VAT refund interest claim rejected as time-barred; appeal dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/28 aprilie 2016, anularea Deciziei nr. x/8 februarie 2016 prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a respins cererea de dobânzi prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de TVA conform celor 14 deconturi cu sume negative de TVA, cu opţiune de rambursare aferente perioadei septembrie 2007 - aprilie 2009, înregistrate de Societate la organele fiscale competente, recunoaşterea dreptului societăţii reclamante de a beneficia de dobânzi în cuantum total de 1.678.748 RON, aferente restituirii cu întârziere a TVA de rambursat în cuantum total de 7.232.889 RON, precum şi obligarea pârâtei la achitarea efectivă către reclamată a sumei de 1.678.748 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 4153 din 6 noiembrie 2017, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de doamna expert B., şi a obligat reclamanta la plata sumei de 466 RON, reprezentând onorariu de expert.

Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C. (fostă A.), invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Instanţa de fond consideră în mod eronat ca în cauza a intervenit prescripţia, întrucât se raportează greşit la momentul naşterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi ca fiind momentul emiterii notei de compensare şi nu momentul operării în fapt a stingerii prin compensare, respectiv la data de 25 ianuarie 2010 şi 25 februarie 2010.

Raţionamentul instanţei de fond este vădit eronat şi încalcă prevederile art. 116 şi art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. pentru următoarele motive:

Sentinţa recurată ignoră faptul că reclamanta solicită dobânzi de întârziere doar pentru TVA efectiv stinsă prin compensare cu obligaţiile fiscale ale A. SRL existente şi scadente doar după data de 1 ianuarie 2010, deci nu şi pentru TVA care s-a stins prin compensare cu obligaţiile fiscale ale A. SRL existente şi scadente până la data de 31 decembrie 2009, întrucât pentru această din urmă perioadă, se acceptă că a intervenit prescripţia motiv pentru care nici nu a formulat cerere de dobânzi.

Astfel, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 11 septembrie 2009 organele fiscale au aprobat la rambursare suma totală de 36.989.809 RON ca urmare a admiterii cererilor de rambursare/deconturilor de TVA depuse de A..

Aceasta creanţă a fost cesionată de reclamantă către entitatea afiliată A. SRL prin contractul privind cesiunea de creanţă a sumelor de TVA. Prin urmare, în baza acestui contract suma totală de 36.989.809 RON reprezentând TVA solicitată şi aprobată la rambursare în favoarea A. şi cesionată către A. a fost compensată de autorităţile fiscale cu obligaţiile fiscale ale A. scadente la momentul cesiunii de creanţă, respectiv obligaţii datorate de către A. SRL la Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat aferente lunii mai, iunie, iulie, august 2009 în cuantum de 12.303.317 RON, în conformitate cu cererea de compensare depusă de către A. SRL la ANAF - DGAMC, înregistrată cu nr. x din 25 septembrie 2009, pentru care nu s-au solicitat dobânzi, şi obligaţiile fiscale ale A. scadente la momentul cesiunii de creanţă, respectiv obligaţii datorate de către A. SRL la Bugetul de Stat aferente lunii septembrie 2009 în cuantum de 5.122.142 RON, în conformitate cu cererea de compensare depusă de către A. SRL la ANAF - DGAMC, înregistrată cu nr. x din 26 octombrie 2010, pentru care nu au fost solicitate dobânzi.

S-au solicitat dobânzi pentru obligaţiile fiscale viitoare ale A. datorate către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat (obligaţii ce nu erau însă scadente la momentul cesiunii), şi care au fost compensate la data de 25 ianuarie 2010 respectiv 25 februarie 2010.

În acest sens, data efectivă a rambursării este reprezentată de data la care în fapt a avut loc şi compensarea efectivă a obligaţiilor fiscale, respectiv momentul când a intervenit scadenţa obligaţiei fiscale compensate, în cazul sumelor admise la compensare cu obligaţiile societăţii A. SRL şi nu data de 10 noiembrie 2009 cum eronat susţine prima instanţă de judecata.

Prin Nota de compensare nr. x emisă în data de 23 noiembrie 2009 invocată de ANAF şi de prima instanţă ca fiind elementul declanşator al naşterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi au fost compensate sumele de TVA admise la rambursare în favoarea A. şi cesionate către A. cu obligaţii fiscale viitoare datorate de către A. SRL către Bugetul de Stat.

