Anti-dumping duty on glass fiber mesh imports: retroactivity of EU extension measures and the validity of re-export origin certificates

Şedinţa publică de la 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.07.2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI (Direcţia Regională Vamală Bucureşti), solicitând instanţei anularea deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi procesul-verbal de control nr. x/05.02.2014/nr. ieşire x/05.02.2014, anularea măsurilor subsecvente obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii cu referire la calculul si curgerea dobânzilor de întârziere până la stingerea datoriilor, precum şi a masurilor privind interzicerea efectuării altor operaţiuni de vămuire pana la stingerea integrala a datoriilor fiscale.

Reclamanta a transmis răspuns la întâmpinare, la data de 20.10.2014, prin care a arătat şi că îşi completează cererea de chemare în judecată, solicitând şi anularea deciziei nr. 727/10.08.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi în soluţionarea contestaţiei.

Prin încheierile de la termenul de judecată din 27.11.2014 şi 22.01.2015, instanţa de fond a luat act de modificarea/completarea cererii de chemare în judecată în sensul anulării deciziei nr. 727/10.08.2014, sens în care a dispus introducerea în cauză şi citarea DIRECŢIEI GENERALE REGIONALE A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI, potrivit art. 78 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 822 din 9 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI (Direcţia Regională Vamală) şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 822 din 9 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării cererii în anulare formulate raportat la decizia pentru Regularizarea Situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de Controlul Vamal si Procesul Verbal de Control nr. 22/SSCV/ZM/MM/05.02.2014, nr. ieşire 2068/05.02.2014.

În susţinerea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, conţinând totodată motive contradictorii si străine de natura cauzei. Astfel, există numeroase referiri pe care instanţa de fond le face cu privire la documentaţia depusă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, dar totodată mult mai puţine menţiuni cu privire la documentaţia depusă de A. S.R.L.. Aceasta în contextul în care în derularea dosarului dedus judecaţii, reprezentanţii autorităţii fiscal - vamale nu au fost prezenţi la nici un termen de judecată pe parcursul celor aproximativ 2 ani şi jumătate interval al litigiului de fond. De asemenea, se poate constata încă din pagina 9 a considerentelor o argumentare contradictorie şi chiar neclară a instanţei de fond, cu referire la lipsa motivării de drept privind Regulamentul UE nr. 791/2011 din cuprinsul actului administrativ contestat (Decizia de Regularizare nr. 10/05.02.2014), pentru că deşi retine în mod corect faptul că orice act/decizie administrativă trebuie motivată în fapt şi în drept, conchide în mod absolut greşit că deşi nu este indicat ca temei Regulamentul UE nr. 791/2011, această lipsă a motivării de drept din actul administrativ nu este un aspect esenţial, lipsa exact a temeiului juridic al taxelor antidumping neputand conduce la concluzia ca "actele litigioase ar fi anulabile".

Arată că în continuarea acestei erori flagrante - instanţa de fond precizează în ultimul paragraf al paginii 9 din hotărâre faptul că: "chiar dacă decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 10/2014 nu face referire expresă la Regulamentul UE nr. 791/2011, totuşi omisiunea în discuţie nu este de natură a produce reclamantei o vătămare care să nu poată fi înlaturată altfel decât prin anularea actului administrative fiscal...iar prin decizia de soluţionare a contestaţiei omisiunea a fost remediată prin reţinerea Regulamentului UE nr. 791/2011 al Consiliului ca temei de drept al creanţei fiscal litigioase". Consideră aceste concluzii ale Curţii de Apel ca fiind fundamental eronate, cât timp într-un mod lipsit de substanţă şi fără o analiză în profunzime a reglementarilor europene raportat la conţinutul actelor administrative contestate, se poate ajunge la un astfel de raţionament şi motivare. În concret, lipsa motivării unui act administrativ - fiscal, fie de fapt fie de drept, este un element care afectează legalitatea si temeinicia acelui act, iar prejudiciul suferit este de ordinul a 1.151.748 RON - exact suma calculată în baza prevederilor Regulamentului UE nr. 791/2011 (neindicat ca temei în actul administrativ), la care se adaugă penalităţile calculate in intervalul 2014 - 2017, evident cu un cuantum semnificativ. În acest context a spune că neindicarea temeiului de drept în baza căruia sunt calculate aceste sume este nerelevant şi neprejudiciabil, este o motivare total străină de natura cauzei.

În ceea ce priveşte pretinsa acoperire a lipsei temeiului de drept constând in Regulamentul UE nr. 791/2011, prin referirea la acest act normativ în cuprinsul Deciziei de soluţionare a contestaţiei depusă de A. S.R.L., consideră că este tot o motivare contradictorie şi străină de natura cauzei pentru că aceasta a fost emisă după aproximativ 6 luni de la contestaţia depusă, cu încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, iar lipsa motivării de drept aferente creanţei fiscale reclamate de autorităţile vamale nu mai putea fi complinită/modificată după ajungerea actului administrativ la entitatea juridică destinatară, decât de aceeaşi autoritate fiscală printr-un act rectificativ de natură administrativă, iar nu de o decizie de soluţionare a contestaţiei.

A învederat că prin motivarea existentă în considerentele din paginile 9 - 10 ale sentinţei civile nr. 822/09.03.2017, instanţa de fond ignoră problema de drept a neretroactivităţii şi schimbă caracterul clar al motivelor de nulitate invocate, încercând să demonstreze că deşi Regulamentul UE nr. 791/2011 nu este invocat ca motiv de drept în actul administrativ contestat, fiind prezente doar Regulamentele UE nr. 437/2013 si 21/2013, totuşi trebuie să ne raportam doar la acel regulamentul european neprecizat, problema aplicării retroactive a celor două acte normative europene care figurează în actul administrativ fiind neesenţială. Consideră că o atare motivare este absolut greşită, fiind unicul caz probabil în care un act administrativ trebuie judecat în opinia instanţei de fond, din punct de vedere al legalităţii, prin prisma unui act normativ european care nu este precizat în cadrul documentului, ignorând în acelaşi timp celelalte două regulamente europene care figurează în actul administrativ, dar se aplică în mod evident retroactiv. În acest sens, mai arată şi că instanţa de fond nu a făcut nici un comentariu asupra situaţiei cronologice a incidentenţei actelor normative europene asupra situaţiei de fapt, ignorând aplicabilitatea în timp şi spaţiu a actelor normative europene citate în actul administrativ fiscal contestat. Apreciază că această cronologie permitea evidenţierea concluziei că importurile efectuate de A. S.R.L. (martie - mai 2012), fiind realizate în perioada anterioară anchetei declanşate de OLAF si Uniunea Europeana şi anterior semnificativ, cu 8 luni, extinderii definitive a taxei antidumping la importurile provenite din Taiwan si Thailanda (decembrie 2013), nu sunt subsumate acestei taxe antidumping. Ca urmare, aplicarea taxelor antidumping prevăzute de aceste regulamente pentru operaţiuni vamale efectuate anterior constituie o aplicare retroactivă.

A mai susţinut că instanţa de fond a ignorat cel puţin unul din primele două motive de nulitate a actelor administrative - fiscal, argumentând că datorită apărărilor efectuate de societatea reclamantă şi originii pretins chineze a bunurilor, Regulamentul UE nr. 791/2011 este singurul act normativ ce trebuie avut în vedere, deşi nu acest act normativ este invocat în Decizia de Regularizare nr. 10/2014, ci celelalte două regulamente nr. 437/2013 si 21/2013, care privesc importurile de plasă de fibră de sticlă din Taiwan. Procedând în acest mod, total străin de natura cauzei, instanţa de fond a denaturat în totalitate actul juridic dedus judecaţii, intervenind şi modificând sensul actului administrativ contestat. În concret, instanţa de fond prin considerentele hotărârii pronunţate, o obligă să se raporteze la o motivare de drept - Regulamentul UE nr. 791/2011 care nu există în actul administrativ contestat, dar totodată sunt ignorate temeiurile de drept existente - Regulamentele europene nr. 437/2013 si 21/2013, pe motivaţia eronată că sunt nerelevante sub aspect juridic.

