Eligibility of linked enterprises for state aid: sufficiency of shareholder kinship and CAEN codes to prove concert of action and shared relevant market

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta S.C. A. S.A., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 189/01.07.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulată de către S.C. A. S.A. înregistrată la sediul MDRAP sub nr. x/03.06.2016, emisă de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice prin care i s-a respins reclamantei contestaţia formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat în data de 18.04.2016 cu nr. x de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia de Constatare şi Stabilire Nereguli, Serviciul Constatare şi Stabilire Nereguli - POR, admiterea contestaţiei şi pe cale de consecinţă, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat în data de 18.04.2016 cu nr. x privind Contractul de finanţare nr. x/24.12.2013 cu titlul "Creşterea calităţii serviciilor turistice în cadrul B. prin crearea unei infrastructuri de agreement specific" cod SMIS 20502, beneficiar S.C. A. S.A. şi exonerarea reclamantei de la plata debitului în cuantum de 7.108.198,27 RON, din 6.554.943,50 RON contribuţie din fonduri UE şi 553.254,77 RON contribuţie publică naţională de la bugetul de stat.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Tmişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 29 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar dacă se va reţine spre judecare cauza să se admită acţiunea astfel cum a fost formulată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, au fost aplicate greşit prevederile art. 4 indice 4 alin. (1) pct. a) şi alin. (4) din Legea nr. 346/2004, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea fi considerată o întreprindere legată.

Pornind de la legătura de rudenie a acţionarilor, instanţa s-a prevalat de o prezumţie judiciară, a existenţei unei viziuni de afaceri comune asupra relaţiilor comerciale ale acestor societăţi.

Or, premisa prezumţiei judiciare este una insuficientă pentru a ajunge la concluzia acţionării de comun acord a persoanelor care deţin majoritatea acţiunilor.

Pentru a se putea prevala de o asemenea prezumţie, instanţa ar fi trebuit să pornească de la nişte fapte dovedite care să fi constat în obiectul efectiv al votului acestor acţionari.

Pentru o asemenea prezumţie nu este suficientă stabilirea unei legături de rudenie între acţionari ci ar mai fi fost necesară verificarea a două premise faptice: votul identic al acestor persoane pe o perioadă suficient de lungă din care să reiasă acţiunea concertată a acţionarilor, respectiv ca votul să vizeze probleme esenţiale din viaţa societăţii, respectiv decizii de afaceri. Or, C. şi D., pe lângă faptul că au calitatea de simpli acţionari, nu au exprimat voturi privind deciziile esenţiale din activitatea societăţii.

Hotărârile Adunării Generale a acţionarilor nu vizează vreo formă de colaborare economică cu celelalte societăţi cu care se presupune că ar fi legate. Acţionarii nu sunt parte din conducerea societăţii, deciziile esenţiale privind viaţa societăţii fiind luate de administratorul unic.

O eventuală acţiune consensuală se poate verifica doar prin prisma activităţii economice a fiecăreia dintre întreprinderi, verificând în ce măsură raporturile economice ale societăţilor presupus a fi legate se îndreaptă către beneficiul celeilalte şi dacă persoanele vizate au votat în acest sens în mod identic.

Realizarea unei analize pur formale prin prisma legăturii de rudenie dintre acţionarii societăţilor vizate vine în contradicţie cu scopul urmărit de reglementările analizate.

Şi cea de-a treia condiţie în mod greşit a fost considerată ca fiind îndeplinită de către instanţa de fond.

Cu toate că legea cere condiţia desfăşurării efective a unei activităţi sau a unei părţi din activitate de către societăţile vizate, instanţa a analizat doar obiectul de activitate declarat al recurentei. Cerinţa legală a desfăşurării activităţii efective nu se rezumă şi nu se poate rezuma la obiectul de activitate declarat al societăţii recurente ci la verificarea concretă a activităţii efectiv derulate pe pieţele relevante.

Recurenta a dovedit efectuarea de activităţi de turism în perioada anterioară cu un an dinainte depunerii cererii de finanţare.

Instanţa de fond a realizat o analiză pur ipotetică nesusţinută de vreun mijloc probatoriu care să ateste că aceste activităţi ar fi fost realizate efectiv de societate şi contrar sensului reglementărilor analizate.

A învederat recurenta greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008.