Or, câtă vreme prin Nota de compensare nr. x din 23 noiembrie 2009 s-a prevăzut că se vor stinge obligaţii fiscale viitoare, care nu erau deci datorate la momentul emiterii de către ANAF a notei de compensare, este evident că legal nu putea opera stingerea acestor creanţe la data înregistrării de către ANAF a operaţiunii de compensare. Compensarea, respectiv stingerea acestor creanţe a operat la momentul la care a intervenit scadenţa obligaţiei fiscale datorate de către A. SRL faţă de Bugetul de Stat, acesta fiind momentul la care a avut loc efectiv operaţiunea de compensare între creanţe deopotrivă certe, lichide exigibile, respectiv la data de 25 ianuarie 2010 şi 25 februarie 2010.

Raţionamentul instanţei de fond încalcă în mod nelegal prevederile art. 116 alin. (2) din C. proc. fisc. potrivit cărora compensarea operează de drept la momentul la care ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor.

Or, în prezenta cauză, la data de 10 noiembrie 2009 nu putea opera compensarea având în vedere că la aceasta data A. nu avea obligaţii scadente la Bugetul de Stat sau la Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat.

Instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile Cap. II, pct. 1 din Ordinul nr. 1899/2004 potrivit cărora "dobânzile se calculează până în ziua înregistrării, inclusiv a operaţiunii de compensare".

Aşa cum rezulta clar din formularea textului de lege, aceste dispoziţii legale vizează momentul efectiv al compensării ce are loc între creanţe deopotrivă certe, lichide exigibile şi nu momentul emiterii actului de către ANAF.

Legea face referire expres la operaţiunea de compensare care nu poate să însemne decât acel moment la care are loc efectiv stingerea şi nu un moment scriptic anterior, întrucât acela este doar momentul la care părţile convin asupra modalităţii de stingere fără ca stingerea să intervină în concret. Daca ANAF emite decizia de rambursare a unei sume la data de 1 ianuarie, dar plata efectivă a acelei sume se face la 1 martie nu se poate susţine ca stingerea obligaţiei datorate a intervenit la data de l ianuarie când ANAF a emis decizia de rambursare. Stingerea prin compensare nu poate interveni daca nu exista datorii scadente pe care suma admisă la rambursare sa le acopere.

În acelaşi sens prevăd de altfel cu forţă superioară şi prevederile art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. , potrivit cărora:

"Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".

Astfel, conform art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. , legiuitorul a prevăzut obligaţia de calculare a dobânzilor până la momentul la care are loc efectiv operaţiunea de stingere TVA, prin compensare în cazul de faţă.

Este aşadar evident ca dispoziţiile Ordinului nr. 1899/2004 nu pot fi interpretate decât în sensul textului de lege în aplicarea căruia au fost edictate.

Prin urmare, instanţa de fond considera în mod eronat ca în cauza a intervenit prescripţia întrucât se raportează greşit la momentul naşterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi ca fiind momentul emiterii Notei de compensare/înregistrării de către ANAF a operaţiunii de compensare în sistemul IT şi nu momentul stingerii efective a obligaţiilor fiscale prin operaţiunea de compensare.

Se mai arată că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a admis excepţia prescripţiei având în vedere că recunoaşterea operată de ANAF prin stingerea TVA la 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 are efect întreruptiv în privinţa dreptului reclamantei la dobânzile de întârziere

În ceea ce priveşte acest aspect se învederează că instanţa de fond nu a motivat de ce a înlăturat argumentele invocate de către reclamantă cu privire la faptul că în prezenta cauză la data de 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 a fost întrerupt termenul de prescripţie pentru dobânzi ca urmare a stingerii TVA, sens în care a început să curgă un nou termen de prescripţie de aceeaşi durată de 5 ani, de la data de 1 ianuarie 2011, astfel încât cererea de dobânzi a fost formulată de A. în termenul legal de prescripţie.

