Challenge to judicial panel continuity rule for severed civil actions dismissed as unfounded

Şedinţa publică de la 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 la data de 28.02.2017, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând anularea în parte a Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 în privinţa dispoziţiilor art. 111 alin. (4) din acesta.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2894 pronunţată în data de 10 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei nr. 2894 pronunţată în data de 10 iulie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B. S.A., solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu consecinţa anulării în parte a Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în privinţa dispoziţiilor art. 111 alin. (4) din acesta.

În motivarea recursului, s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Recurentele-reclamante consideră că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 si art. 53 din Legea nr. 304/2004. Învederează că deşi în cuprinsul acţiunii cu care a investit instanţa de fond a invocat faptul că dispoziţiile art. 111 alin. (4) din Regulament - norme secundare, ar trebui adoptate în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 - norme primare, instanţa de fond nu a analizat raportul între normele secundare şi normele primare, ci s-a limitat să conchidă că, în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 304/2004 este reglementat principiul continuităţii, astfel încât, în accepţiunea primei instanţe, nu se identifică în cuprinsul art. 111 alin. (4) din Regulament, care are în vedere respectarea continuităţii, nicio încălcare a art. 11 din Legea nr. 304/2004. În acest sens, se arată că acţiunea civilă exercitată în procesul penal este doar alăturată acţiunii penale, motiv pentru care, în situaţia în care soluţionarea pretenţiilor civile ar conduce la întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa judecătorească poate disjunge cele două acţiuni, împrejurare ce nu poate echivala cu păstrarea competenţei de soluţionare a acţiunii civile de către acelaşi complet care a dispus condamnarea inculpaţilor doar în considerarea respectării continuităţii reglementată exclusiv de prevederile criticate şi în subsidiar de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, cu atât mai mult cu cât principiul repartizării aleatorii a cauzelor este reglementat, la rang de principiu, atât de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, cât şi de prevederile art. 53 din acelaşi act normativ.

Se mai arată că, contrar raţionamentului primei instanţe, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, spre deosebire de continuitatea instanţei de judecată, este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

În concluzie, recurentele apreciază că modalitatea de repartizare statuată prin art. 111 alin. (4) din Regulament încalcă rigorile principiului repartizării aleatorii, esenţială fiind existenţa unor criterii clare, predeterminate si transparente de repartizare a cauzelor cu înlăturarea oricărei posibile lipse de imparţialitate a judecătorului.

În continuare, recurentele consideră că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulament nu ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 26 din C. proc. pen.

Cu privire la această critică, recurentele-reclamante au reluat criticile de la fondul cauzei făcând trimitere la art. 347 din C. proc. pen. anterior, conform cărora se prevedea expres că instanţa putea dispune "disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă", spre deosebire de dispoziţiile art. 26 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. pen. potrivit cărora "soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale", fără a se avea în vedere acelaşi complet de judecată.

Prin menţinerea competenţei de soluţionare a acţiunilor civile disjunse în favoarea aceluiaşi complet de judecată care s-a pronunţat cu privire la acţiunea penală, nu este asigurată niciuna din garanţiile unui proces echitabil, independenţa şi imparţialitatea judecătorului fiind cel puţin puse sub semnul întrebării.

Se mai arată că în mod nelegal s-a reţinut de către instanţa de fond că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulament nu ar încălca dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi principiile fundamentale privind independenţa sistemului judiciar, iar instanţa de fond ar fi ignorat cauza Altay c. Turciei în care Curtea EDO a reţinut că, în situaţia în care aparenţele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă, justificată în mod obiectiv, referitoare la lipsa de independenţă şi de imparţialitate, rezultă că dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.

Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante critică hotărârea instanţei de fond pentru că nu s-ar fi pronunţat în mod efectiv cu privire la încălcarea principiilor fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar Adoptate de Cel de-al Şaptelea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor susţinut la Milano în 1985 şi avizate Rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 si 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale şi, totodată, nu ar fi analizat necesitatea anulării dispoziţiilor art. 111 alin. (4) din Regulament întrucât sunt de natură a aduce atingere principiilor constituţionale şi dispoziţiilor legale care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi organizarea judiciară.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în esenţă apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 reclamantele au solicitat să se dispună anularea parţială a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, prin care a fost aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 111 alin. (4) din actul menţionat.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că prin sentinţa penală nr. 115/F/23.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor care au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul din data de 17.12.2012 întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Totodată, prin această hotărâre, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a dispus disjungerea acţiunii civile.

