EU funding appeal rejected; managing authority ordered to reimburse RON 282,000 for eligible project costs.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 3 decembrie 2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional 2007 - 2013/AM, a solicitat:

(i) suspendarea aplicării Contractului de finanţare nr. x din 4 mai 2011, sub aspectul obligaţiei de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului (6 iunie 2017), până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei;

(ii) obligarea pârâtei la respectarea prevederilor Contractului de finanţare nr. x din 4 mai 2011, respectiv la decontarea cheltuielilor efectuate în baza contractului de finanţare, în cuantum total de 294.000 RON, precum şi la plata penalităţilor legale aferente, cheltuieli compuse din 252.000 RON contravaloare realizare materiale publicitare, 12.000 RON contravaloare realizare şi difuzare reportaj privind impactul proiectului şi 30.000 RON contravaloare onorariu servicii audit;

(iii) în subsidiar, în situaţia în care se va respinge capătul I de cerere sau va fi admis doar în parte, să se constate încetarea obligaţiei reclamantei de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului (6 iunie 2017) pentru materialele publicitare nedecontate.

(iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 784 din 7 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional 2007 - 2013/AM.

1.3. Prin Sentinţa civilă nr. 1433 din 9 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional 2007 - 2013/AM, a constatat inexistenţa obligaţiei reclamantei de sustenabilitate a proiectului pentru materialele publicitare nedecontate şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 3000 RON cheltuieli de judecată.

1.4. Împotriva Sentinţei civile nr. 1433 din 9 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

1.5. Prin Decizia nr. 2591 din 13 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

1.6. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, la data de 6 mai 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2013*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 252 din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice;

(ii) a obligat pârâtul să deconteze reclamantei suma de 252.000 RON, reprezentând contravaloare materiale publicitare şi suma de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, potrivit Contractului de finanţare nr. x din 4 mai 2011;

(iii) a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la decontarea sumei de 12.000 RON, reprezentând contravaloare realizare şi difuzare reportaj privind impactul proiectului, ca neîntemeiată;

(iv) a respins cererea de constatare a încetării obligaţiei de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului, ca rămasă fără obiect;

(v) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 2521 din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (actual Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că, în cauză este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât considerentele sentinţei recurate nu cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. A arătat pârâtul că instanţa de fond a pornit de la premisa legalităţii cheltuielilor solicitate, fără a arăta cum a ajuns la această concluzie şi, totodată, a ignorat argumentele prezentate de pârât, cu privire la condiţionarea obligaţiei sale de rambursare a cheltuielilor de verificarea cererii de rambursare şi a documentelor aferente, conform art. 9 lit. c) pct. 43 din contractul de finanţare şi art. 22 alin. (4) din O.U.G. nr. 64/2009.

În ceea ce priveşte caracterul eligibil al cheltuielilor, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 5 din contractul de finanţare, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) din H.G. nr. 759/2007.

A arătat recurentul că, în ceea ce priveşte cheltuiala în sumă de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare, aceasta a fost dovedită de reclamantă prin emiterea facturii nr. x din 24 mai 2012, anterioară datei de încheiere a contractului de cesiune (25 mai 2012) prin care prestatorul serviciilor, B., emitentă a facturii, a preluat obligaţiile de realizare a materialelor publicitare de la Societatea C. SRL. Deşi reclamanta a invocat, în cuprinsul contestaţiei administrative, existenţa unei erori materiale în privinţa datei emiterii facturii, recurentul-pârât apreciază că această justificare nu este suficientă pentru a reţine cheltuiala ca fiind eligibilă.

În privinţa cheltuielii în sumă de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, a susţinut recurentul-pârât că raportul de audit a fost întocmit după finalizarea perioadei de implementare a proiectului, astfel cum s-a reţinut prin Raportul de vizită nr. x din 16 mai 2013, semnat fără obiecţiuni de reclamantă. La momentul verificării de către autoritate a documentelor depuse de beneficiar, nu a fost prezentat niciun proces-verbal sau raport intermediat de audit, astfel încât cheltuiala nu este eligibilă.

