Judicial non-interference in legislative and judicial prerogatives regarding salary supplement disputes and the scope of discrimination authority competence
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower court’s judgment in favor of the National Council for Combating Discrimination (CNC D), the Government, the Ministry of Finance, and the Ministry of Labor. The dispute concerned whether the CND had material competence to investigate an allegation of discrimination against public servants who were denied specific salary supplements (post supplement and salary grade supplement) between 2004 and 2009, which some colleagues received based on favorable judicial decisions. The unions and labor union claimed the CND should intervene to ensure equal pay and compel the authorities to regulate these supplements, while the defendants argued the issue was a matter of judicial interpretation and application of the law, not administrative discrimination. The decisive legal basis was the interpretation of Government Emergency Ordinance no. 137/2000, specifically Articles 16, 18, and 19, establishing that the CND lacks jurisdiction to interpret or apply substantive labor law or interfere with the prerogatives of the legislative and judicial branches; the court held that the unequal treatment resulted from previous judicial interpretations of Law no. 188/1999 rather than a prohibited discriminatory criterion, and it rejected the subsidiary claim regarding procedural standing because the plaintiffs failed to properly identify members and provide written authorizations as required by Law no. 62/2011.
Legislator headnote
AI generatedart. 9 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ, art. 425 din C. proc. civ, art. 22 alin. (2) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ; Judicial non-interference in legislative and judicial prerogatives regarding salary supplement disputes and the scope of discrimination authority competence: The dispute concerned whether the CND had material competence to investigate an allegation of discrimination against public servants who were denied specific salary supplements (post supplement and salary grade supplement) between 2004 and 2009, which some colleagues received based on favorable judicial decisions. The unions and labor union claimed the CND should intervene to ensure equal pay and compel the authorities to regulate these supplements, while the defendants argued the issue was a matter of judicial interpretation and application of the law, not administrative discrimination. The decisive legal basis was the interpretation of Government Emergency Ordinance no. 137/2000, specifically Articles 16, 18, and 19, establishing that the CND lacks jurisdiction to interpret or apply substantive labor law or interfere with the prerogatives of the legislative and judicial branches; the court held that the unequal treatment resulted from previous judicial interpretations of Law no. 188/1999 rather than a prohibited discriminatory criterion, and it rejected the subsidiary claim regarding procedural standing because the plaintiffs failed to properly identify members and provide written authorizations as required by Law no. 62/2011.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural rule applied in the dispositive to establish the basis for rendering the judgment in cassation.
Procedural rule applied in the dispositive to order the dismissal of the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică de la 6 martie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii SINDICATUL NAŢIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANŢE DIRECŢIA GENERALA BUCUREŞTI, SINDICATUL FINANŢE ARGEŞ-SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE CĂLĂRAŞI, SINDICATUL FINANŢE IALOMIŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE TÂRGOVIŞTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMŢ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU şi AJOFM ARGEŞ au chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând anularea hotărârii nr. 735/09.11.2016 emisă de Colegiul Director al pârâtului, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că excepţia necompetenţei materiale a fost corect admisă, obligarea pârâtului să determine organul competent material şi să îşi decline competenţa.
La data de 10.03.2017, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere adiţională, prin care au solicitat introducerea în cauză şi a pârâţilor Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român şi Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale.
La termenul de judecată din data de 14.03.2017, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere adiţională subsidiară privind obiectul cauzei, prin care au solicitat instanţei să constate discriminarea apărută ca urmare a plăţilor făcute de pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale doar către o parte a funcţionarilor publici, nu şi către aceştia.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2749 pronunţată în data de 30 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile invocate în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, ca neîntemeiate.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere.
A respins capătul principal de cerere privind pe reclamanţii SINDICATUL NAŢIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANŢE - DIRECŢIA GENERALA BUCUREŞTI, SINDICATUL FINANŢE ARGEŞ-SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE CĂLĂRAŞI, SINDICATUL FINANŢE IALOMIŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE TÂRGOVIŞTE - SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMŢ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 - ALIANŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU şi AJOFM ARGEŞ, în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN NUME PROPRIU ŞI ÎN CALITATE DE REPREZENTANT AL STATULUI ROMÂN şi MINISTERUL MUNCII ŞI JUSTIŢIEI SOCIALE, ca neîntemeiat.
A respins capătul subsidiar de cerere, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuală activă.