În acest sens, s-a arătat că la data de 23.06.2016 a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012

Având calitatea de părţi în dosarul nr. x/2016, reclamantele au apreciat că justifică un interes legitim, având în vedere că au fost vătămate prin repartizarea dosarului aceluiaşi complet care a constatat vinovăţia inculpaţilor şi a dispus condamnarea acestora.

Înalta Curte, cu titlu preliminar, constată că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. Aşadar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În acest sens, cu privire la criticile recurententelor-reclamante potrivit cărora hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru că nu s-ar fi pronunţat în mod efectiv cu privire la încălcarea principiilor fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar Adoptate de Cel de-al Şaptelea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor susţinut la Milano în 1985 şi avizate Rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 si 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale şi, totodată, nu ar fi analizat necesitatea anulării dispoziţiilor art. 111 alin. (4) din Regulament întrucât sunt de natură a aduce atingere principiilor constituţionale şi dispoziţiilor legale care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi organizarea judiciară, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite. Astfel, reglementările interne, inclusiv cele de natură constituţională, dar şi cele internaţionale, precum şi jurisprudenţa CEDO, prezentate şi enumerate de către recurentele-reclamante cu titlu exemplificativ atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de recurs, se subsumează criticilor aduse normelor legale a căror anulare se solicită potrivit cărora acestea ar încălca dispoziţiile art. 6 din Convenţia EDO şi ar conduce la afectarea imparţialităţii judecătorilor, critici cărora instanţa de fond le-a răspuns în mod convingător prin hotărârea pronunţată şi ale cărei considerente le împărtăşeşte şi Înalta Curte.

Nu se poate reţine că este o încălcare a principiilor fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar faptul că acelaşi complet soluţionează acţiunea civilă, aceasta fiind o expresie a continuităţii compunerii completului de judecată care fusese deja repartizat aleatoriu. În condiţiile în care instanţa nu ar fi disjuns acţiunea civilă, aceasta ar fi condus la soluţionarea laturii civile tot de către acelaşi complet învestit în mod aleatoriu or, măsura disjungerii luată pentru a nu se întârzia soluţionarea procesului penal nu poate afecta continuitatea completului care trebuie să rămână acelaşi.

De asemenea, instanţa de fond, cu referire concretă la cauza pendinte, a făcut o analiză pertinentă a precedentelor judiciare ale Curţii EDO la care au făcut trimitere reclamantele, respectiv cauza Parlov-Tkalčić c. Croaţiei şi cauza Hauschildt c. Danemarcei, sens în care a constatat că acestea nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii. A mai reţinut printre altele că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că revine fiecărei instanţe naţionale rolul de a decide procedurile interne în scopul bunei administrări a justiţiei, iar repartizarea unui dosar unui anumit judecător sau unei instanţe se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autorităţile naţionale. Există o serie largă de factori, precum resursele disponibile, specializarea judecătorilor, conflictele de interese, accesibilitatea părţilor la şedinţa de judecată etc., care trebuie luaţi în considerare la momentul repartizării dosarului (cauza Sutyagin c. Rusiei, 3 mai 2011, par. 187).

Nu în ultimul rând, cu privire la o eventuală incidenţă a cauzei Altay c. Turciei, Înalta Curte are în vedere că potrivit jurisprudenţei Curţii EDO în ceea ce priveşte aparenţa de independenţă, optica unei părţi este importantă, dar nu joacă un rol decisiv. Elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile părţii interesate pot fi considerate "justificate în mod obiectiv" (Sacilor-Lormines împotriva Franţei, pct. 63), iar dispoziţia din Regulament criticată de către recurentele-reclamante care se referă la soluţionarea laturii civile de către acelaşi complet în urma disjungerii, nu întruneşte aceste exigenţe pentru a se putea aprecia că justifică în mod obiectiv temerile părţilor interesate, respectiv a recurentelor-reclamante din cauza dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte critica recurentelor-reclamante potrivit căreia instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 si art. 53 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reţine că potrivit art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015:

"În caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea principiului continuităţii".