Consideră că, în mod clar, există o evidentă contradicţie între argumentaţia şi motivarea instanţei de fond din paginile 9 -10 al hotărârii cu cea existentă în pagina a 12, paragraf 2. Instanţa de fond în pagina 12 nu urmăreşte să dea valabilitate consideraţiilor de aplicare retroactivă a Regulamentului UE nr. 21/2013. Invocarea acestui regulament European, considerat neesenţial cu două pagini în urmă, este făcută în contextul în care instanţa de fond vrea să demonstreze pe baza datelor statistice conţinute de acest Regulament UE nr. 21/2013 în Taiwan nu ar fi existat suficientă capacitate de producţie pentru a face exporturi în Uniunea Europeană. Pe baza acestor date statistice se încearcă argumentarea că produsele importate de A. S.R.L. ar proveni din China, iar nu din Taiwan, iar actul normativ aplicabil ar fi totuşi Regulamentul UE nr. 791/2011. Argumentarea instanţei, contradictorie şi inegală, prin utilizarea ulterioară ca motivaţie a unui act normativ iniţial negat ca aplicabilitate, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri, dar la pagini diferite ale considerentelor, nu este de natură a respecta exigenţele art. 425 C. proc. civ. privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Recurenta-reclamantă a învederat şi că în pagina 12 a hotărârii, instanţa de fond persistă în eroare şi în motivarea contradictorie, susţinând, de data aceasta cu privire la lipsa motivării faptice a Deciziei de Regularizare nr. 10/2014, ca aceasta poate fi complinită prin referirile existente într-un raport întocmit de o entitate externă/europeană. Această motivare conţine elemente fundamental greşite şi este greu de apreciat de ce instanţa de judecată nu reţine aceste lipsuri şi omisiuni evidente ale actului administrativ contestat, în privinţa motivării de fapt şi de drept, preferând să acopere aceste omisiuni prin referinţe externe, dar nelegale. Extinzând această poziţionare şi motivare a instanţei, se poate observa că şi Hotărârea nr. 822/09.03.2017 este afectată de acelaşi viciu al motivării, câtă vreme instanţa de fond utilizează referinţe şi citate extrem de numeroase din Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 787/10.08.2014, precum şi din Raportul OLAF, în locul unei argumentări de ordin legal şi juridic, în conformitate cu exigenţele art. 425 alin. (1) litera "b" C. proc. civ.

Arată şi că, deşi instanţa de fond le-a apreciat ca şi corecte, nu a valorificat în cadrul hotărârii pronunţate impunerile legale privind motivarea actelor administrative prevăzute de dispoziţiile art. 17, pct. 2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de miniştri al Statelor Membre ale Comunităţii Europene referitoare la o bună administraţie şi principiul IV din Rezoluţia (77)31 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre privind protecţia în raport cu actele administraţiei.

De asemenea, susţine că, instanţa de fond nu a răspuns, iar hotărârea nr. 822/09.03.22017 nu conţine nici un fel de motivare la jurisprudenţa română depusă ca argumentaţie în susţinerea principiului neaplicării retroactive pe teritoriul României a dispoziţiilor legale, respectiv Decizia nr. 90/01.06.1999 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 122/R/27.04.2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ. Idem, sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond nu face nici un comentariu cu privire la principiul de drept invocat -"tempus regit actum", iar ignorarea jurisprudenţei din alte state ale Uniunii Europene, singura la care face referire instanţa de fond, şi care viza hotărârile pronunţate de instanţele supreme din Bulgaria, Polonia şi Lituania constituie o altă omisiune a hotărârii de fond, încadrabilă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Apreciază ca fiind o altă motivare contradictorie şi chiar nereală a instanţei de fond, care contribuie în mod esenţial la pronunţarea unei soluţii greşite în cauza dedusă judecaţii, aşa zisa origine chineză a produselor importate de A. S.R.L., demonstrabilă prin susţinerile din Raportul OLAF. Instanţa de fond acordă o importanţă excesivă acestui Raport OLAF, considerând că toate susţinerile din acest document sunt exacte şi obligatorii pentru instanţele naţionale, ceea ce în fapt contrazice prevederile legale naţionale şi europene. Întradevar, în acord cu dispoziţiile art. 21 din Regulamentul UE nr. 515/1997 rapoartele întocmite de acest organism European OLAF pot constitui mijloc de probă, dar Raportul OLAF nu poate constitui unicul mijloc de probă, iar relevanţa acestui document trebuie apreciată, conform art. 264 C. proc. civ., prin raportare şi la alte dovezi administrate în cadrul procesului.

Astfel, consideră că instanţa de fond a motivat contradictoriu la pagina 11 a hotărârii, paragrafele 3 şi 4 calitatea de vânzător chinez în cazul B., cât şi diferenţele evidente de cantităţi de produse tranportate în Europa, faţă de cele pretins circulate între China şi Taiwan. De asemenea, în acest sens, a învederat erori şi inadvertenţe din Anexele 2 şi 3 ale Raportului OLAF referitoare la Importul corespunzător declaraţiei vamale SAD nr. x înregistrat la data de 12.03.2012, Importul corespunzător declaraţiei vamale SAD nr. x înregistrat la data de 16.05.2012 - operaţiunea in care apare ca vânzător chinez societatea B. şi la Importul corespunzător declaraţiei vamale SAD nr. x înregistrat la data de 10.03.2012.

Practic, învederează că în două Anexe succesive ale Raportului OLAF, cu privire la aceeaşi operaţiune vamală există două menţiuni diferite, în conformitate cu care în Uniunea Europeană (România) ar fi intrat 37.000 kg din plasă de fibră de sticlă (conform Anexei 2) sau 36.366 kg (Anexa nr. 3b). În aceste condiţii, în mod evident, chiar dacă importul nu o vizează direct, cantitatea diferita a produselor, respectiv un minus de 634 de kilograme şi contradicţia clară dintre datele din două Anexe OLAF, privind aceeaşi operaţiune de import, face dificilă sau chiar inexistentă legătura între susţinerile OLAF şi ale autorităţilor fiscale române, în conformitate cu care toate produsele din plasa de fibra de sticlă sunt provenite din China şi reîmbarcate în Taiwan, afectând în mod corespunzător certitudinea constatărilor din Raportul OLAF, dar si valabilitatea măsurilor stabilite prin actele administrativ fiscale întocmite de autorităţile române. Consideră că această argumentaţie a erorilor din Anexele si Raportul OLAF nu îndreptăţeau pe de o parte motivarea instanţei cu privire la originea chineză a produselor (inclusiv cu privire la calitatea de vânzător chinez în cazul societăţii B.), iar pe de altă parte nu permiteau instanţei de fond să includă in motivarea sa aproape în exclusivitate elemente ale acestui Raport OLAF, care prezintă inadvertenţe grave, sesizate şi de jurisprudenţa externă depusă în cadrul cercetării judecătoreşti (hotărârile pronunţate de instanţele supreme din Bulgaria, Polonia, Lituania), de asemenea ignorate sau expediate printr-o motivare parţială şi contradictorie de către instanţa de fond.

Un ultim aspect în cadrul acestui motiv de casare consideră că îl constituie faptul că în hotărârea atacată nu se regăseşte nici o argumentare sau motivare referitoare la un alt aspect care demonstrează lipsa caracterului cert al acestui Raport OLAF, respectiv neconcordanţa perioadei de anchetă asupra importurilor din Taiwan efectuată de OLAF - rezultând din aplicarea considerentului nr. 10 din Regulamentul UE nr. 21/2013 - "(10)Ancheta a acoperit perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2009 şi 31 martie 2012".

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocă încălcarea şi ignorarea de către instanţa de fond în cadrul sentinţei civile nr. 822/09.03.2017 a prevederilor de drept material indicate în cadrul motivelor de nulitate privind aplicarea retroactivă a dispoziţiilor comunitare în cazul importurilor efectuate de A. S.R.L., precum şi aplicarea greşită a prevederilor legale privind originea mărfurilor importate şi încadrarea tarifară a acestora.