Recurentul-pârât a criticat şi obligarea sa, de către instanţa de fond, la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că, în raport de criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariul avocaţial este disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, întrucât atât fondul, cât şi recursul au fost judecate la primul termen şi în nicio fază procesuală nu au fost administrate probe noi, care să necesite cheltuieli suplimentare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9 octombrie 2017, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii recursului, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A.

În motivarea excepţiei nulităţii recursului, intimata-reclamantă a susţinut că motivele de nelegalitate expuse de pârât nu se circumscriu decât dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, neexistând argumente care să se încadreze în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată, apreciind că, deşi redactat într-o manieră criticabilă, fără o structurare distinctă a motivelor de nelegalitate în raport de cele două cazuri de casare invocate, din cuprinsul recursului pot fi decelate critici care se circumscriu atât pct. 6, cât şi pct. 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat şi critici referitoare la greşita reţinere, de către instanţa de fond, a caracterului eligibil al cheltuielilor în litigiu, a căror prezentare cuprinde şi înfăţişarea cadrului normativ incident şi a situaţiei specifice fiecărei cheltuieli admisă spre decontare de prima instanţă, argumente care se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Aşadar, chiar dacă limita argumentaţiei aferente fiecărui caz de casare este destul de confuză, nu se poate susţine că ea nu există ori că instanţa de control judiciar nu poate delimita cele două tipuri de susţineri, în vederea analizării lor.

Pentru aceste motive, apreciind că nu este incidentă nulitatea recursului, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia invocată de intimata-reclamantă.

II.2. Referitor la recursul declarat în cauză de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei

II.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este întemeiată în parte.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund, parţial, poziţiei procesuale exprimate de reclamantă, nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanţei şi a neanalizării apărărilor recurentului-pârât, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere apărările formulate de pârât.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a caracterului eligibil al cheltuielilor în litigiu, acest aspect se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând criticile de nelegalitate expuse de pârât, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanţă constatând în mod corect că refuzul autorităţii de management de a deconta reclamantei suma de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare şi suma de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, este nejustificat, cele două sume având caracter eligibil în raport de dispoziţiile legale incidente şi de prevederile contractului de finanţare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că pârâtul şi-a limitat criticile la aprecieri generale referitoare la greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor contractului de finanţare şi a dispoziţiilor legale la care acesta face trimitere, reiterând poziţia procesuală exprimată în faţa primei instanţe, fără ca, prin raportare la considerentele sentinţei recurate, să prezinte elemente de nelegalitate aplicate la hotărârea atacată.

În privinţa cheltuielii în sumă de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare, recurentul-pârât a reluat apărarea referitoare la neconcordanţa dintre data emiterii facturii ce constituie documentul justificativ, pe baza căruia se aprobă decontarea şi data la care emitentul facturii şi-a asumat obligaţia de realizare a serviciului de realizare a materialelor publicitare.

Executarea serviciului anterior menţionat a fost contractată de reclamantă, iniţial, cu Societatea C. SRL, prin semnarea contractului nr. x din data de 11 august 2011. Prin contractul de cesiune încheiat sub nr. x din 25 mai 2012, precum şi prin actul adiţional nr. x din aceeaşi dată, la contractul de servicii nr. x din 11 august 2011, obligaţia de realizare a materialelor publicitare a fost transferată către B., care a emis reclamantei factura nr. x din 24 mai 2012.