Art. 11 prevede că:

"Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective".

În acord cu instanţa de fond, se constată că articolul citat prevede aplicarea în cadrul activităţii de judecată a ambelor principii, atât al distribuirii aleatorii cât şi al principiului continuităţii completului de judecată. Astfel, nu se identifică în cuprinsul art. 111 alin. (4) din Regulament, care are în vedere respectarea principiului continuităţii, nici un fel de încălcare a articolului 11 din Legea nr. 304/2004.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că art. 53 prevede că:

"(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

(2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege".

Înalta Curte, ţinând cont şi de raportul între normele secundare şi normele primare invocat de către recurentele-reclamante, reţine că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii, conform alin. (1) lit. b) din articolul menţionat, "modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii" şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens.

Dreptul de apreciere pe care legea îl încredinţează autorităţii emitente este menit să confere normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernat de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrate în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil. Această garanţie referitoare la termenul rezonabil ar putea fi afectată prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.

Repartizarea aleatorie a dosarelor este deci o regulă cu rang de principiu consacrată de Legea nr. 304/2004 şi la fel ca orice principiu, principiul repartizării aleatorii a dosarelor permite unele exceptii, determinate de anumite norme de procedură, cum ar fi de exemplu judecarea cererilor accesorii şi incidentale sau de anumite împrejurări care, fie fac imposibilă aplicarea acestuia, fie generează anumite dificultăţi în activitatea de repartizare a dosarelor.

În acest sens se au în vedere şi prevederile art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti care consacră că principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor - de regulă - prin intermediul unui sistem informatizat sau - cu titlu de excepţie - potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman. La alin. (3) şi (4) ale articolului anterior menţionat se prevede că "Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament.

(4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet dacă prin lege nu se prevede altfel."

Pe de altă parte principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală, până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei asupra tuturor capetelor de cerere, iar excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice.

Astfel, o cauză poate cuprinde cereri principale, incidentale sau accesorii astfel că este evident că acelaşi complet de judecată va fi ţinut să soluţioneze toate cererile decurgând din acelaşi raport juridic, fie penal fie civil, indiferent dacă aplică sau nu măsura disjungerii cererilor, tocmai în virtutea respectării principiului continuităţii prevăzut prin aceeaşi Legea nr. 304/2004 la art. 11.

Înalta Curte este în acord cu concluzia instanţei de fond potrivit căreia acesta este şi cazul acţiunii civile declanşate în cadrul procesului penal întrucât, prin opţiunea părţii vătămate, acţiunea civilă poate fi exercitată pe cale separată, în faţa instanţei civile, însă poate fi formulată şi pe cale accesorie în cadrul procesului penal şi că, în consecinţă, nu se identifică încălcarea prevederilor art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la critica recurentelor-reclamante referitoare la faptul că prima instanţă ar fi reţinut în mod nelegal că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 26 din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, reţinând pentru început că potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. "Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale.

(2) Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor."

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, leguitorul a avut în vedere prin aceste dispoziţii că, dacă pentru rezolvarea laturii civile este necesară o perioadă mai mare de timp, care ar conduce la încălcarea principiului rezolvării cauzelor penale într-un termen rezonabil, instanţa poate, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, să dispună disjungerea acţiunii civile, iar în această ipoteză acţiunea civilă disjunsă îşi menţine caracterul accesoriu celei penale. În atare condiţii, Înalta Curte apreciază că, trimiterea pe care art. 26 alin. (1) din C. proc. pen. o face la "instanţa penală" nu poate conduce la o altă concluzie decât că acţiunea civilă, odată disjunsă, trebuie soluţionată de acelaşi complet învestit iniţial în mod aleatoriu cu judecarea procesului penal. În acest fel, ţinând cont că trebuie respectat principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, repartizarea aleatorie în sistem informatic a dosarelor realizându-se o singură dată, şi că odată ce dosarul penal a fost repartizat aleatoriu, până la soluţionarea cauzei sub toate aspectele, trebuie respectat principiul continuităţii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 304/2004, principii care acţionează succesiv şi garantează respectarea dreptului la un proces echitabil, nu se poate reţine că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 26 din C. proc. pen.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentele - reclamante A. S.R.L. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2894 din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele - reclamante A. S.R.L. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2894 din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.