Agricultural subsidy lease validity upheld; one appeal null and other dismissed

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/08.07.2016, precum şi a Deciziei nr. 34960/27.12.2016 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestui act.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a respins excepţiile privind necompetenţa materială şi lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat Decizia nr. 34960 din 27.12.2016 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul APIA- Aparat Central şi Procesul-verbal nr. x din 8.07.2016 (înregistrat sub nr. x/7.07.2016 la Direcţia Antifraudă, Control intern), obligând pârâtele să plătească reclamantei suma de 1550 RON, cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a reluat situaţia de fapt şi apărările formulate în faţa primei instanţe cu referire la excepţiile invocate, cât şi pe fondul cauzei, respectiv a indicat actele normative incidente şi a cerut ca recursul să fie analizat prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi a prevederilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2008.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, fiind neîntemeiată.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi excepţia necompetenţei materiale, în raport cu prevederile art. 41 din Legea nr. 1/2004 şi ale art. 10 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că emitentul procesului-verbal contestat este Centrul Judeţean Botoşani, neavând relevanţă faptul că decizia de soluţionare a cauzei a fost emisă de APIA - aparat central.

Pe fondul cauzei, recurenta a reluat pe larg situaţia de fapt şi întreaga procedură parcursă, susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a apreciat că acţiunea este întemeiată, având în vedere că, în cauză, nu a fost făcută dovada dreptului de folosinţă asupra terenului pentru care se solicită sprijinul.

Astfel, a apreciat că s-a reţinut în mod eronat că, în cauză, contractul de arendare în discuţie dovedeşte dreptul de folosinţă al reclamantei pentru întreaga suprafaţă de teren, aşa încât condiţia prevăzută la art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 nu este îndeplinită, iar sprijinul financiar a fost în mod legal retras, dat fiind faptul că fermierul nu a făcut dovada utilizării legale pentru 20.17 ha, întrucât Contractul de arendă nr. x/2014 a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietari.

Referitor la eventuala obligare a instituţiei la plata cheltuielilor de judecată a solicitat respingerea cererii şi, în subsidiar,să fie cenzurate.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Regularitatea promovării recursului pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din acelaşi Cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susţinerile recurentei-pârâte nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise faţă de hotărârea atacată, ci doar şi-a exprimat nemulţumirea în raport cu soluţia primei instanţe, atât în privinţa excepţiilor invocate, cât şi pe fondul cauzei, şi a reluat situaţia de fapt cu referire la motivele pentru care, în opinia părţii, actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, în condiţiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici împotriva sentinţei recurate şi ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

2. Cu privire la recursul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/08.07.2016 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestui act, nr. 34960/27.12.2016.

Curtea de Apel Suceava a respins excepţiile invocate şi, pe fond, a admis acţiunea formulată de reclamantă.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

2.1. Instanţa de control judiciar constată că în mod corect au fost respinse excepţiile privind necompetenţa materială şi lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, în raport cu faptul că, din conţinutul actului administrativ atacat, rezultă că emitentul acestuia este Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Direcţia Antifraudă şi Control Intern.

2.2. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-2 şi 4-7 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea au fost invocate în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 8.07.2016 s-a reţinut că societatea reclamantă a obţinut sprijin financiar pentru suprafaţa de 40,34 ha teren arabil, în baza contractului de arendă nr. x/15.05.2014, încheiat cu unul dintre proprietarii terenului B., deşi o cotă de 1/2 din acest teren era în proprietatea lui C., apreciindu-se astfel că fermierul a primit sprijin necuvenit pentru jumătate din suprafaţa de teren în discuţie - 20,17 ha şi a dispus recuperarea acestuia, ca urmare a încălcării art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Împotriva acestui proces-verbal intimata-reclamantă a formulat contestaţie administrativă, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 34960 din 27.12.2016.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, în cauză, nu a fost făcută dovada dreptului de folosinţă asupra terenului pentru care se solicită sprijinul.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiarii plăţilor directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi, administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.

Conform art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, documentele doveditoare solicitate producătorilor agricoli, coform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz: titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea.

În temeiul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată şi completată prin Legea nr. 139/2007 potrivit cărora, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.