Argumentele de ordin legal din legislaţia naţională invocate împotriva aplicării retroactive a taxelor vamale antidumping au vizat următoarele prevederi, nerespectate, în opinia recurentei-reclamante, în mod evident în analiza efectuată de instanţa de fond: art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ.. Concret, atât dispoziţia legii constituţionale supreme cât şi cea a legii general aplicabile raporturilor civile, impune ca o exigentă şi garanţie a statului de drept, faptul că legea nu poate dispune pentru trecut, singurele excepţii consacrate constituţional fiind cele ale legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Nicăieri însă în Constituţie nu se prevăd cu titlu de excepţie de la principiul neretroactivităţii, legile cu caracter vamal, indiferent că sunt emise de autorităţi interne sau internaţionale. Hotărârea instanţei de fond nu conţine nici o motivare cu privire la aceste dispoziţii de drept român, perfect aplicabile situaţiei de fapt, iar ignorarea acestor dispoziţii legale constituie o încălcare a legislaţiei naţionale. Totodată, prin susţinerile din Hotărârea nr. 822/09.03.2017, instanţa de fond nu respectă nici dispoziţiile materiale din actele normative europene promulgate în Uniunea Europeană, care includ dispoziţii cu caracter obligatoriu în materia specifică a retroactivităţii, respectiv art. 10 din Regulamentul CE nr. 1225/2009 emis de Consiliul Europei la data de 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene, art. 20 şi art. 2 din Regulamentul UE nr. 437/23.05.2012, precum şi art. 1 şi 3 din Regulamentul de Punere in Aplicare UE nr. 21/10.01.2013 - de extindere a taxei antidumping definitive. Apreciază astfel că plecând de la premisa greşită că produsele importate provin din China, instanţa de fond a ignorat şi încălcat toate prevederile de drept material anterior indicate şi a invocat ca temei de aplicare Regulamentul UE nr. 791/2011, care nici măcar nu este indicat ca temei de drept în actele administrative contestate.

Recurenta-reclamantă învederează că aceeaşi aplicare greşită a normelor de drept material se regăseşte şi în cazul invocării în pagina a 9 a sentinţei civile nr. 822/09.03.2017 a articolelor 43 si 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, raportate la art. 174 alin. (1) si art. 175 C. proc. civ.. Instanţa de fond deşi pleacă de la o premisă corectă, în sensul în care lipsa motivării de fapt şi de drept poate atrage nulitatea actelor administrative, chiar dacă nu există o menţiune expresă în acest sens în prevederile din Codul de Procedură Fiscală, ajunge la o concluzie greşită considerând că nu există nici o vătămare produsă prin lipsa motivării de drept referitoare la Regulamentul UE nr. 791/2011. Această concluzie este evident eronată şi nelegală, pentru că pe de o parte se ignoră prevederile conţinute de art. 49 alin. (3) din Codul de Procedură Fiscală care reglementează faptul că nu doar încălcarea prevederilor din art. 43 si 46 atrage nulitatea actului administrativ - fiscal, iar pe de altă parte se ignoră prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Arată că prejudiciul material îl constituie suma calculată în baza Regulamentului UE, la care se adaugă penalităţile calculate în intervalul 2014 - 2017, care au un cuantum semnificativ.

Tot în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. consideră că sunt încadrabile susţinerile instanţei de fond din pagina 13, paragrafele 2-6, prin care încearcă să justifice menţiunile din cererea în anulare referitoare la neconcordanţa dintre codurile tarifare aplicabile mărfurilor importate de A. S.R.L. şi cele specificate în regulamentele europene, incidente pentru aplicarea taxelor vamale antidumping. Făcând o analiză comparativă a acestor coduri avute în vedere de actele normative europene cu codurile produselor regăsite pe declaraţiile vamale ale importurilor efectuate de A. S.R.L., se poate observa o distincţie netă în privinţa codurilor TARIC, în sensul în care plasa din fibra de sticlă importată de societatea reclamantă are codul 7019 59 00 19 (pentru fiecare dintre cele patru importuri derulate). Codul tarifar al mărfurilor importate de A. S.R.L. se regăseşte pe fiecare din declaraţiile vamale de import la punctul 33 din formularul tip şi atestă acelaşi cod - 7019 59 00 19 . Consideră că, faţă de precizările exprese din art. 1 al Regulamentului UE nr. 21/2013, paragraf 1, teza finală, respectiv art. 1, alin. (1) din Regulamentul UE nr. 437/2012, codul TARIC al produsului importat de A. S.R.L. nu se regăseşte între codurile enunţate de actele normative europene, unde codurile cu baza 7019 59 00 au terminaţia 12 sau 13, în vreme ce produsul importat de societate are terminaţia 19. Instanţa de fond ignoră astfel în mod evident aceste probleme de încadrare tarifară şi dispoziţiile de drept substanţial enunţate, forţând limitele legale şi susţinând ca în fapt codurile TARIC aplicate pe declaraţiile vamale sunt menţionate doar în scopul eludării taxelor vamale antidumping.

În plus, consideră că această concluzie este completată cu o susţinere în paragraful 6 din pagina 13 a Hotărârii nr. 822/09.03.2017, care depăşeşte în opinia sa, chiar limitele cu care era investită instanţa: «apărarea reclamantei prin prisma codului TARIC este lipsită de pertinenţă, mărfurile importate clasificându-se în codul aferent Chinei, iar nu in cel indicat de aceasta - 7019590019». Apreciază că o asemenea susţinere poate intra chiar în aria de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ., instanţa de judecată neputând intra în sfera de reglementare a unei alte autorităţi. Instanţa de fond eludează ea însăşi conţinutul unei declaraţii vamale, impunând practic modificarea acesteia, prin susţinerea făcută. Declaraţia vamală completată în anul 2012 a respectat încadrarea tarifară determinată de actele furnizate de autorităţile taiwaneze şi totodată de Codul Vamal Român. Nu poate fi admisibilă intervenţia instanţei de fond, în anul 2017, în sensul modificării încadrării tarifare şi obligării calificării unui cod vamal ca fiind atribuibil pentru mărfuri provenite din China, iar nu din Taiwan, deşi acel cod era specificat expres ca fiind pentru mărfuri provenite din alte state. Nici măcar Raportul OLAF nu conţine menţiuni în acest sens, iar schimbarea unei încadrări tarifare prin decizie a unei instanţe judecătoreşti este inadmisibilă.

Reiterează faptul că instanţa de fond trebuia să se pronunţe doar asupra înscrisurilor avute la dispoziţie şi să dispună în consecinţă, astfel că a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (5) si 6 C. proc. civ.. De asemenea, învederează şi faptul că pentru clarificarea situaţiei de fapt exacte, atât în ceea ce priveşte provenienţa importurilor cât şi încadrările tarifare corespunzătoare, a solicitat instanţei de fond transmiterea de adrese direct către autorităţile taiwaneze emitente ale certificatelor de origine pentru mărfurile importate. Această solicitare, rezultată după examinarea traducerii integrale a Raportului OLAF - depus abia în luna decembrie 2016, a fost refuzată de instanţa de fond, iar astfel a ignorat din nou prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, apreciază că nu doar că au fost încălcate dispoziţiile procedural mai sus expuse, dar s-a realizat şi o nerespectare a acelor prevederi legale care impun instanţei să respecte egalitatea între părţile procesuale şi să asigure toate drepturile procesuale, inclusiv cel de apărare, respectiv art. 8 si 13 C. proc. civ.. Pronunţându-se în mod formal şi fără o analiză aprofundată asupra apărărilor expuse de A. S.R.L., instanţa de fond ar fi încălcat şi normele internaţionale în materia relevantă, aspect care se circumscrie dispoziţiei art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii pronunţată de către instanţa de fond, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă.

