Rescission of State Property Loan-for-Use Contract: Sufficiency of Judicial Reasoning on Valuation and Premature Restitution Defenses

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună rezilierea contractului de comodat încheiat la data de 26 septembrie 2003 între Ministerul Integrării Europene (antecesor al instituţiei reclamante) şi pârâta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, desfiinţarea contractului de comodat pentru nerespectarea clauzelor acestuia, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de comodat, în măsura în care aceste bunuri nu se mai regăsesc în tot/în parte în patrimoniul pârâtei, să fie obligată pârâta la plata contravalorii bunurilor lipsă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 71 din data de 28 februarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, a dispus desfiinţarea Contractului de comodat nr. x/26 septembrie 2003 încheiat între părţi, a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea bunurilor - obiect al contractului, în sumă de 663.819,668 RON şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.631,64 RON către reclamant.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susţinut că:

Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică a contractului, neobservând că nu este un contract administrativ.

De asemenea, nu s-a pronunţat asupra caracterului acţiunii intimatului şi a temeiului de drept şi nici asupra incidenţei prev. art. 1573 din vechiul C. civ. relativ la prematuritatea introducerii acţiunii.

Apreciază că prima instanţă nu a stabilit dacă bunurile ce au făcut obiectul contractului de comodat au constituit într-adevăr Pavilionul României la Expoziţia Mondială de la Hanovra din anul 2000.

Arată recurenta că instanţa de fond nu a stabilit regimul juridic al bunurilor şi a înlăturat concluziile raportului de expertiză, fără să stăruiască în aflarea adevărului.

Recurenta consideră că subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sub aspectul că prima instanţă nu era competentă să soluţioneze cauza prin prisma faptului că natura juridică a contractului de comodat nu era administrativă.

Mai mult, dacă instanţa de fond s-a considerat competentă să soluţioneze litigiul, a încălcat dispoziţiile art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, soluţia de desfiinţare a contractului nefiind permisă.

Următorul motiv de recurs se referă la susţinerea că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), prin faptul că nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor aflate la dosar, respectiv asupra interogatoriului reclamantului, asupra listelor de inventar ale reclamantului care şi-a autodiminuat valoarea de inventar în propriile evidenţe contabile a bunurilor. De asemenea, invocă şi cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, instanţa de fond nedându-i posibilitatea de a verifica cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.

Consideră că instanţa de fond a admis în mod greşit cererea de chemare în judecată ca fiind o acţiune în reziliere în dauna uneia în rezoluţiune prin prisma capetelor de cerere din acţiune care vizau efecte ex tunc specifice unei acţiuni în rezoluţiune.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6), nefiind analizate toate probele administrate şi susţinerile părţii.

Instanţa de fond, în opinia recurentei, a pronunţat hotărârea şi cu încălcarea normelor de drept material, faţă de observaţiile şi criticile enunţate anterior.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, faţă de considerentele hotărârii pe care le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererea de recurs.

În opinia sa, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 întrucât recurenta avea obligaţia ca, cel mai târziu până la primul termen de judecată stabilit de Curtea de Apel Timişoara, să invoce necompetenţa acestei instanţe astfel că nu se poate invoca direct în recurs această excepţie.

Sub aspectul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, susţine că motivele de recurs invocate nu pot fi subsumate acestui caz de casare deoarece se referă la o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat.

De altfel, instanţa de fond a prezentat argumentele avute în vedere la soluţia pronunţată, iar probele neanalizate nu puteau schimba soluţia.

Cu privire la greşita apreciere a raportului de expertiză, arată că orice bun este supus unei degradări fizice cu trecerea timpului dar instanţa a constatat că expertul a consemnat lipsa unor bunuri precum şi faptul că pârâta nu a efectuat demersuri de conservare a bunurilor, astfel că în mod corect a fost obligată la restituirea contravalorii acestora.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, susţine că solicitarea a fost făcută înainte de închiderea dezbaterilor astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.

Cât priveşte admiterea acţiunii în reziliere în dauna uneia în rezoluţiune, arată că acest motiv a fost invocat pentru prima dată la termenul din 14 februarie 2017, după ce instanţa a constatat cauza în stare de judecată şi, în puls, potrivit art. 11 din contract, în caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar, comodantul poate cere rezilierea contractului.

Referitor la celelalte motive de recurs, învederează că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri prin care se atestă primirea bunurilor de către recurentă iar confirmarea valorii contabile de 22.050 RON s-a făcut ca urmare a raportului de evaluare din anul 2009.

În consecinţă, a solicitat respingerea recursului.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează, care atrag casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, se reţine că, între intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi recurenta-pârâtă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş s-a încheiat contractul de comodat, la data de 26 septembrie 2003.

Obiectul acţiunii introductive constă în solicitarea intimatului-reclamant de se dispune desfiinţarea contractului de comodat pentru nerespectarea clauzelor contractuale şi obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului iar, în măsura în care nu se regăsesc în patrimoniul acesteia, să fie obligată la plata contravalorii bunurilor lipsă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii", nu este întemeiat.

Conform dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau (...) cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

În consecinţă, recurentul-pârât trebuia să invoce excepţia necompetenţei Curţii de Apel Timişoara cel mai târziu până la primul termen de judecată.

Verificând încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 15 martie 2016 (care nu a fost recurată), instanţa de recurs constată că pârâta nu a invocat excepţia necompeteţei instanţei de fond ci a făcut doar precizarea că există un conflict negativ de competenţă între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, iar instanţa ar fi trebuit să se pronunţe asupra acestui aspect. Instanţa de fond a apreciat că nu este vorba despre un conflict negativ de competenţă, ci este vorba despre sesizarea instanţei competente, care este Curtea de Apel Timişoara, astfel că această instanţă s-a considerat legal sesizată.