Motivarea instanţei de fond este vădit contradictorie întrucât pe de o parte, instanţa reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data acordării sumelor, iar pe de altă parte, instanţa admite excepţia prescripţiei invocată de către organele fiscale, concluzionând că cererea de acordare de dobânzi ar fi fost efectuată în afara termenului de prescripţie.

Or, mergând chiar pe raţionamentul instanţei de fond, dacă termenul de prescripţie a început să curgă de la data acordării sumelor, sens în care în această ipoteză nu ar mai putea avea loc vreo întrerupere a prescripţiei astfel cum conchide prima instanţă, având în vedere că TVA admisă la rambursare a fost acordată reclamantei la data de 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010, iar termenul de prescripţie a început deci să curgă de la 1 ianuarie 2011, rezultă că cererea de acordare dobânzi din data de 30 decembrie 2015 a fost formulată de către reclamantă în interiorul termenului legal de prescripţie, iar instanţa de fond în mod nelegal şi netemeinic a admis excepţia prescripţiei invocată de către organele fiscale.

În subsidiar, reclamanta a susţinut că în măsura în care instanţa de fond ar aprecia că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la expirarea termenului legal de soluţionare a deconturilor de TVA, oricum recunoaşterea operată de ANAF prin stingerea prin compensare a TVA admisă la rambursare cu obligaţiile fiscale scadente ale A. la 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 are efect întreruptiv în privinţa dreptului reclamantei la dobânzile de întârziere. Astfel, efectul întreruptiv de prescripţie care a operat în cazul TVA, va opera în egală măsură şi asupra dreptului accesoriu al reclamantei la dobânzile de întârziere, conform principiului accesorium sequitur principale.

Soluţia instanţei de fond de respingere în totalitate a dreptului reclamantei la dobânzi este vădit nelegală şi în contradicţie cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dobânzile se nasc zi cu zi, astfel încât reclamanta este îndreptăţită cel puţin la dobânzile pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010.

Instanţa de fond a omis să analizeze aceste apărări formulate de reclamantă în susţinerea nelegalităţii şi netemeiniciei excepţiei de prescripţie invocate de către ANAF prin întâmpinarea formulată în primă instanţă.

Dacă s-ar admite interpretarea ANAF, în sensul că prescripţia ar fi început să curgă de la data la care a expirat termenul de 45 zile pentru soluţionarea deconturilor de TVA depuse de reclamantă, respingerea în totalitate a dreptului la dobânzi este vădit nelegală şi în contradicţie cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dobânzile se nasc zi cu zi, astfel încât societatea este îndreptăţită cel puţin la dobânzile pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010.

Instanţa de fond, în măsura în care ar fi analizat aceste apărări, ar fi constatat că în temeiul prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dobânzile nu trebuie privite global şi nu trebuie considerate prescrise în integralitate prin raportare la data naşterii dreptului la dobândă aferentă primei zile de întârziere, ca şi cum tot intervalul de timp şi toată suma datorată cu titlu de dobânzi ar fi prescris în integralitate, o prescripţie distinctă născându-se zilnic, fiecare zi de întârziere în parte.

Prin urmare, prescripţia în privinţa acestor dobânzi a început să curgă distinct, pentru fiecare zi de întârziere în consecinţă, prescripţia pentru dobânzile născute în perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010, a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2011 pentru fiecare zi de întârziere în parte. Aşadar, pentru ziua de 1 ianuarie 2010, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 1 ianuarie 2016, dar acesta a fost întrerupt prin cererea de dobânzi depusă de reclamantă la 30 decembrie 2015.

Conform concluziilor expertului numit de instanţă, dna. B., în cuprinsul Raportului de expertiză judiciară, la pag. nr. 15, cuantumul total al dobânzilor la care Societatea ar fi îndreptăţită pentru perioada 1 ianuarie 2010 şi data stingerii TVA (25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010) este de 297.502 RON.

Reclamanta îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea dobânzilor, întrucât potrivit art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc. , în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, contribuabilul are dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul legal de 45 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale.

Având în vedere faptul ca Deconturile de TVA depuse de Societate au fost soluţionate cu întârzieri intre 200 şi 261 de zile, se solicită a se constata că potrivit dispoziţiilor legale menţionate ANAF datorează dobânzi de întârziere.