5. Procedura derulată în recurs

În cadrul probei cu înscrisuri, admisibile în recurs conform art. 492 C. proc. civ., s-a depus de către recurentă Ordonanţa din 27.06.2018, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea a dispus clasarea cauzei faţă de reprezentanţii S.C. A. S.R.L. cu privire la infracţiunea de folosire la autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 din Legea nr. 86/2006.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Astfel, se reţine că reclamanta A. S.R.L., având sediul în comuna Clinceni, judeţ Ilfov, România, a efectuat în intervalul martie - mai 2012 mai multe importuri de plasă din fibră de sticlă (cu greutatea de 145 g/m2 şi dimensiunea ochiurilor de 5 mm x 5 mm, role cu lungime de 50 m), partenerul contractual (furnizorul) fiind C. din Taiwan. Importurile în discuţie s-au efectuat în baza unui contract comercial încheiat la data de 15.01.2012 între A. S.R.L. în calitate de cumpărător şi C., societate din Taiwan, în calitate de vânzător, produsele importate fiind însoţite de certificate de origine ale unui emitent din Taiwan.

La data de 05.02.2014 a fost emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Vamală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentar stabilite de controlul vamal nr. 10/05.02.2014, prin care în sarcina societăţii A. S.R.L. a fost stabilită spre plată suma de 1.151.748 RON reprezentând 816.838 RON taxe antidumping şi TVA, 212.384 RON majorări şi 122.526 RON penalităţi.

A reţinut organul fiscal, în motivarea deciziei de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare, că în urma controlului ulterior derulat la S.C. A. S.R.L. s-a constatat că produsele importate cu declaraţiile de punere în liberă circulaţie denumite generic «plasă din fibră de sticlă» au origine China, nefiind achitate taxele antidumping în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 21/2003 al Consiliului din 10.01.2013 de extindere a unei taxe antidumping definitive instituită prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului asupra importurilor de anumite ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din Republica Populară Chineză prin declararea eronată a originii. De asemenea, s-a mai reţinut că Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a transmis statelor membre UE Raportul final nr. OF/2012/1052 prin care informează asupra rezultatelor obţinute de echipa de investigatori în urma efectuării unei misiuni de verificare în Taiwan, obiectul anchetei constând în stabilirea realităţii originii preferenţiale a mărfurilor denumite generic «plasă din fibră de sticlă» expediate din Taiwan, declarate pentru punere în liberă circulaţie în spaţiul european; concluziile anchetei, ce fac obiectul Raportului Final OLAF anterior indicat, constau în faptul că «Ţesăturile din fibră de sticlă care fac obiectul acestei investigaţii au fost declarate în momentul importului în Uniunea Europeană ca fiind de origine din Taiwan. În cursul investigaţiei s-a stabilit că ţesăturile din fibră de sticlă au fost expediate din Republica Populară Chineză către Taiwan, de unde - după reîncărcare (reîmbarcare) - erau expediate către Uniunea Europeană. Totuşi, la import, ţesăturile din fibră de sticlă erau incorect declarate ca fiind originale din Taiwan. În acest fel taxele antidumping au fost evitate»; în urma verificărilor efectuate de către ofiţerii OLAF s-a constatat că loturile de ţesături din fibră de sticlă au fost expediate din P.R. China către Taiwan şi, după schimbarea containerelor şi reîncărcare, au fost expediate către Uniunea Europeană, ele nefăcând obiectul niciunei activităţi de procesare sau prelucrare în Taiwan şi astfel au menţinut originea lor nepreferenţială chineză, deci bunurile importate de S.C. A. S.R.L. cu declaraţiile vamale de punere în libera circulaţie sunt de origine China.

Observând anexa la procesul-verbal de control întocmit în prealabil, se constată că documentele vamale depuse în numele societăţii A. S.R.L. la data efectuării importului prezintă numere de înregistrare primite în intervalul 12.03.2012 - 18.05.2012.

Prin decizia nr. 727/01.08.2014 de soluţionare a contestaţiei emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi (ANAF - DGRFPG) a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiei suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 10/05.02.2014 şi a procesului-verbal de control, pentru suma de 1.151.748 RON.

În motivare a reţinut organul de soluţionare a contestaţiei că operaţiunile de import efectuate de societatea A. S.R.L. în intervalul 12.03.2012 - 18.05.2012 în baza declaraţiilor de punere în liberă circulaţie în spaţiul comunitar a unor cantităţi de ţesături din fibră de sticlă încadrare tarifară 7019590019 achiziţionate de la firma C. din Taiwan, declarate ca fiind de origine taiwaneză în baza certificatelor de origine x, x, x, au fost incluse în acţiunea de investigare a operaţiunilor de către Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) în baza Regulamentului UE nr. 437/2012 al Comisiei de deschidere a unei anchete privind eventuala eludare a măsurilor antidumping instituite prin Regulamentul de punere în aplicare UE nr. 791/2011 asupra importurilor de anumite ţesături din fibră de sticlă originare din China prin importuri expediate din Taiwan şi Thailanda; rezultatele investigaţiilor efectuate au fost consemnate în Raportul final OF/2012/1052 întocmit de OLAF ca urmare a activităţii de investigare a informaţiilor, a colaborării dintre statele membre şi cu autorităţile vamale din Taiwan, a documentelor şi a probelor colectate, stabilindu-se că aceste loturi de ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă au fost expediate din China în Taiwan şi după schimbarea containerelor şi reîncărcare au fost expediate către UE, ele nefăcând obiectul unei activităţi de procesare sau prelucrare în Taiwan şi astfel s-a menţinut originea lor nepreferenţială chineză.

A mai reţinut organul de soluţionare a contestaţiei că acea concluzie a investigaţiilor efectuate de către OLAF se aplică asupra tuturor loturilor importate din Taiwan în UE în concordanţă cu Regulamentul UE nr. 21/2003, Regulamentul UE nr. 437/2012 şi Regulamentul UE nr. 1225/2009, extinderea având efect de la data la care a fost impusă înregistrarea, respectiv înainte de data de 25 mai 2012. Totodată, s-a arătat de ANAF - DGRFPG că în condiţiile în care dovezile de origine demonstrează că mărfurile sunt supuse taxelor antidumping din cauza originii lor reale, atunci un certificat de origine de orice tip nu împiedică recuperarea taxelor antidumping; drept urmare, în temeiul prevederilor regulamentare comunitare în corespondenţă cu reglementările Codul vamal comunitar s-a procedat la controlul ulterior al operaţiunii de import şi la regularizarea situaţiei ţinând cont de noile informaţii furnizate de autorităţile competente.

A mai arătat organul de soluţionare a contestaţiei că, urmare investigaţiilor efectuate de către OLAF, finalizate prin Raportul final 2012/1052, asupra operaţiunilor de punere în liberă circulaţie în UE a loturilor de produse constând în ţesături din ochiuri deschise din fibră de sticlă cu o dimensiune a ochiurilor de peste 1,8 mm atât în lungime, cât şi lăţime, şi având o greutate de peste 35 g/mp, poziţie tarifară în prezent la codurile NC ex 70195100 şi ex 70195900 (cod TARIC 7019510012, 7019510013, 7019590012 şi 7019590013) având ca origine Taiwan, a reieşit că marfa a fost exportată de compania C.

Ţesătura din ochiuri deschise din fibră de sticlă a fost importată din China în Taiwan, de unde a fost apoi reexportată către UE fără să sufere prelucrări sau procesări, care să-i confere origine Taiwan, aceasta rămânând chineză. Prin urmare, certificatele de origine x, x, x, anexate la declaraţiile de punere în liberă circulaţie a produsului, au fost emise în baza normelor de origine non-preferenţiale relevante din Taiwan şi nu pot fi aplicate în scopul stabilirii originii non - preferenţiale în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii pentru taxa antidumping în UE.