3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate
Împotriva sentinţei nr. 2749 pronunţată în data de 30 iunie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii SINDICATUL NAŢIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANŢE DIRECŢIA GENERALA BUCUREŞTI, SINDICATUL FINANŢE ARGEŞ-SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE CĂLĂRAŞI, SINDICATUL FINANŢE IALOMIŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE TÂRGOVIŞTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMŢ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU şi AJOFM ARGEŞ, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea recursului, s-au arătat, în esenţă, următoarele:
Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de fond a procedat la o complinire a lipsurilor şi erorilor din hotărârea atacată nr. 735/09.11.2016 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând că, deşi în dispozitivul hotărârii a fost menţionată sintagma competenţă materială, în realitate s-ar fi avut în vedere o necompetenţă generală, aspect faţă de care nu se impunea declinarea competenţei, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul O.G. nr. 137/2000 nu există norme care să stabilească în sarcina paratului obligaţia de declinare a cauzei în favoarea instanţei de judecată pretins competentă. Apreciază că procedând în acest mod, judecătorul a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat prin mai multe acte normative, inclusiv prin C. proc. civ. (art. 6), precum şi de dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cerererile şi apărările părţilor. Or, în condiţiile în care o asemenea apărare nu a fost formulată de partea adversă şi nici nu a fost pusă în discuţie din oficiu de către instanţă, apreciază că drepturile reclamanţilor au fost încălcate, aceştia neputând formula apărări pe aspectul esenţial care a condus la formarea convingerii judecătorului din fond.
O altă modalitate de încălcare a dreptului la un proces echitabil, implicit a obiectului şi limitele judecăţii, a fost aceea de a ignora susţinerile constante ale reclamanţilor, susţineri care au fost înlocuite cu alte apărări. Sub acest aspect apreciază că este incident şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nemotivarea hotărârii trebuie să fie raportată la motivele care au condus la formularea acţiunii, motive care nu au fost analizate de instanţă.
Se mai arată că instanţa de fond a ignorat de asemenea şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 potrivit cărora Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are atribuţii în "investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare", reţinând că aspectele invocate în sesizare nu intră sub incidenţa O.G. nr. 137/2000 întrucât vizează aplicarea şi interpretarea legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată. Au învederat în acest sens susţinerile de la fila x din sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în care ar fi solicitat în mod explicit "să întreprindeţi o anchetă administrativă care să aibă ca obiect constatarea discriminării dintre funcţionarii publici prin faptul că unii nu au primit salariul complet pentru perioada 2004 - 2009, respectiv cele două sporuri prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea 188/1999, deşi o parte dintre colegi au primit aceste sporuri." Pe baza acestei situaţii de fapt, petenţii au arătat că este încălcat dreptul la salariu egal pentru muncă egală, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 137/2000 si intră în sfera de investigare a Consiliului. Mai mult decât atât, au arătat că nu existenţa unor hotărâri judecătoreşti este cauza discriminării, ci obiceiul intimaţilor de a se "abţine" de la reglementarea unitară şi echitabilă a situaţiilor de natură a produce discriminări, cum este cea prezentă.
Arată că al treilea motiv de nelegalitate vizează chiar raţiunea de a fi a instituţiei pârâte. Astfel, consideră că însăşi instituirea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ca o autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, precum şi principiul independenţei în activitatea Consiliului, crează premisele soluţionării unei sesizări privind discriminarea in contradictoriu cu alte autorităţi publice, cum este cea de faţă, fără ca prin aceasta să apară vreo interferenţă cu competenţele altor puteri în stat, cum greşit reţine Curtea de Apel. Apreciază că există o competenţă deplină a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în investigarea şi sancţionarea oricăror forme de discriminare apărute în activitatea oricăror instituţii sau autorităţi, cu excepţia legilor adoptate de către Parlament, ce pot fi cenzurate doar de Curtea Constituţională. În rest, nu există nicio restricţie în activitatea Consiliului, acesta fiind independent tocmai pentru a putea desfăşura astfel de anchete.