Instanţa a procedat strict la analizarea serviciilor hoteliere desfăşurate, care reprezintă doar o parte din activitatea pe care a desfăşurat-o în domeniul turistic.

Or, instanţa ar fi trebuit să ia în calcul toate activităţile din domeniul turistic pe care le-a desfăşurat.

De asemenea, a susţinut că s-a constatat greşit incidenţa prevederilor art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 al CE şi ale art. 1 alin. (2) din Regulamentul CE Euratom nr. 2988/95.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 mai 2017, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii recurate.

În opinia intimatului, cele două persoane fizice deţin majoritatea acţiunilor din cele trei întreprinderi analizate şi pentru care au fost solicitate informaţii de la ONRC.

De asemenea, apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că cele trei firme sunt întreprinderi legate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 indice 4 alin. (1) lit. a), alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 346/2004.

Apreciază că solicitantul nu putea să beneficieze de finanţare nerambursabilă prin schema de ajutor de stat pentru dezvoltare regională prin sprijinirea investiţiilor în turism, neîndeplinind toate condiţiile prevăzute de art. 10.

În consecinţă, a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat şi urmează a-l admite, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 18.04.2016, s-a constatat că beneficiarul S.C. A. S.A. nu putea beneficia valabil de finanţare nerambursabilă prin intermediul schemei de ajutor de stat pentru dezvoltare regională prin sprijinirea investiţiilor în turism în cadrul Programului Operaţional Regional 007-2013, întrucât a fost considerat în mod eronat ca fiind eligibil, fiind încadrat în categoria întreprinderilor autonome mici şi mijlocii, atât timp cât se încadra în categoria întreprinderilor mari legate cu S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A. prin intermediul unui grup de persoane care deţineau pachetul majoritar de acţiuni la fiecare dintre cele trei societăţi şi având un număr de salariaţi anual de peste 249 de angajaţi.

O altă neregulă identificată de către organele de control a fost aceea că beneficiarul nu a prezentat probe suficiente şi relevante pentru a demonstra o activitate continuu prestată în domeniul turismului sau activităţi conexe de către societate timp de cel puţin un an la momentul depunerii cererii de finanţare, respectiv în perioada 18.05.2009-18.05.2010.

Prin Decizia nr. 189/01.01.2016 s-a respins contestaţia administrativă, apreciindu-se că societatea nu putea beneficia de finanţare nerambursabilă, nefiind eligibilă, întrucât nu se încadra IMM-urilor autonome ci se circumscria atât la întreprinderi mari legate în sensul reglementat de art. 44 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 346/2004, fiind legată cu S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A. prin aceleaşi persoane fizice deţinătoare ale pachetului majoritar de acţiuni la fiecare din cele trei societăţi comerciale dar şi prin împrejurarea că cele trei societăţi îşi desfăşoară activitatea pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente, cu consecinţa verificării unui număr de angajaţi şi valorii activelor depăşind pragul instituit de art. 41 din Legea nr. 346/2004.

De asemenea, contestaţia a fost respinsă şu cu privire la neregula vizând ne desfăşurarea continuu cel puţin un an înaintea depunerii cererii de finanţare de către beneficiar a unor activităţi din domeniul turismului ori activităţi conexe, constatându-se că, şi dacă s-a putea aprecia că unele înscrisuri depuse demonstrează anumite activităţi din domeniul menţionat, ele acoperă numai perioada aprilie- august 2009 şi nu întreaga perioadă.

Instanţa de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 346/2004, "(1) Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele raporturi:

a) o întreprindere deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale asociaţilor celeilalte întreprinderi;

b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administraţie, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi;

c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra celeilalte întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din statutul acesteia;

d) o întreprindere este acţionară sau asociată a celeilalte întreprinderi şi deţine singură, în baza unui acord cu alţi acţionari ori asociaţi ai acelei întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau asociaţilor întreprinderii respective.

(2) Se prezumă că nu există o influenţă dominantă dacă investitorii prevăzuţi la alin. (3) al art. 42nu sunt implicaţi direct sau indirect în conducerea întreprinderii respective, fără ca drepturile pe care le deţin în calitatea lor de acţionar sau asociat să fie prejudiciate.

(3) Sunt considerate întreprinderi legate şi întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise la alin. (1), prin intermediul uneia ori mai multor întreprinderi sau prin oricare dintre investitorii prevăzuţi la alin. (3) al art. 4^2.