În speţă, certificatele de origine demonstrează că mărfurile sunt supuse taxelor antidumping din cauza originii reale certificate care nu împiedică recuperarea taxelor. Prin urmare, s-a concluzionat că societatea A. S.R.L. datorează taxa antidumping impusă prin Regulamentul UE nr. 791/2011 (în vigoare din 03.08.2011) şi prin Regulamentul de punere în aplicare UE nr. 21/2013 în procent de 62,9% asupra importului de ţesătură din ochiuri deschise din fibră de sticlă, cod tarifar 70194000, 70195100, 70195900, 70199091 şi 70199099 originar din China.

În drept, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 s-a instituit o taxă antidumping definitivă asupra importurilor de ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă, cu o dimensiune a ochiului mai mare de 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime, şi cu o greutate mai mare de 35 g/m2, excluzând discurile din fibră de sticlă, care se încadrează în prezent la codurile NC ex 7019 51 00 şi ex 7019 59 00 (coduri TARIC 7019 51 00 10 şi 7019 59 00 10), originare din Republica Populară Chineză, nivelul taxei fiind cuprins între 48,4% şi 62,9%, în funcţie de producătorul furnizor.

Ulterior, prin Regulamentul (UE) nr. 437/2012 al Comisiei s-a dispus deschiderea unei anchete în conformitate cu articolul 13 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009, pentru a determina dacă importurile în Uniune de ţesături cu ochiuri deschise din fibre de sticlă, cu o dimensiune a ochiurilor de peste 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime şi o greutate de peste 35 g/m 2, excluzând discurile din fibră de sticlă, expediate din Taiwan şi Thailanda, indiferent dacă au fost declarate sau nu ca fiind originare din Taiwan şi Thailanda, care se încadrează în prezent la codurile NC ex 7019 51 00 şi ex 7019 59 00 (coduri TARIC 7019 51 00 12, 7019 51 00 13, 7019 59 00 12 şi 7019 59 00 13), eludează măsurile instituite prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului. Acest Regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 24 mai 2012. Curtea de apel observă că la considerentul 6 al expunerii de motive a Regulamentului se arată că "Cererea conţine suficiente elemente de probă prima facie care indică faptul că măsurile antidumping aplicate importurilor de anumite ţesături cu ochiuri deschise din fibre de sticlă originare din Republica Populară Chineză sunt eludate prin transbordarea produsului via Taiwan şi Thailanda.".

Prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 21/2013 al Consiliului s-a dispus în sensul că "Taxa antidumping definitivă aplicabilă "tuturor celorlalte societăţi" instituită prin articolul 1 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 asupra importurilor de ţesături din fibre de sticlă cu ochiuri deschise, cu o dimensiune a ochiurilor de peste 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime şi având o greutate de peste 35 g/m 2, excluzând discurile din fibră de sticlă, originare din Republica Populară Chineză, se extinde la importurile din ţesături din fibre de sticlă cu ochiuri deschise, cu o dimensiune a ochiurilor de peste 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime şi având o greutate de peste 35 g/m 2, excluzând discurile din fibră de sticlă, expediate din Taiwan şi Thailanda, indiferent dacă au fost declarate sau nu ca fiind originare din Taiwan şi Thailanda, care se încadrează în prezent la codurile NC ex 7019 51 00 şi ex 7019 59 00 (coduri TARIC 7019 51 00 12, 7019 51 00 13, 7019 59 00 12 şi 7019 59 00 13). (2) Taxa extinsă în temeiul alin. (1) din prezentul articol se percepe la importurile expediate din Taiwan şi Thailanda, declarate sau nu ca fiind originare din Taiwan şi Thailanda, înregistrate în conformitate cu articolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 437/2012 al Comisiei şi cu articolul 13 alin. (3) şi articolul 14 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009.". Acest Regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 16 ianuarie 2013, art. 4 din conţinutul său arătând că Regulamentul intră în vigoare în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial.

Potrivit art. 288 § 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru."; totodată, art. 297 § 1 teza a treia din acelaşi Tratat prevede că "Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.".

Prin hotărârea pronunţată la data de 30 iunie 2016 în cauza C-416/15 A. S.R.L. împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice (DGRFP) Bucureşti, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că "Articolul 1 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 21/2013 al Consiliului (…) trebuie interpretat în sensul că taxa antidumping definitivă extinsă prin această dispoziţie nu este aplicabilă retroactiv unor produse expediate din Taiwan, puse în liberă circulaţie în Uniune ulterior datei de intrare în vigoare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului din 3 august 2011 de instituire a unei taxe antidumping definitive şi de percepere definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de anumite ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din Republica Populară Chineză, însă anterior datei de intrare în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 437/2012 al Comisiei din 23 mai 2012 de deschidere a unei anchete privind eventuala eludare a măsurilor antidumping instituite prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 791/2011 şi de supunere a acestor importuri la înregistrare. Cu toate acestea, taxa antidumping instituită prin articolul 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 791/2011 este aplicabilă importului unor astfel de produse dacă se stabileşte că, deşi expediate din Taiwan şi declarate ca fiind originare din această ţară, produsele respective sunt originare în realitate din Republica Populară Chineză."

7. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-reclamantă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau faptul că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În acest sens, sunt nerelevante criticile recurentei-reclamante în susţinerea acestui motiv de recurs potrivit cărora în sentinţa recurată există mai multe referiri cu privire la documentaţia depusă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti decât cu privire la documentaţia depusă de aceasta, în contextul în care reprezentanţii autorităţii fiscal-vamale nu ar fi fost prezenţi la nici un termen de judecată pe parcursul primului ciclu procesual. Potrivit dispoziţiilor art. 223 C. proc. civ. (1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel. (2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.,astfel că instanţa de judecată este ţinută în soluţionarea unei cauze să cerceteze toate lucrările din dosar şi să examineze excepţiile şi apărările formulate inclusiv de către partea care lipseşte, neexistând o bază legală pentru a conferi o valoare probatorie mai mare înscrisurilor depuse de către una dintre părţi, doar pe considerentul că aceasta s-a prezentat la toate termenele de judecată, iar partea opusă a înţeles să opteze pentru dreptul legal de a solicita judecarea cauzei în lipsă. De altfel, din analiza hotărârii de fond nu reiese că prima instanţă nu ar fi ţinut cont de documentaţia relevantă justei soluţionări a cauzei, cu atât mai mult cu cât a dat şi eficienţă prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. Instanţa poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, cu referire la susţinerile recurentei-reclamante privitoare la motivaţia contradictorie a instanţei de fond, la faptul ca aceasta acordă o importanţă excesivă raportului Oficiului European de Luptă Anti-Fraudă, cât şi la concluzia eronată conform căreia instanţa de fond a suplinit motivarea unui act administrativ- fiscal cu un raport întocmit de către o altă autoritate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă omite faptul că, raportat la dispoziţiile art. 21 rap. la art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 515/97 al Consiliului privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative ale statelor membre şi cooperarea dintre acestea şi Comisie în vederea asigurării aplicării corespunzătoare a legislaţiei din domeniile vamal şi agricol, rapoartele Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă constituie mijloc de probă, inclusiv "constatările efectuate şi informaţiile obţinute în cadrul misiunilor comunitare (…), în special documentele transmise de către autorităţile competente din ţările terţe (…)", aspecte ce au fost reţinute în mod corect şi de către instanţa de fond, care a apreciat că "Deşi sunt corecte consideraţiile teroretice dezvoltate de reclamantă în cererea de chemare în judecată în sensul necesităţii motivării unui act administrativ, totuşi referirile concrete ale părţilor pârâte în conţinutul actelor litigioase la constatările din raportul OLAF reprezintă o motivare concludentă a actului administrativ-fiscal pentru reţinerea originii chineze a mărfurilor importate şi a înlăturării aparenţei create de certificatele de origine emise de Taiwan, astfel că nu se poate concluziona în sensul existenţei vreunui motiv de anulare sub acest aspect".