Consideră că la fel de nelegală este şi motivarea potrivit căreia petenţii ar cere în mod nejustificat interpretarea şi aplicarea legii în cauză de către un organ al administraţiei publice care este chemat să facă acest lucru prin însăşi actul său de înfiinţare. Pe lângă faptul că este de principiu ca o autoritate publică să interpreteze şi să aplice legea, art. 16 din O.G. nr. 137/2000 face trimitere expresă la obligaţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a fi un garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării "în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte." Aşadar, interpretarea şi aplicarea legii este de natura activităţii administraţiei publice, inclusiv a autorităţii parate Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Mai mult, art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 obligă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să soluţioneze sesizarea persoanei care se consideră discriminată, nefiind posibila o abţinere de la soluţionarea sesizării. Cât priveşte procedura de soluţionare a sesizării, potrivit art. 20 pct. 6 din O.G. nr. 137/2000, învederează că sarcina de a proba nediscriminarea revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea, recurenţii - reclamanţii fiind obligaţi să semnaleze doar fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte.
Mai învederează că în ceea ce priveşte pretinsa inadmisibilitate a acţiunii pe capătul subsidiar de cerere, izvorâtă din admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, aceasta a fost admisă numai cu privire la capătul subsidiar al cererii şi nu în ceea ce priveşte capătul principal, pentru care aceasta a fost respinsă. Precizează faptul că Sindicatele au acţionat în numele membrilor lor, care au fost identificaţi, membrii care au acordat împuternicire scrisă sindicatelor pentru a acţiona în numele lor. În susţinerea acestui aspect, vor depune în recurs toate împuternicirile la care fac referire, soluţia instanţei de fond fiind nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 28 alin. (2) si 3 din Legii 62/2011.
4. Apărări formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în esenţă apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.
Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de către instanţa de fond, reiterând în esenţă apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.
Intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de către instanţa de fond, reiterând în esenţă apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat.
Potrivit art. 425 C. proc. civ.:
"(1) Hotărârea va cuprinde:
a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. şi nu se poate aprecia că judecătorul fondului ar fi procedat la o complinire a lipsurilor şi erorilor din hotărârea atacată nr. 735/09.11.2016 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, acesta procedând la o interpretare a sintagmei "necompetenţă materială, prin raportare la cadrul legal incident, respectiv domeniul de aplicare a O.G. nr. 137/2000, precum şi la motivul a dus la pronunţarea soluţiei de către autoritatea pârâtă.
Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenţi pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.
În acest sens, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Înalta Curte reţine şi că, deşi recurenţii-reclamanţi, prin cererea de recurs susţin că instanţa de fond a ignorat susţinerile lor constante, susţineri care au fost înlocuite cu alte apărări, aceştia nu fac dovada acestei alegaţii, nu prezintă exemple concrete în acest sens, cu atât mai mult cu cât se observă că instanţa de fond a avut în vedere în soluţionarea cauzei dedusă judecăţii atât argumentele reclamanţilor, cât şi apărările formulate de către pârâţi.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea acţiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.
Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este şi el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, prin cererea înregistrată la pârâtul C.N.C.D. la data de 28.03.2016, sub nr. x, reclamanţii au solicitat constatarea discriminării membrilor lor de sindicat, ce au avut calitatea de funcţionari publici în perioada 2004-2009 în diferite structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, respectiv ale Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin faptul că nu primit cele două sporuri prevăzute la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deşi o parte dintre colegii lor, în urma unor hotărâri judecătoreşti favorabile, primesc aceste sume. Reclamanţii au susţinut că la baza discriminării stă conduita autorităţilor reclamate, care au ales să nu cuantifice legal drepturile salariale, constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. De asemenea, reclamanţii au solicitat pârâtului să dispună înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii, prin măsuri specifice, respectiv, prin obligarea intimaţilor să ia măsuri de reglementare a sporurilor şi acordarea lor către toţi salariaţii.
Prin Hotărârea nr. 735/09.11.2016, pârâtul a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, reţinând, în esenţă, că aspectele sesizate nu intră sub incidenţa O.G. nr. 137/2000, întrucât vizează aplicarea şi interpretarea legii, atribut legal şi exclusiv al instanţelor de judecată.
Înalta Curte nu poate primi critica recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia instanţa de fond ar fi ignorat dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, de vreme ce în soluţionarea cauzei, judecătorul fondului a avut în vedere şi aceste dispoziţii legale, pe care le-a coroborat în mod corect cu celelalte dispoziţii legale incidente, ajungând astfel la soluţia de respingere a capătului principal de cerere, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte pe deplin.
Astfel, s-a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de "garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate, aşa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".
De asemenea, art. 2 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare [...]".