(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

(5) O piaţă adiacentă, în sensul prezentei legi, este acea piaţă a unui produs sau a unui serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piaţa în cauză."

Instanţa de fond a ajuns la concluzia că, în situaţia reclamantei S.C. A. S.A., se verifică îndeplinirea cerinţelor cumulative prevăzute la art. 44 alin. (1) lit. a) corelat cu alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol, apreciind că este întreprindere "legată", în raport cu S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A., dând relevanţă constatărilor cuprinse în procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare.

Din punctul de vedere al instanţei de recurs, această concluzie este eronată întrucât, în cauza pendinte, nu erau îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 44 alin. (1) lit. a) raportat şi la alin. (4) şi (5) din acelaşi articol, cuprinse în Legea nr. 346/2004, contrar celor reţinute de emitentul actelor contestate.

Astfel, art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004 prevede în mod clar că: "(1) Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele raporturi:

o întreprindere deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale asociaţilor celeilalte întreprinderi;".

Deci, pentru a fi întrunite condiţiile cazului de întreprinderi legate, potrivit textului legal mai-sus citat, era necesar ca intimatul să facă dovada faptului că societatea-reclamantă deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor celorlalte societăţi faţă de care se afirmă că sunt "legate".

Or, în cazul dedus judecăţii, singura legătură dintre cele trei societăţi identificată de către intimat este faptul că oricare dintre acestea deţine, prin intermediul aceloraşi persoane fizice (D. şi C., care sunt fraţi), pachetul majoritar de acţiuni.

Este evident faptul că simpla legătură de rudenie dintre doi acţionari ai unei societăţi nu poate conduce la concluzia că există un grup de persoane care, implicit, ar deţine majoritatea drepturilor de vot iar, instanţa de fond, deşi recunoaşte această situaţie, atribuie împrejurării în discuţie valoare probatorie prin existenţa unei prezumţii relative în acest sens, raportat la prevederile art. 327 C. proc. civ.

Or, îndeplinirea condiţiilor legale (în speţă deţinerea majorităţii drepturilor de vot) trebuie să fie dovedită de către organul emitent al actelor contestate, pe bază de probe clare, explicite şi nicidecum pe bază de simple prezumţii.

În ipoteza avansată de către prima instanţă, ar fi însemnat ca societatea recurentă să facă dovada unui fapt negativ, respectiv să probeze că nu deţine majoritatea drepturilor de vot, ceea ce este imposibil.

Mai mult, prezumţia despre care face vorbire prima instanţă (legătura de rudenie dintre persoane ar echivala cu o viziune comună asupra relaţiilor de afaceri) ar putea fi clasificată ca o prezumţie judiciară, prevăzută de art. 329 C. proc. civ.. Or, acest text legal prevede că instanţa se poate întemeia pe prezumţii "numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins".

Nu trebuie ignorat faptul că ne aflăm în prezenţa materiei contenciosului administrativ iar art. 13 din Legea nr. 554/2004 prevede că " Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei."

Este evident faptul că autoritatea emitentă a unui act administrativ nu îşi poate baza legalitatea actului doar prin prisma prezumţiilor, atât timp cât legea generală face trimitere la înscrisuri.

În consecinţă, premisa de la care a pornit instanţa de fond este greşită şi a condus la o concluzie eronată, întrucât intimatul nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte deţinerea majorităţii drepturilor de vot ale acţionarilor celorlalte întreprinderi.

În consecinţă, judecătorul fondului a aplicat în mod greşit prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004.

Un alt aspect reţinut de prima instanţă constă în susţinerea că, în cauză, se verifică şi îndeplinirea condiţiilor art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, care prevăd că "(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente (s.n.)".

Piaţa relevantă este definită la alin. (5) al aceluiaşi articol ca fiind "acea piaţă a unui produs sau a unui serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piaţa în cauză".

În primul rând, astfel cum s-a argumentat anterior, condiţia prevăzută de textul legal, de acţionare "de comun acord", considerată a fi îndeplinită de către instanţa de fond doar pe baza unei prezumţii, nu se verifică în speţă.