Referitor la susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora acoperirea lipsei temeiului de drept constând în Regulamentul UE nr. 791/2011, prin referirea la acest act normativ în cuprinsul Deciziei de soluţionare a contestaţiei depusă de A. S.R.L., este o motivare contradictorie şi străină de natura cauzei pentru că aceasta a fost emisă după aproximativ 6 luni de la contestaţia depusă, cu încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, iar lipsa motivării de drept aferente creanţei fiscale reclamate de autorităţile vamale nu putea fi complinită prin decizia de soluţionare a contestaţiei, Înalta Curte constată că aceasta este o critică formală adusă hotărârii de fond şi, ca urmare, nu poate fi primită. Astfel, pe de o parte, contestaţia formulată de către reclamantă în procedura administrativă nu este o cerere la care organul fiscal ar fi trebuit să îi răspundă în condiţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, fiind o contestaţie formulată în baza dispoziţiilor art. 205 - 207 din Codul de procedură fiscală, în vigoare la acel moment, fără de care nu ar fi putut sesiza ulterior instanţa judecătorească. De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este actul administrativ fiscal care poate fi atacat de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel că relevant pentru a putea exercita controlul judecătoresc este reţinerea ca temei de drept a Regulamentului UE nr. 791/2011 în cuprinsul acesteia, câtă vreme reţinerea acestui act normativ european ca temei de drept al creanţei fiscale litigioase s-a făcut prin raportare la faptul că emitentul deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 10/2014 a reţinut în conţinutul acesteia originea chineză a bunurilor importate.

Cu privire la susţinerile recurentei-reclamante referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de fond, potrivit cărora bunurile vândute cât şi societăţile care au operat vânzările ar fi avut origine chineză, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că doar bunurile care au făcut obiectul importurilor sunt de origine chineză nu şi societăţile care au efectuat vânzările. S.C. A. S.R.L. menţionează în cererea de recurs că societatea B. a fost catalogată ca fiind de origine chineză de către instanţa de fond, susţinere ce nu se confirmă, pentru că, aşa cum reiese din conţinutul sentinţei civile atacată instanţa de fond a reţinut că "(...) în urma misiunii OLAF desfăşurate în Taiwan a reieşit că bunurile importate de reclamanta A. S.R.L., deşi achiziţionate de la o societate din Taiwan, totuşi aveau origine chineză, fiind indicate atât societăţile care procedaseră la import, respectiv D. şi E., cât şi societăţile care le vânduseră, adică F., B. şi G. (...)".

Totodată, recurenta-reclamantă menţionează în cererea de recurs faptul că, deşi a invocat prin cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale, dar şi în cursul judecăţii, o serie de argumente de practică judiciară internă (Decizia nr. 122/R/27.04.2007 a Curţii de Apel Braşov) şi din alte state ale Uniunii Europene privitoare la interdicţia aplicării retroactive a unor prevederi legale (hotărâri ale instanţelor supreme din Bulgaria, Polonia şi Lituania), instanţa de fond nu le-ar fi avut în vedere. În acest sens, Înalta Curte, cu titlu preliminar, reţine că practica judiciară în sistemul românesc de drept nu este izvor de drept, reprezentând doar o orientare aflată la dispoziţia instanţelor, care sunt ţinute să soluţioneze cauzele conform propriilor convingeri, formate prin interpretarea şi aplicarea corectă a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii. În plus, Înalta Curte constată oricum că cele statuate atât prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov, cât şi prin jurisprudenţa provenită de la alte instanţe ale unor state membre ale Uniunii Europene nu ar fi putut fi aplicate mutatis mutandis prezentei cauze, date fiind obiectul şi situaţia de fapt diferite, aspect reţinut şi de către instanţa de fond cu privire la jurisprudenţa din alte state membre ale Uniunii Europene. De asemenea, jurisprudenţa invocată de către recurenta-reclamantă nu putea fi avută în vedere nici prin raportare la ceea ce s-a statuat prin hotărârea pronunţată la data de 30.06.2016 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-416/15, cu referire expresă la prezenta cauză dedusă judecăţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de fond ar fi ignorat problema de drept a neretroactivităţii. Astfel, Înalta Curte constată că, în acord cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., tocmai în legătură cu aceste aspecte invocate de către societatea reclamantă în vederea anulării actelor administrativ-fiscale litigioase, instanţa de fond a solicitat o interpretare şi a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării cu titlu preliminar în acest sens. Aşadar, în cauza de faţă, instanţa de fond a examinat în mod real problemele esenţiale expuse de recurenta-reclamantă, inclusiv cu privire la problema de drept a neretroactivităţii, iar în acest sens, a sesizat inclusiv şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar apoi, a ţinut cont la soluţionarea cauzei şi la motivarea sentinţei pronunţate, de ceea ce s-a statuat prin hotărârea pronunţată la data de 30.06.2016 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-416/15.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Este aşadar o hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este şi el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în privinţa criticilor aduse de aceasta referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor de la art. 43 şi 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportate la art. 174 alin. (1) şi art. 175 C. proc. civ., acestea nu pot fi primite.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - în vigoare la data emiterii actelor litigioase - prevede că "Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: (…) e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; (…)", art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ arătând că "Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale (…)".

Totodată, potrivit art. 46 din O.G. nr. 92/2003 "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.".

Aşadar, având în vedere că în enumerarea făcută de art. 46 din O.G. nr. 92/2003 nu se regăsesc şi "motivele de fapt" sau "temeiul de drept" ca o cauză de nulitate expresă a actului administrativ - fiscal, o astfel de omisiune va constitui o cauză de nulitate relativă şi condiţionată, potrivit art. 174 alin. (1) şi art. 175 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, texte care arată că "Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.", respectiv "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.".

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că fiind vorba despre un caz de nulitate virtuală (iar nu expresă), aceasta este condiţionată, astfel încât este necesară dovada producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Înalta Curte achiesează la considerentele instanţei fondului, înlăturând astfel critica recurentei-reclamante potrivit căreia este dovedită vătămarea suferită, aceasta constând în opinia sa tocmai în stabilirea obligaţiei de plată în cuantum de 1.151.748 RON, suma calculată în baza prevederilor Regulamentului UE nr. 791/2011, care nu ar fi fost indicat ca temei în actul administrativ, la care se adaugă penalităţile calculate în intervalul 2014 -2017.

În acest sens, reţine că prin decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 10/05.02.2014 a fost reţinut faptul că mărfurile importate de societatea A. S.R.L. «au origine China», respectiv ca temei principal al creanţelor vamale stabilite suplimentar Regulamentul (UE) nr. 21/2013 al Consiliului în referire la Regulamentul (UE) nr. 437/2012 al Comisiei . Prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 727/10.08.2014, autoritatea publică a reţinut ca temei de stabilire şi datorare al taxei antidumping inclusiv Regulamentul (UE) nr. 791/2011 al Consiliului, făcând referiri punctuale la acesta în justificarea creanţei litigioase prin prisma originii chineze a bunurilor importate .

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate considera că i-a fost cauzată o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului administrativ fiscal. Chiar dacă decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 10/2014 nu face referire expresă la Regulamentul (UE) nr. 791/2011, emitentul a reţinut în conţinutul său originea chineză a bunurilor importate, iar motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei suplineşte această omisiune prin reţinerea Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului ca temei de drept al creanţei fiscale litigioase. De asemenea, Înalta Curte, achiesând la concluziile instanţei de fond, apreciază că referirile concrete ale părţilor pârâte în conţinutul actelor litigioase la constatările din raportul OLAF reprezintă o motivare concludentă a actului administrativ fiscal pentru reţinerea originii chineze a mărfurilor importate şi a înlăturării aparenţei create de certificatele de origine emise în Taiwan, iar aprecierile recurentei-reclamante referitoare la inadvertenţele grave pe care le-ar conţine raportul OLAF sau la lipsa caracterului cert al acestuia, nu pot fi avute în vedere deoarece nu intră în competenţa instanţei naţionale să analizeze validitatea actelor emise de instituţii ale Uniunii Europene, competenţa revenind în acest sens Curţii de Justiţie potrivit art. 267 TFUE.