Aşadar, este întemeiată concluzia instanţei de fond potrivit căreia acest organ nu este îndreptăţit să interfereze în competenţele puterilor în stat, spre exemplu ale legislativului (prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora) sau ale puterii judecătoreşti şi, chiar dacă recurenţii-reclamanţi susţin prin cererea de recurs că nu existenţa unor hotărâri judecătoreşti ar fi cauza discriminării pe care o reclamă, ci obiceiul intimaţilor de a se "abţine" de la reglementarea unitară şi echitabilă a situaţiilor de natură a produce discriminări, Înalta Curte reţine că situaţia premisă o constituie tocmai constatarea discriminării membrilor lor de sindicat, ce au avut calitatea de funcţionari publici în perioada 2004-2009 în diferite structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, respectiv ale Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin faptul că nu primit cele două sporuri prevăzute la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deşi o parte dintre colegii lor, în urma unor hotărâri judecătoreşti favorabile, primesc aceste sume.
Or, în contextul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 20/2009 dată în recurs în interesul legii, a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare", analizarea cererii reclamanţilor, prin care se urmărea finalmente acordarea suplimentelor în discuţie către toţi salariaţii, fie direct, fie prin obligarea părţilor reclamate la legiferare, ar fi contravenit celor stabilite cu aplicabilitate generală de către instanţa supremă, dar şi prerogativelor legiuitorului, reprezentând astfel o ingerinţă în sfera autorităţilor judecătoreşti şi legislative.
Înalta Curte are în vedere de asemenea că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Rezultă din definiţia legală citată anterior, că diferenţa de tratament devine discriminare dacă se bazează pe o caracteristică sau un criteriu interzis, respectiv motivul pentru care persoanele aflate în situaţii comparabile au fost tratate diferit. Or, posibila interpretare eronată a legii de către unele instanţe de judecată nu se poate constitui într-un criteriu discriminatoriu, în înţelesul legii şi, în tot cazul, nu poate fi evaluată de către pârâtul intimatul-pârât C.N.C.D., pentru că ar reprezenta, din nou, o imixtiune în prerogativele autorităţii judecătoreşti.
Înalta Curte mai reţine că, în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, dedus judecăţii prin cererea adiţională formulată la 14.03.2017, din modul de redactare a cererii adiţionale reiese că persoanele pretins vătămate, prin discriminare, sunt funcţionarii publici care nu au beneficiat de drepturile salariale băneşti compuse din suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, iar dispoziţiile art. 28 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 prevăd că se recunoaşte expres sindicatului calitatea procesuală activă pentru apărarea drepturilor de natura celor care fac obiectul cauzei, cu condiţia ca organizaţia să precizeze că acţionează în numele membrilor săi, să-i identifice şi să depună împuternicirea scrisă din partea acestora.
De asemenea, condiţiile de exercitare a acţiunii civile stabilesc cadrul general obligatoriu pentru orice instanţă sesizată, constituind primul act de verificare procesuală la care aceasta este obligată, indiferent de actul de procedură al sesizării (cerere principală, accesorie sau incidentală). Astfel, având în vedere că reclamanţii nu au precizat numele membrilor de sindicat pentru apărarea drepturilor cărora acţiunea a fost introdusă şi, implicit, la dosarul cauzei nu au fost depuse nici împuternicirile scrise acordate organizaţiei sindicale de către membrii lor pretins vătămaţi prin discriminare, iar la ultimul termen de judecată reclamanţii au justificat aceste împrejurări, prin aceea că acţiunea ar fi fost introdusă în nume propriu, atunci în mod întemeiat a constatat instanţa de fond că reclamanţilor le lipseşte legitimarea procesuală activă în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, sens în care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere şi a respins acest capăt de cerere, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuală activă. În plus, depunerea acestora direct în calea de atac a recursului nu poate complini deficienţele constatate în mod întemeiat de către instanţa de fond.
III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi SINDICATUL NAŢIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANŢE DIRECŢIA GENERALA BUCUREŞTI, SINDICATUL FINANŢE ARGEŞ-SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE CĂLĂRAŞI, SINDICATUL FINANŢE IALOMIŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE TÂRGOVIŞTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMŢ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANŢA SED LEX, SINDICATUL FINANŢE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU şi AJOFM ARGEŞ împotriva sentinţei civile nr. 2749 din 30 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.