Application of the 450,000 RON guarantee cap to subrogated CASCO insurance claims in insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 04 martie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 3270 din 27.12.2016, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportate la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, solicitând anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor în cuantum de 9712,00 RON, precum şi a cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4187 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că în cauză este aplicabilă Legea nr. 213/2015, care prevede expres un plafon maxim de 450.000 RON al despăgubirilor ce pot fi acordate, iar reclamanta a obţinut deja despăgubiri pentru alţi clienţi, până la limita acestui plafon.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.A. pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect natura juridică a raportului de garantare în temeiul legii existent între părţi, a identificat greşit momentul naşterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Potrivit doctrinei, "Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmisiune legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului."

Fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile şi garanţiile care o însoţesc.

Ca urmare a acestor efecte, garanţiile şi limitele întinderii garanţiei de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogaţiei, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanţia fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanţie colectivă limitată la pragul de protecţie conferit unui singur creditor.

Cu alte cuvinte, în relaţia cu Fondul, recurenta A. vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din Legea 213/2015, definesc drept creditor de asigurare "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare". Se cuvine însă a fi remarcat faptul că această limitare se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviţi în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu şi celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul subscrisei în speţă.

De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio menţiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptăţite la plată ca urmare a declanşării mecanismului subrogaţiei, indiferent de numărul subrogaţiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenţia reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă.

Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privinţa celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speţă, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptăţit.

A criticat recurenta hotărârea şi pentru netemeinicia considerentelor privind necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 şi a Legii nr. 85/2014, arătând că aplicarea instituţiei subrogaţiei nu impietează cu nimic asupra procedurii falimentului, după cum raţionamentul care propune o interpretare unitară celor două acte normative mai sus enunţate este netemeinic, dar şi străin de obiectul cauzei.

Recurenta a mai afirmat că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În sfârşit, a prezentat recurenta argumentele care, în opinia sa, susţin obligarea intimatului pârât direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acestei sume, afirmând că dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015, care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, conduc la concluzia că FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventualele documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

A considerat recurenta că - odată ce intimatul FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 - este evident că, fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susţinut, în esenţă, că în speţă, deşi A. are un drept de creanţă născut din plata despăgubirii conform poliţei CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de Legea insolvenţei, a cărei compatibilitate cu dispoziţiile Convenţiei nu a fost contestată şi nici nu face obiectul judecăţii în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte pretinsa creanţă pe care recurenta ar deţine-o împotriva intimatului, aceasta este una condiţională, naşterea creanţei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având in vedere că solicitarea de plată a recurentei a fost respinsă, nu se poate susţine că aceasta ar deţine un "bun" in sensul autonom al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a formulat critici cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă a normei aplicabile raportului de drept substanţial dedus judecăţii, susţinând că a fost încălcat principiului neretroactivităţii legii civile, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

A mai arătat că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Criticile sunt nefondate, având în vedere că - la momentul încheierii poliţelor de asigurare în discuţie - nu era reglementat legal vreun raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat, Fondul intimat garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Nu se poate vorbi nici despre existenţa unei condiţii suspensive care nu a fost prevăzută expres de lege, întrucât raportul legal de garantare are o existenţă de-sine-stătătoare, nu este accesoriul raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului, iar nu anterior.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la intimata-pârâtă în data de 10.03.2016, sub imperiul Legii nr. 213/2015, care a intrat în vigoare la data de 27.07.2015.

Aşadar, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv de Legea nr. 213/2015.

Cât priveşte critica adusă de recurentă considerentelor sentinţei referitoare la înţelesul noţiunii de "creditor de asigurare"/"creditor unic de asigurare", în contextul existenţei unui plafon maxim de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015, aceasta este fondată.

Astfel, Înalta Curte reaminteşte că prin încheierea de şedinţă din data de 09.01.2020, s-a dispus suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei decizii prin care se va da o rezolvare de principiu problemelor de drept ce sunt incidente şi în cauza de faţă, respectiv:

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în M.Of. nr. 509 din 15 iunie 2020, s-a stabilit că: prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material (cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi prin raportare la art. 3, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2004) sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Astfel, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma totală de 4.429.112,20 RON, pe motiv că s-a plătit deja suma de 450.000 RON către societate, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare este nelegală, critica recurentei pe acest aspect fiind întemeiată.

Înalta Curte constată că nu este fondată critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât existenţa în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece astfel cum a arătat şi prima instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor (hotărârea din Cauza Koprinarovi c. Bulgariei).

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la obligarea directă la plata sumei pretinse.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 3270/27.12.2016 şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată, respingând în rest acţiunea.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenţii la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, potrivit chitanţei depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4187 din 7 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 3270/27.12.2016.

Obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 martie 2020.