Negative jurisdiction conflict resolved in favor of Tribunal of Bihor in court staff salary dispute

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamantele A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş, reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv valoarea de referinţă sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%.

Totodată, au solicitat repararea prejudiciului creat, prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin Sentinţa nr. 673 din 16 mai 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă (complet specializat în conflicte de muncă) a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta Curtea de Apel Timişoara, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

În esenţă, Tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010. respectiv art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât reclamantele urmăresc în fapt modificarea deciziei administrative emise de pârâta Curtea de Apel Timişoara, astfel încât litigiul dedus judecăţii impune o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, pentru stabilirea drepturilor salariale.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 467 din 19 septembrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă (complet specializat în conflicte de muncă), a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a sesizat instanţa competentă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, suspendând judecata cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale, iar nu actele administrative prin care s-au stabilit respectivele drepturi salariale, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, în referire la art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi faptul că se solicită emiterea unor acte de o autoritate publică locală.

În consecinţă, a reţinut că, în cauză, nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, Legea nr. 62/2011 şi pe C. civ., iar nu pe art. 7 din Capitolul VIII al Anexei 6 la Legea nr. 284/2010 sau pe art. 7 din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea-cadru nr. 153/2017.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (1), art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecăţii vizează obligarea autorităţilor pârâte la reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv valoarea de referinţă sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%.

Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat, prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Înalta Curte reţine, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiţie, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de faţă nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantele nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 stabileşte natura de dreptul muncii a raporturilor de serviciu privind personalul auxiliar.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile C. muncii.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din C. muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamante se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind, aşadar, în primă instanţă Tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă (complet specializat în conflicte de muncă), învestit iniţial de către reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă (complet specializat în conflicte de muncă).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.

GGC - CL