Argumentele ANAF potrivit cărora întârzierea soluţionării Deconturilor de TVA ar fi fost justificată sunt nefondate întrucât aşa cum s-a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată:

(i) derularea inspecţiei fiscale sau solicitarea de informaţii suplimentare ar putea justifica depăşirea termenului legal de 45 de zile (a se vedea cauza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Enel Maritsa Iztok c. Direktor "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" NAP);

(ii) în cauza nu este incident alin. (2) al art. 70 din C. proc. fisc. , pentru soluţionarea Deconturilor de TVA, nefiind necesare niciun fel de informaţii suplimentare şi nefiind prin urmare, în situaţia prelungirii termenului legal de soluţionare de 45 de zile;

(iii) Lipsa de personal, stocul mare de cereri şi prevederile instrucţiunilor interne invocate de ANAF nu pot justifica depăşirea termenului legal de 45 de zile aşa cum eronat se susţine în Decizia de soluţionare (a se vedea cauza C-431/12 SC Rafinăria Steaua Română);

Cu privire la cuantumul dobânzilor solicitate de reclamantă în cuantum de 1.678.748 RON, acestea au fost calculate prin aplicarea procentului de dobândă de .1% pe zi de întârziere, prevăzut de art. 124 C. proc. fisc. (în forma în vigoare pentru perioada analizată).

În subsidiar, în măsura în care vor fi înlăturate apărările recurentei cu privire la momentul naşterii dreptului de a solicita dobânzi şi se va concluziona că instanţa de fond în mod corect ar fi reţinut că dreptul A. de a solicita dobânzi s-ar fi născut la data înregistrării operaţiunii de compensare se menţionează că, având în vedere că acest termen de prescripţie a fost întrerupt la data stingerii efective a TVA (25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010), în această ipoteză, reclamanta este oricum îndreptăţită să i se acorde dobânzi după cum a reţinut şi instanţa de fond.

Contrar sentinţei recurate, încălcarea art. 43 alin. (2) C. proc. fisc. atrage anularea actelor administrativ fiscale contestate, întrucât indicarea eronată a organului legal competent la care poate fi atacată Decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, precum şi faptul că nicăieri în cuprinsul deciziei de soluţionare nu este prevăzut termenul în care poate fi atacat acest act administrativ fiscal, afectează validitatea actului administrativ fiscal contestat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu analiza legalităţii Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/28 aprilie 2016, prin care ANAF a respins ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată de către reclamantă, şi a Deciziei nr. x/8 februarie 2016 prin care ANAF a respins ca prescrisă cererea de acordare a dobânzilor în cuantum de 1.678.748 RON pentru rambursarea cu întârziere a sumelor în cuantum total de 7.232.889 datorate cu titlu de TVA aferente celor 14 deconturi cu sume negative de TVA cu opţiune de rambursare pentru perioada septembrie 2007 - aprilie 2009.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei în aprecierea sintetică că actele administrativ fiscale contestate sunt legale, întrucât dreptul reclamantei la dobânzi este prescris, aşa cum au reţinut organele fiscale, fiind depăşit termenul de prescripţie prevăzut de art. 135 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculat de la data naşterii dreptului la dobânzi, situat la un interval de 45 de zile de la depunerea deconturilor de TVA în discuţie, şi până la înregistrarea cererii de acordare a acestor accesorii.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă şi judicioasă a normelor de drept material aplicabile, criticile reclamantei sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Potrivit art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la epoca evenimentelor, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului de 45 zile prevăzut la art. 70, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

Una din modalităţile de stingere a creanţelor fiscale, conform art. 116 din O.G. nr. 92/2003, este compensarea dintre creanţele administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.

În acest caz, se datorează majorări de întârziere (dobânzi) conform art. 122 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în forma aplicabilă raporturilor juridice deduse judecăţii, până la momentul stingerii obligaţiei, care în cazul compensărilor la cerere, este data depunerii la organul competent a cererii de compensare. Este de menţionat în acest context că forma textului legal reţinută de instanţa de fond nu era corespunzătoare conţinutului legal al art. 122 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la momentul formulării cererilor de compensare de către reclamantă şi al emiterii notelor corespunzătoare de către organele fiscale competente, care a fost redată în precedent, fără influenţă însă sub aspectul conduitei prescrise, prin sintagma "înregistrarea operaţiunii" din forma textului legal reţinută de instanţa de fond înţelegându-se înregistrarea cererii de compensare.