În concluzie, având în vedere că recurenta-reclamantă însăşi a consemnat în cererea de chemare în judecată că autoritatea pârâtă i-a imputat că provenienţa bunurilor importate este China, iar nu Taiwan, astfel că perceperea taxei antidumping nu a constituit o chestiune imprevizibilă sau fortuită în contextul cauzei, iar societatea reclamantă a formulat apărări în raport de domeniul de aplicare şi data intrării în vigoare a Regulamentelor nr. 791/2011, nr. 437/2012 şi nr. 21/2013, Înalta Curte constată că actele administrativ fiscale litigioase sunt motivate în fapt şi în drept, dând posibilitatea destinatarului actului să conteste măsurile dispuse, pentru a putea fi astfel înlăturată vătămarea care constă în opinia sa în stabilirea obligaţiilor de plată şi, totodată, instanţei să verifice legalitatea actului administrativ.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material naţionale şi comunitare referitoare la neretroactivitate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, după ce le enumeră şi le prezintă conţinutul, concluzionează că instanţa de fond le-a ignorat şi încălcat plecând de la premisa greşită că produsele importate provin din China şi a greşit invocând ca temei de aplicare Regulamentul UE nr. 791/2011, care, în opinia sa, nici măcar nu este indicat ca temei de drept în actele administrative contestate.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, constată că instanţa de fond nu a plecat de la o premisă greşită cu privire la originea chineză a produselor importate, iar recurenta-reclamantă, faţă de dispoziţiile art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 - în vigoare la data emiterii actelor litigioase - Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal., nu a reuşit să facă dovada că mărfurile ar fi avut origine taiwaneză.

Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, deşi aceasta susţine că fiecare lot de marfă era însoţit de factură emisă de vânzătorul C. şi certificat de origine eliberat de autorităţile din Taiwan, totuşi înscrisurile invocate nu fac dovada credibilă a originii taiwaneze a bunurilor respective în contextul verificărilor efectuate de Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă (OLAF), fiind mai degrabă relevante din perspectiva identificării vânzătorului de la care A. S.R.L. a achiziţionat bunurile, dar nu şi pentru demonstrarea originii taiwaneze a acestora, nefiind exclus ca un vânzător din lanţul comercial să difere de producător.

În urma analizei numerelor alocate documentelor electronice de import întocmite pentru reclamanta A. S.R.L. în referire la expeditorul C., s-a constatat că numerele generate x au fost identificate în anexele raportului OLAF .

În raportul OLAF s-a consemnat că «Departamentul de Investigaţii din Taiwan (DOI) a făcut o verificare încrucişată a listei complete de containere suspecte oferite de OLAF. DOI a fost capabil să găsească probe ale transbordării ţesăturilor din P.R. China prin Taiwan către UE şi să stabilească legătura dintre importul din P.R. China şi exportul ulterior către UE al produselor în cauză prin containere importate în UE, care au fost enumerate de OLAF, pe baza informaţiilor oferite de Statele Membre UE vizate. (…) OLAF a primit prin corespondenţă (…) de la administraţia vamală din Taiwan raportul scris realizat de Departamentul de Investigaţii care detaliază transbordarea ţesăturilor din fibră de sticlă originare din R.P. China către UE via Taiwan pentru 202 containere. Pe baza acestor informaţii şi a documentelor din partea Statelor Membre, s-a stabilit că aceste loturi de ţesături din fibră de sticlă au fost expediate către Uniunea Europeană. Ele nu au făcut obiectul nici unei activităţi de procesare sau prelucrare în Taiwan şi astfel au menţinut originea lor nepreferenţială chineză. Anexa 3 realizată de OLAF (…) demonstrează legătura directă dintre transbordarea ţesăturilor din fibră de sticlă în Taiwan, stabilită de autorităţile vamale din Taiwan şi raportate în Anexa 2, şi importurile UE. Aşadar, în urma misiunii OLAF desfăşurate în Taiwan a reieşit că bunurile importate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., deşi achiziţionate de la o societate din Taiwan, totuşi aveau origine chineză, fiind indicate atât societăţile care procedaseră la import, respectiv D. şi E., cât şi societăţile care le vânduseră, adică F., B. şi G., precum şi numerele containerelor în care fuseseră transportate, respectiv ale celor de reîmbarcare .

Nu în ultimul rând, nici certificatele de origine emise de H. nu fac dovada credibilă a originii taiwaneze a mărfurilor importate de A. S.R.L., de vreme ce verificările OLAF în colaborare cu Departamentului de Investigaţii din Taiwan au relevat faptul că acele cantităţi de plasă din fibră de sticlă provin din China, în celălalt stat asiatic fiind doar reîmbarcate pentru export în Uniunea Europeană, iar după cum a arătat CJUE în hotărârea sa din 30 iunie 2016, pronunţată în cauza C-416/15, paragraful 37, "Rezultă de aici că faptul că mărfurile sunt însoţite de certificate de origine nu constituie o împrejurare care să se poată opune recuperării taxelor datorate pentru importul acestor mărfuri dacă, ulterior acestui import, certificatele respective se dovedesc a fi inexacte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 1997, Pascoal & Filhos, C 97/95, EU:C:1997:370, punctele 55-57, …)."

În concluzie, recurenta-reclamantă nu a făcut proba stării de fapt vamale pretinse, anume că mărfurile importate ar fi avut origine Taiwan, bunurile reieşind a proveni din China, cu consecinţa incidenţei Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011, astfel cum corect a fost încadrată creanţa fiscală litigioasă prin decizia de soluţionare a contestaţiei, respectiv a art. 1 alin. (2) teza finală care instituite o taxă antidumping de 62,9% pentru "toate celelalte societăţi", altele decât nominalizate prin denumire în textul Regulamentului, printre care nu se identifică societăţile menţionate în Anexa la raportul OLAF.

Aşadar, având în vedere şi că prin hotărârea pronunţată la data de 30 iunie 2016 în cauza C-416/15 A. S.R.L. împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice (DGRFP) Bucureşti, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că "Articolul 1 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 21/2013 al Consiliului (…) trebuie interpretat în sensul că taxa antidumping definitivă extinsă prin această dispoziţie nu este aplicabilă retroactiv unor produse expediate din Taiwan, puse în liberă circulaţie în Uniune ulterior datei de intrare în vigoare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului din 3 august 2011 de instituire a unei taxe antidumping definitive şi de percepere definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de anumite ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din Republica Populară Chineză, însă anterior datei de intrare în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 437/2012 al Comisiei din 23 mai 2012 de deschidere a unei anchete privind eventuala eludare a măsurilor antidumping instituite prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 791/2011 şi de supunere a acestor importuri la înregistrare. Cu toate acestea, taxa antidumping instituită prin articolul 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 791/2011 este aplicabilă importului unor astfel de produse dacă se stabileşte că, deşi expediate din Taiwan şi declarate ca fiind originare din această ţară, produsele respective sunt originare în realitate din Republica Populară Chineză.", vor fi respinse criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material naţionale şi comunitare referitoare la o aplicare în mod retroactiv a Regulamentului (UE) nr. 21/2013 al Consiliului în referire la Regulamentul (UE) nr. 437/2012 al Comisiei.

Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că motivarea instanţei de fond cu privire la neconcordanţa dintre codurile tarifare aplicabile mărfurilor importate de A. S.R.L. şi cele specificate în regulamentele europene, incidente pentru aplicarea taxelor vamale antidumping, s-ar încadra la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. sau chiar în aria de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ., instanţa de de fond intrând, în opinia recurentei-reclamante, în sfera de reglementare a unei alte autorităţi, eludând ea însăşi conţinutul unei declaraţii vamale, impunând practic modificarea acesteia.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine faptul că produsele care au făcut obiectul importurilor din prima jumătate a anului 2012, sunt încadrate la codul 7019 59 00 19, aşa cum a indicat în declaraţia vamală, lucru ce vine în contradicţie cu rezultatul investigaţiilor efectuate de OLAF, finalizate prin raportul nr. x/1052. Din investigaţiile OLAF asupra operaţiunilor de liberă punere în circulaţie în UE a loturilor de produse constând în ţesătură din ochiuri deschise din fibră de sticlă cu o dimensiune a ochiurilor de peste 1,8 mm, atât în lungime cât şi în lăţime şi având o greutate de peste 35g/mp, excluzând discurile din fibră de sticlă, poziţie tarifară ce se situează la codurile NC ex 70195100 şi ex 70195900 (cod TARIC 7019510012, 7019510013,7019590012 şi 7019590013), având ca origine Taiwan, a reieşit că marfa a fost exportată de compania C. Ţesătura din ochiuri deschise de fibră de sticlă a fost importată din China în Taiwan, de unde a fost reexportată către UE fără să sufere vreo prelucrare sau vreo procesare care sa îi poată conferi origine taiwaneză, aceasta rămânând de origine chineză.

Codul 7019 59 este codul TARIC aferent ţesăturilor cu ochiuri deschise din fibră de sticlă, cu o dimensiune a ochiului mai mare de 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime, şi cu o greutate mai mare de 35 g/m2, excluzând discurile din fibră de sticlă, iar extinderea codurilor TARIC 7019 59 00 12 şi 7019 59 00 13, aceasta a intervenit ca efect al adoptării Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 21/2013 al Consiliului în referire la Taiwan (codul TARIC 7019 59 00 12) şi Thailanda (codul TARIC 7019 59 00 13).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 "Se instituie prin prezentul regulament o taxă antidumping definitivă asupra importurilor de ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă, cu o dimensiune a ochiului mai mare de 1,8 mm atât în lungime, cât şi în lăţime, şi cu o greutate mai mare de 35 g/m2, excluzând discurile din fibră de sticlă, care se încadrează în prezent la codurile NC ex 7019 51 00 şi ex 7019 59 00 (coduri TARIC 7019 51 00 10 şi 7019 59 00 10), originare din Republica Populară Chineză."

Potrivit facturilor emise de C. mărfurile sunt descrise ca fiind «plasă din fibră de sticlă», cu dimensiunea ochiului de 5 mm X 5 mm şi greutatea de 145 g/m2, deci corespunzând menţiunilor art. 1 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 în ceea ce priveşte domeniul de aplicare pentru taxa antidumping.

Or, în cauza de faţă, aşa cum s-a statuat şi în precedent, importurile ce fac obiectul deciziei de regularizare sunt supuse Regulamentului CE 791/2011 de instituire a unei taxe antidumping definitive şi de percepere definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de anumite ţesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din Republica Populară Chineză, astfel că faptul provenienţei chinezeşti a mărfurilor importate este atât necesar, cât şi suficient pentru a se stabili datoria vamală prevăzută prin raportare la regulamentul anterior citat.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de fond ar fi intrat în sfera de reglementare a unei alte autorităţi, eludând ea însăşi conţinutul unei declaraţii vamale, impunând practic modificarea acesteia, de vreme ce autoritatea pârâtă este cea care a procedat la controlul ulterior al operaţiunii de import şi la regularizarea situaţiei, ţinând cont de noile informaţii furnizate de autorităţile competente. Instanţa de fond nu a făcut altceva decât să dea eficienţă întregului probatoriu administrat în cauză şi să constate dreptul autorităţii vamale de a proceda la o reverificare a raportului juridic, valorificând în mod corect în acest sens, pe de o parte, hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 30 iunie 2016, pronunţată în cauza C-416/15, în care, la paragraful 37 s-a arătat că aşa "cum reiese din articolul 26 din codul vamal, deşi reglementarea Uniunii prevede că originea mărfurilor trebuie să fie justificată prin prezentarea unui document, prezentarea acestui document nu împiedică autorităţile vamale să solicite, în cazul unor îndoieli serioase, orice dovadă suplimentară pentru a se asigura că indicaţia privind originea este în conformitate cu normele instituite de reglementarea Uniunii în materie. În această privinţă, Curtea a statuat deja că scopul controlului a posteriori este de a se verifica exactitatea originii indicate în certificatul de origine (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Lagura Vermögensverwaltung, C 438/11, EU:C:2012:703, punctul 17 …).", iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 78 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar care prevăd că "Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţie nouă de care dispun.".

Cu privire la critica vizând neadministrarea probei cu înscrisuri suplimentare, solicitată de către recurenta-reclamantă la ultimul termen de judecată, se constată că instanţa de fond a administrat probele necesare soluţionării cauzei cu respectarea dispoziţiilor art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ., iar administrarea probei cu înscrisuri suplimentare a fost respinsă cu respectarea limitelor procedurale stabilite de art. 254 C. proc. civ. în referire la art. 194 şi 204 C. proc. civ.

În raport de actele şi lucrările dosarului şi de teza probatorie învederată de către reclamantă, instanţa de fond, cu respectarea dispoziţiilor legale evocate, a apreciat că solicitarea părţii reclamante nu se încadrează în niciuna din ipotezele ce permit administrarea probei cu înscrisuri dincolo de limitele procedurale legale anterior menţionate. Astfel: 1) lipsea acordul expres al tuturor părţilor pentru administrarea probei peste termen; 2) administrarea probei ducea la amânarea judecăţii; 3) nu intervenise o modificare a cererii de chemare în judecată de natură a necesita administrarea de probe suplimentare; 4) iar în ceea ce privea nevoia administrării probei din cercetarea judecătorească sau prezenţa unor motive temeinic justificate pe baza cărora să fie încuviinţată administrarea acestei probe, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, dosarul cauzei se regăsea traducerea raportului OLAF, în al cărei conţinut se face vorbire despre falsitatea unora dintre certificatele furnizate de autorităţile taiwaneze, un aspect ce oricum ţinea de esenţa litigiului dedus judecăţii.

De altfel, Înalta Curte constată că, în cursul procedurii judiciare, părţii reclamante i-a fost acordată posibilitatea de a lua cunoştinţă de raportul OLAF menţionat, inclusiv anexele sale, în varianta în limba engleză, cât şi traducerea în limba română, astfel că dreptul său la apărare a fost respectat faţă de toate mijlocele de probă ce au stat la baza actelor litigioase, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 13 C. proc. civ. sau ale art. 6 din Convenţia EDO privind dreptul la un proces echitabil. În plus, recurenta-reclamantă avea posibilitatea ca în cadrul probei cu înscrisuri, admisibile în recurs conform art. 492 C. proc. civ., să depună aceste înscrisuri sau să reitereze solicitarea de transmitere de adrese către autorităţile taiwaneze emitente ale certificatelor de origine pentru mărfurile importate, dar recurenta-reclamantă nu a înţeles să formuleze o cerere în acest sens.

Cu privire la înscrisul depus la acest termen de judecată, respectiv Ordonanţa din 27.06.2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora autorităţile din penal au considerat că nu există temeiuri juridice pentru invocarea infracţiunilor de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte reţine că acestea nu constituie şi nu pot fi apreciate ca motiv de nelegalitate a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond. Astfel, faptul că s-a emis o Ordonanţă prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de reprezentanţii S.C. A. S.R.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosire la autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate nu este de natură să excludă obligaţia de plată a taxei antidumping de către societatea reclamantă, aceasta fiind condiţionată de provenienţa bunurilor importate şi fiind legal stabilită de către organul fiscal, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la considerentele arătate în precedent. De asemenea, cu privire la Ordonanţa Tribunalului pronunţată în 21 iunie 2017 în cauza T-289/16, depusă la acest termen de judecată, se constată că în considerentele acesteia se reţine că din dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul nr. 883/2013 reiese că rapoartele OLAF constituie elemente de probă care pot fi utilizate în procedurile administrative sau judiciare naţionale, ceea ce s-a întâmplat şi în cauza dedusă judecăţii în acest dosar, astfel că nu este de natură să schimbe soluţia pronunţată de către instanţa de fond.

Înalta Curte constată în concluzie că soluţia adoptată de către instanţa de fond a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 822 din 9 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.