Faţă de această situaţie, este evident faptul că pârâta nu a înţeles să invoce, în condiţiile procedurale, excepţia necompetenţei instanţei de fond, astfel că nu are posibilitatea de a formula o astfel de critică prin intermediului cererii de recurs, după cum corect a observat intimatul-reclamant.

Instanţa de recurs remarcă şi inconsecvenţa argumentelor recurentului-pârât care, la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2015 la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a invocat necompetenţa funcţională a acestei secţii, dat fiind caracterul public al contractului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 iar ulterior, în cadrul cererii de recurs, a invocat caracterul civil al aceluiaşi contract.

Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs reţine că aparţine competenţa materială, teritorială şi funcţională Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Referitor la natura juridică a contractului de comodat, instanţa de recurs constată că obiectul contractului nr. x/2003 are ca obiect bunuri aflate în proprietatea publică a statului, conform H.G. nr. 863/2003 (art. 3 din contract) astfel se poate asimila unui contract administrativ potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Motivul de casare invocat în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti") este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prima instanţă nu s-a substituit atribuţiilor puterii legislative sau executive iar Înalta Curte reţine că, deşi criticile recurentei-pârâte au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pretinzând, aşadar, o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, totuşi acestea vizează aplicarea greşită a normelor de drept material în soluţionarea cauzei şi încălcarea normelor procedurale, urmând a fi examinate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar apreciază însă ca fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care se poate corobora, în acest caz, şi cu motivul de recurs prevăzut de alin. (1) pct. 5 al aceluiaşi articol.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a analizat în mod corespunzător apărările formulate de pârâtă şi nici materialul probator administrat în cauză, creând astfel acesteia o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se asigura un proces echitabil ambelor părţi litigante.

Astfel, se constată că instanţa a reţinut situaţia de fapt şi a stabilit culpa pârâtei însă a omis să verifice toate argumentele prezentate de pârâtă, mai ales acele apărări care prezentau relevanţă în soluţionarea cauzei şi stabilirea cuantumului prejudiciului, apărări cu caracter pertinent.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (şi) "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Pornind chiar de la argumentele prezentate prin întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Timişoara, se observă că pârâta a invocat dispoziţiile art. 1572 din vechiul C. civ., care dispun în sensul că comodantul nu poate cere restituirea bunului înainte de termenul stipulat (26 septembrie 2023) şi a invocat inclusiv prevederile art. 1573 din acelaşi Cod în sensul că nu ar fi aplicabil. Aceste apărări au rămas neanalizate de către prima instanţă, în condiţiile în care aveau legătură cu obiectul pricinii deduse judecăţii.

O altă apărare care prezenta relevanţă în stabilirea cuantumului prejudiciului este reprezentată de susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantul a procedat la diminuarea valorii tuturor bunurilor ce fac obiectul contractului de comodat, la suma de 22.050 RON, sens în care au fost depuse la dosar înscrisuri care nu au fost analizate sau înlăturate de prima instanţă (listele de inventariere).

A evidenţiat pârâta prin întâmpinare temeiul de drept al acţiunii introductive (art. 1021 din vechiul C. civ.) şi efectele acţiunii în desfiinţarea contractului, având în vedere că rezilierea este o sancţiune ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.

Aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de fond care, deşi prin dispozitiv a menţionat în sensul că "dispune desfiinţarea Contractului", în cadrul considerentelor, a precizat că va "dispune rezilierea", ca mod de desfiinţare a contractului.

Judecătorul fondului a obligat pârâta la plata contravalorii bunurilor la valoarea înscrisă în contractul de comodat, însă nu a oferit nicio argumentare de fapt şi de drept în ceea ce priveşte raportul de expertiză efectuat în cauză, probă ce a fost, de altfel, apreciată ca utilă şi pertinentă în soluţionarea cauzei, rezumându-se la a susţine că propunerile avansate de expert nu au temei legal, în condiţiile în care explicaţiile din raportul de expertiză erau pertinente, întrucât vizau valoarea actuală a bunurilor care s-ar fi depreciat urmare a trecerii timpului, chiar şi în condiţiile în care nu ar fi fost împrumutate recurentei.

Expertul a arătat la punctul 18 din raportul de expertiză, faptul că bunurile care nu au fost identificate cu ocazia cercetării la faţa locului (schele metalice, elemente şi subansamble metalice) nu mai au valoare de întrebuinţare, urmând a fi casate, astfel că a stabilit valoarea de piaţă la valoarea de fier vechi (valoare de lichidare), în acelaşi sens fiind şi menţiunile de la punctul 19 .

În concluzie, instanţa de recurs constată că instanţa de fond nu a prezentat argumente suficiente pentru a justifica soluţia pronunţată, nu a explicat motivele avute în vedere faţă de care nu a reţinut valoarea de inventar a bunurilor, în stabilirea reală a prejudiciului cauzat reclamantei, în situaţia în care se stabilise culpa pârâtei, şi nici motivele pentru care nu a reţinut raportul de expertiză întocmit.

În consecinţă, se reţine că, practic, nu s-a analizat fondul cauzei de o manieră care să permită exercitarea controlului judiciar, neputându-se realiza o astfel de analiză direct de către instanţa de recurs, întrucât s-a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil.

Elementele evidenţiate configurează o motivare insuficientă a hotărârii primei instanţe, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României).

Totodată, obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 şi art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentinţa recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare, instanţei de fond. În rejudecare, se vor analiza toate argumentele părţilor, esenţiale pentru dezlegarea pricinii, se va administra şi corobora orice probatoriu util, pertinent şi concludent şi se va motiva corespunzător hotărârea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 71 din data de 28 februarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecarea aceleiaşi instanţe. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2020.

GGC - CL