salubrizare, în condiţiile Legii nr. 51/2006 şi Legii nr. 101/2006, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât aceste licenţe sunt valabile numai în cazul licitaţiilor de delegare a serviciului organizate de autorităţile administraţiei publice locale şi numai o perioadă de 12 luni de la eliberare, conform menţiunilor exprese din Anexele la Ordinele ANRSC nr. 01/07.01.2010 şi nr. 231/18.04.2011.

În plus, contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă nu a analizat legalitatea actului administrativ doar din punctul de vedere al privatizării serviciului public de salubrizare, ci s-a raportat în mod corect la legislaţia în vigoare la data emiterii ordinului contestat, respectiv la dispoziţiile adoptate în materia serviciilor publice comunitare (Legea nr. 51/2006) şi cele privind serviciul de salubrizare a localităţilor (Legea nr. 101/2006), care au reglementat cadrul normativ general şi special în ceea ce priveşte înfiinţarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanţarea şi controlul funcţionării serviciului de salubrizare a localităţilor.

Situaţia de monopol şi dreptul exclusiv cu privire la activitatea de salubritate invocate de către reclamantă s-au întemeiat pe efectele juridice ale cadrului normativ şi ale contractelor încheiate de aceasta şi de autoarea acesteia, începând cu anul 1991.

În acest sens, în mod corect prima instanţă a reţinut că sunt lipsite de relevanţă susţinerile reclamantei referitoare la serviciul prestat anterior de autoarele sale, din moment ce acesta este guvernat de alte acte normative, în prezent abrogate.

Prin urmare, în contextul legislaţiei existente, serviciile de utilitate publică, astfel cum sunt ele definite de art. 1 din Legea nr. 51/2006, nu mai pot fi desfăşurate decât de operatori economici care au licenţă ANRSC şi numai în baza unui contract de delegare a serviciului în gestiune.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei, a confirmat legalitatea actului administrativ atacat, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit că deţine un contract de delegare a serviciului în gestiune, atribuit în condiţiile legii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Societatea A. S.A. Oneşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. Oneşti împotriva sentinţei civile nr. 1281 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.