În niciun caz nu se poate reţine că simpla legătură de rudenie dintre persoane poate echivala cu o acţionare "de comun acord" ci, în acest caz, se impunea ca organul de control să dovedească în mod concret o astfel de acţiune, nefiind suficient nici faptul că cei doi fraţi deţin, împreună, un pachet majoritar de acţiuni la fiecare din cele trei societăţi.

Dacă legiuitorul ar fi acceptat că este suficientă deţinerea pachetului majoritar de acţiuni, s-ar fi rezumat, în editarea textului legal, la această sintagmă or, este evident că s-a intenţionat şi îndeplinirea condiţiei de a acţiona într-un anumit sens, care să conducă la concluzia existenţei unui acord concretizat prin acte şi nu pe bază de prezumţii.

În acest sens, instanţa de recurs apreciază că este eronată concluzia primei instanţe, care nu este sprijinită prin probe concludente, prezumţia de la care s-a pornit nefiind coroborată cu nicio dovadă concretă a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce priveşte cerinţa legală referitoare la modul în care îşi desfăşoară activitatea sau o parte din activitate cele trei întreprinderi despre care se afirmă că ar fi "legate", pe aceeaşi piaţă relevantă sau pe pieţe adiacente, instanţa de control judiciar apreciază că, şi în acest caz, soluţia şi argumentele instanţei de fond sunt greşite, fiind aplicate eronat dispoziţiile legale indicate anterior.

Astfel, au fost examinate codurile CAEN ale celor trei societăţi din perspectiva obiectului de activitate. S-a reţinut că principala activitate a S.C. A. S.A. este reprezentată de fabricarea utilajelor pentru extracţie şi construcţii, fiind amintită fabricarea de utilaje pentru fabricarea betonului şi mortarului, fabricarea de utilaje pentru dislocarea pământului, maşini pentru betonarea de suprafaţă etc, în timp ce activitatea principală a S.C. E. S.A. constă în extracţia diverselor minerale şi materiale, iar activitatea principală a S.C. F. S.A. este de servicii anexe extracţiei petrolului brut şi gazelor naturale.

Pe baza acestor elemente, instanţa de fond a concluzionat că utilajele produse de reclamantă "au aptitudinea şi pot fi utilizate" în cadrul activităţilor derulate de celelalte două societăţi care acţionează pe pieţe situate în aval faţă de piaţa unde prestează reclamanta.

Şi în acest caz prima instanţă s-a bazat în pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii doar pe o prezumţie, care nu a fost coroborată cu nici un alt mijloc de probă, ceea ce echivalează cu o simplă supoziţie fără nicio valoare juridică.

Nu reclamanta avea sarcina de a proba, în primă fază, realitatea celor susţinute, ci obligaţia de a depune documentele ce au stat la baza emiterii actelor contestate incumba instituţiei emitente, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004.

Ulterior, reclamanta avea datoria de a răsturna forţa probantă a înscrisurilor prin orice mijloc de probă.

Or, la fel ca şi în precedent, intimatul nu a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte îndeplinirea condiţiei prevăzute în mod expres de art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, şi anume desfăşurarea activităţii sau a unei părţi din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

Textul legal face referire la desfăşurarea unei activităţi concrete, care să se reflecte pe aceeaşi piaţă relevantă sau pe pieţe adiacente, şi nu s-a rezumat la o supoziţie teoretică (în sensul că, dacă obiectele de activitate sunt asemănătoare sau chiar identice, este suficient pentru a se putea concluziona că acele întreprinderi sunt legate).

În acest context, nu se poate reţine susţinerea primei instanţe în sensul că, "devine îngăduită şi prezumţia că, oricând, desfăşurarea activităţii lor pe pieţe adiacente este realizabilă" (citat de la fila x alinatul 3 din considerentele hotărârii recurate), concluzie bazată pe situaţii pur ipotetice, fără niciun suport probator.

La baza emiterii unui act administrativ (şi de altfel, a oricărui act juridic), trebuie să stea situaţii de fapt existente deja şi nu presupuneri că, în viitor se pot desfăşura anumite activităţi. În condiţiile în care la baza emiterii actelor trebuie să se regăsească temeiuri de drept în vigoare la acea dată (şi nu viitoare), în mod similar, şi faptele trebuie să fi fost de actualitate şi evident, dovedite cu mijloace de probă concludente, nu cu prezumţii judiciare.