Din conţinutul actelor normative menţionate, rezultă că esenţial în acordarea sprijinului cerut este dovada atât în ceea ce priveşte existenţa în fapt a terenului menţionat în cererea de sprijin, cât şi a utilizării acestuia de către solicitant în mod legitim, prin justificarea dreptului de folosinţă, printr-un titlu real.

În cauză, se contestă faptul că nu a fost îndeplinită condiţia privind depunerea de înscrisuri justificative ale dreptului de folosinţă asupra terenului agricol în discuţie, apreciind-se că înscrisurile depuse nu sunt suficiente.

Dispoziţiile legale în materie prevăd că utilizarea terenului agricol poate fi dovedită prin orice act ce atestă exploatarea terenului în oricare din calităţile enumerate exemplificativ, de proprietar, arendaş, concesionar, asociat sau locatar dar şi orice altă calitate, care conferă în mod legitim posibilitatea utilizării terenului.

Din această perspectivă sunt relevante şi prevederile art. 1777 şi art. 1778 din C. civ.

În temeiul art. 1777 din C. civ., "Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie."

În art. 1778 din C. civ., se prevede:

"(1) Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.

(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.

(3) Locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist este supusă prevederilor prezentei secţiuni, precum şi dispoziţiilor Art. 1824 şi 1.828-1.831."

Totodată, potrivit art. 641 alin. (1) şi alin. (4) din C. civ.:

"(1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.

(4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie."

De asemenea, în art. 642 alin. (1) din C. civ., se prevede că:

"Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului."

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar reţine că recurenta-reclamantă a făcut dovada dreptului de folosinţă asupra terenului pentru care s-a acordat subvenţie.

Astfel, în cauză, a fost încheiat Contractul de arendă nr. x/15.05.2014 între B., în calitate de arendator, şi societatea A. S.R.L., în calitate de arendaş, cu privire la arendarea suprafeţei de 40,34 ha, pentru doi ani, totodată, observându-se că terenul arendat, situat în comuna Mihalaşeni, judeţul Botoşani, formează obiectul Contractului de vânzare-cumpărare, având ca propietari pe C. şi B..

Aşadar, din conţinutul contractului de arendă rezultă că acesta este încheiat pentru întreaga suprafaţă de teren (40,34 ha), prin urmare nu se poate susţine că fermierul nu a făcut dovada utilizării legale pentru 20.17 ha, întrucât acest contract a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietari.

Or, în aceste condiţii, faptul că respectivul contract a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietarii terenului nu are relevanţă sub aspectul existenţei dreptului de folosinţă. Dacă un coproprietar al unui teren nu poate să transfere dreptul de folosinţă pe întregul teren aflat în coproprietate, el nu îl poate transfera nici pentru jumătate, întrucât coproprietarii nu au un drept de folosinţă exclusivă pe o parte determinată de teren corespunzător ca suprafaţă cotei părţi ideale.

În concluzie, cota parte de 50% dintr-un teren nu poate fi determinată fizic şi în consecinţă nu ar putea fi arendată şi nici luată în considerare la acordarea unei subvenţii de 50% din valoarea sprijinului financiar cuvenit pentru întregul teren.

De asemenea, este de sublinat aspectul că, în materia locaţiunii pentru o perioadă mai mică de 2 ani, regula este că este necesar acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor părţi, iar pentru o perioadă mai mare de 3 ani este necesară unanimitatea, acordul pentru efectuarea unor acte de administrare nu trebuie să fie expres, ci poate fi implicit (642 alin. (1) C. civ.).

În cauză, se observă că niciunul dintre coproprietari nu deţine o majoritate a cotelor părţi (cotele fiind de 1/2 pentru fiecare), iar coproprietarul, care nu a fost parte în contractul de arendare, nu a infirmat/contestat acest contract prin niciun act sau fapt juridic, astfel, nu a exercitat vreo acţiune posesorie împotriva terţului care a intrat în posesia bunului comun în urma încheierii contractului, reieşind astfel că există şi acordul tacit al acestuia la încheierea respectivul act.

Aşa fiind, se constată că intimata-reclamantă a utilizat în mod efectiv şi legitim întreaga suprafaţă înscrisă în cererea de plată, fiind îndreptăţit la încasarea subvenţiei acordate în baza O.U.G. nr. 125/2006.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, prin urmare hotărârea atacată respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul pârâtei Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul, formulat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani împotriva sentinţei nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.