În această notă, dispoziţiile pct. 2 din cap. II din Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal aprobată prin Ordinul MFP nr. 1899/2004 în raport de care dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 1 sau a celui prevăzut la cap. I pct. 4 alin. (3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operaţiunii de compensare şi/sau a operaţiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferenţe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepţia impozitului pe venit, trebuie interpretate în sensul că dobânda se datorează până la momentul înregistrării cererii de compensare la organul fiscal competent.

Din această perspectivă sunt nefondate criticile reclamantei conform cu care dobânda este datorată până la stingerea efectivă a creanţei fiscale prin compensare. Formularea şi înregistrarea cererii de compensare din partea contribuabilului, care are o creanţă fiscală de încasat de la stat, echivalează cu o renunţare la dreptul de stingere a creanţei prin încasarea sa efectivă, situaţie în care statul nu mai are o obligaţie de restituire, şi exprimă opţiunea de a fi stinsă prin deducerea lor din contul unor creanţe fiscale ale statului împotriva sa.

Întrucât obligaţia de restituire a statului a încetat, nu mai poate fi angajată răspunderea sa pentru executarea cu întârziere a acestei obligaţii prin plata de majorări de întârziere sau dobânzi până la stingerea efectivă a creanţei fiscale principale prin această operaţiune.

Prin urmare, reclamanta era îndreptăţită a beneficia de dobânzi aferente restituirii cu întârziere a TVA de la expirarea termenului de 45 zile pentru fiecare decont de TVA şi până la momentul formulării cererii de compensare pentru sumele aprobate la restituire cu acest titlu.

Or, acest moment se situează anterior notelor de compensare nr. x/5 noiembrie 2009, y/4 noiembrie 2009 şi x/23 noiembrie 2009, astfel că termenul de prescripţie al dreptului la restituire al dobânzilor aferente TVA aprobat prin deconturile nr. x/25 martie 2009, nr. x/22 aprilie 2009, nr. x/25 mai 2009 a început să curgă începând cu 1 ianuarie 2010 conform art. 135 din O.G. nr. 92/2003.

Întrucât potrivit aceleiaşi norme dreptul contribuabililor de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani, având ca moment de plecare, aşa cum s-a arătat, data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul de restituire, rezultă că termenul de prescripţie al dreptului reclamantei de a pretinde dobânzi s-a împlinit la 31 decembrie 2014, astfel că formularea cererii de restituire la data 30 decembrie 2015 era în afara termenului legal, fiind respinsă în mod corect cererea reclamantei de organul fiscal.

Contrar celor afirmate de recurentă compensare efectivă a sumelor pentru care iniţial obţinuse dreptul de rambursare nu are efect întreruptiv de prescripţie conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestei norme prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, or, prin compensarea efectivă a sumelor asupra cărora s-a convenit această operaţiune s-a recunoscut dreptul la compensare, iar nu dreptul la restituire pentru a produce efectul întreruptiv scontat în privinţa prescripţiei dreptului la restituirea dobânzilor aferente.

Dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât norma în discuţie nu are în vedere accesoriile unei creanţe, ci executarea unei creanţe principale prin mai multe prestaţii succesive, situaţie în care pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie deosebită.

Însă este neîndoielnic că dobânzile (majorările de întârziere) se nasc zi de zi pe măsură ce se întârzie culpabil în executarea creanţei principale, iar modalitatea de calcul a prescripţiei este similară celor menţionate în precedent, însă recurenta omite a observa că organul fiscal îi datora majorări de întârziere numai pentru o perioadă din anul 2009, ultima zi de calcul a dobânzilor fiind cea de cu o zi înaintea termenului de înregistrare a cererilor de compensare, iar în raport de momentul formulării cererii de restituire, aşa cum s-a arătat mai sus, termenul de prescripţie a dreptului de restituire era împlinit.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul formulat de reclamanta C. (fostă A.) împotriva Sentinţei nr. 4153 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanta C. (fostă A.) împotriva Sentinţei nr. 4153 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.

GGC - CL