Deşi este de necontestat că data facturii ce constituie document justificativ (24 mai 2012) este anterioară datei la care emitentul facturii şi-a asumat obligaţia realizării materialelor publicitare, recurentul-pârât nu a contestat realitatea serviciului executat şi nici plata efectuată de reclamantă, nici în cursul procedurii administrative şi nici pe parcursul procedurii judiciare. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a invocat o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) din H.G. nr. 759/2007, fără a indica, concret, ce dispoziţii ale contractului de finanţare au fost încălcate (lit. c) ori ce prevederi ale legislaţiei naţionale şi comunitare au fost nesocotite (lit. d), criticile expuse având un caracter pur formal.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că suma solicitată la decontare respectă cerinţele art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, având caracter eligibil, şi anume: a fost efectiv plătită de beneficiar între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2015, este însoţită de facturi sau de alte documente contabile cu valoare probatorie, corespunde prevederilor contractului de finanţare şi nu încalcă vreo prevedere din legislaţia naţională ori comunitară. Alăturând facturii fiscale restul materialului probator (contract de servicii, contract de cesiune, act adiţional, ordine de plată) se confirmă realizarea serviciului, a cărui executare se înscrie în cerinţele proiectului finanţat, fapt necontestat de pârât.

În privinţa cheltuielii în sumă de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, critica pârâtului s-a raportat, la fel ca în faza procesuală a fondului, la întocmirea raportului final de audit după finalizarea perioadei de implementare a proiectului.

Similar considerentelor anterior expuse, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a contestat realitatea serviciului de audit executat şi nici plata efectuată de reclamantă. De altfel, la dosarul cauzei au fost depuse documente din care rezultă că perioada de implementare a proiectului s-a finalizat la data de 30 iunie 2012, iar auditorul Societatea D. SRL a predat reclamantei Raportul de audit final la data de 16 iulie 2012, conform Procesului-verbal nr. x din 16 iulie 2012. Anterior, auditorul predase reclamantei un raport de audit intermediar, care nu cuprindea şi auditarea plăţii pentru contractul de audit, conform Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2012.

Pentru a stabili momentul temporal la care trebuie întocmit, predat şi depus raportul de audit final, Înalta Curte are în vedere, în lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul contractului de finanţare, dispoziţiile Instrucţiunilor şi termenilor de referinţă pentru achiziţionarea serviciilor de audit, cuprinse în Nota emisă de autoritatea ministerială pârâtă către beneficiarii finanţărilor în cadrul POR 2007 - 2013. Instanţa de control judiciar constată că, potrivit prevederilor pct. 5 din instrucţiuni, procedura de auditare prevede depunerea unui audit intermediar şi a unui audit final, iar termenul până la care se poate face predarea către beneficiar a raportului de audit final este data depunerii cererii de rambursare finală (întrucât se menţionează că raportul va însoţi cererea de rambursare finală depusă la autoritatea de management), iar nu data expirării termenului de implementare a proiectului. Totodată, dispoziţiile art. 7 alin. (3) din contractul de finanţare stabilesc că cererea de rambursare finală se depune în termen de 60 de zile de la expirarea perioadei de implementare a contractului.

În cauză, raportul de audit final a fost predat reclamantei cu respectarea prevederilor anterior indicate, anterior termenului de depunere a cererii de rambursare finală şi prezentat autorităţii de management ca anexă la cererea de rambursare finală. Prin urmare, cheltuiala reprezentată de onorariul auditorului se înscrie în rândul cheltuielilor eligibile, fiind respectate dispoziţiile legale de angajare şi plată a acesteia.

De asemenea, Înalta Curte reţine că este nefondat argumentul recurentului-pârât, referitor la semnarea de către reclamantă, fără obiecţiuni, a raportului privind vizita la faţa locului, în cuprinsul căruia s-a reţinut că raportul de audit a fost întocmit după perioada de implementare a proiectului, având în vedere că stabilirea de către instanţa de judecată a caracterului eligibil sau neeligibil al cheltuielilor în litigiu se face în raport de dispoziţiile legale incidente şi de prevederile contractului de finanţare, fiind fără relevanţă poziţia pe care beneficiarul a exprimat-o sau nu faţă de actul întocmit de recurentul-pârât.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la caracterul neeligibil al cheltuielilor pe care instanţa de fond, prin sentinţa recurată, l-a obligat să le deconteze reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocaţial, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că: "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei împotriva Sentinţei civile nr. 2521 din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.

GGC - CP