Prima instanţă nu a dat efecte chiar textului legal care este clar şi previzibil, necomportând alte interpretări contrare. Textul de lege se referă în mod neechivoc la necesitatea desfăşurării activităţii (este folosit un substantiv verbal) şi nu se rezumă la constatarea că, dacă în obiectul de activitate se regăseşte o anumită activitate, fără ca în mod concret, să se şi deruleze acea activitate, întreprinderile sunt legate.

Mai mult, cererea de finanţare a fost depusă în domeniul activităţilor de turism, care nu au nicio legătură cu activitatea petrolieră or, nu s-a afirmat şi nici dovedit vreo legătură între cele trei societăţi cu privire la acest obiect de activitate.

În consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, pentru ca cele trei întreprinderi să fie legate, contrar considerentelor primei instanţe şi implicit, ale susţinerilor intimatului.

În ceea ce priveşte neregula vizând împrejurarea că nu s-a dovedit cu probe suficiente şi relevante, că reclamanta a desfăşurat activităţi în domeniul turismului ori activităţi conexe pe o perioadă de cel puţin un an înaintea depunerii cererii de finanţare, la dosarul de fond, reclamanta a depus înscrisuri prin care s-a atestat prestarea de servicii hoteliere, minibar cazare, agrement, în locaţia B., în perioada 19.07.2009-31.05.2010.

Prima instanţă a reţinut toate aceste aspecte, în sensul că reclamanta a desfăşurat o activitate continuă în domeniul turismului ori activităţi conexe, pe parcursul a cel puţin un an anterior depunerii cererii de finanţare, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008.

În schimb, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta nu a probat faptul că structura de primire turistică unde s-au derulat serviciile hoteliere, în perioada mai 2009- decembrie 2009, deţinea certificat de clasificare conform prevederilor H.G. nr. 709/2009, sens în care a concluzionat că, deşi reale, activităţile prestate nu ar fi legale.

Admiţând o astfel de concluzie, instanţa de fond a depăşit cadrul procesual şi chiar limitele învestirii sale, întrucât sigurul aspect pe care trebuia să îl verifice era dacă au fost desfăşurate activităţile de turism sau conexe în condiţiile prevăzute de art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008 (pe parcursul a cel puţin un an anterior depunerii cererii de finanţare), şi nicidecum dacă aceste activităţi aveau sau nu caracter legal, întrucât instanţa nu este organ de constatare a săvârşirii unor fapte cu caracter contravenţional, pentru a emite concluzii cu privire la aceste aspecte şi nici nu are rolul de a ridica "semne de întrebare vizavi de legalitatea prestării acestor servicii", ci are rolul de a interpreta şi aplica prevederile legale la speţa pendinte.

Indiferent de faptul că reclamanta deţinea sau nu certificat de clasificare, ceea ce interesa în analiza legalităţii actelor administrative contestate, era dacă a desfăşurat, în orice condiţii, pe o durată de cel puţin un an anterior depunerii cererii de finanţare, activităţi în domeniul turismului şi/sau activităţi conexe, astfel cum cer prevederile Ordinului MDLPL nr. 261/2008, şi nu dacă aceste activităţi erau autorizate, întrucât desfăşurarea activităţii în structurile de primire turistice neclasificate reprezintă contravenţie, însă nu are efecte sub aspectul verificării îndeplinirii procedurii de aprobare a Schemei de ajutor de stat pentru dezvoltarea regională prin sprijinirea investiţiilor în turism.

Mai mult, aşa cum a reţinut chiar şi instanţa de fond, reclamanta nu a fost sancţionată contravenţional, în condiţiile H.G. nr. 709/2009, astfel că nu se poate afirma, în prezentul litigiu, că activităţile desfăşurate de aceasta ar fi nelegale.

De altfel, în urma finalizării acţiunii de control desfăşurată de DLAF, având ca obiect identificarea unei fraude, nereguli referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate de către societatea recurentă, s-a concluzionat în sensul că nu s-a confirmat suspiciunea de fraudă sesizată de Autoritatea de Audit, astfel cum rezultă din adresa nr. x/06.02.2020.

Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admite acţiunea cu consecinţa anulării deciziei nr. 189/01.07.2016 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/18.04.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 29 din 25 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi rejudecând cauza.

Admite acţiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 189/01.07.2016 şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/18.04.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2020.