Inadmissibility of appeal against definitive judgment in disciplinary contest of judicial inspectorate closure

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei din 03.10.2016, prin care pârâta Inspecţia Judiciară a dispus în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, clasarea sesizării disciplinare înregistrată la Direcţia de Inspecţie judiciară pentru judecători sub nr. x/2016.

2. Soluţia instanţei de fond:

Prin sentinţa civilă nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi s-a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul:

Împotriva sentinţei civile nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând instanţei de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinţei atacate si trimiterea cauzei la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea contestaţiei declarată împotriva rezoluţiei de clasare cu respectarea procedurii reglementată de art. 47 alin. (5)-(7) din Legea nr. 317/2004.

O primă critică se referă la faptul că instanţa de fond, cu toate că a reţinut ca determinante, în stabilirea competenţei sale, obiectul cererii (contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare disciplinară şi dispoziţiile Legii nr. 317/2004), ar fi judecat contestaţia ca fiind o acţiune în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi în compunerea pentru o acţiune de fond, ignorând prevederile legii speciale, dispoziţiile art. 47 alin. (5M7) din Legea nr. 317/2004 şi ar fi invocat greşit, prin încheierea de la primul termen din 20.02.2017, când a rămas în pronunţare, prevederile art. 394 alin. (2) C. proc. civ. amânând pronunţarea pentru concluzii scrise.

Se mai critică şi faptul că instanţa nu ar fi luat în dezbatere şi nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei compunerii completului de judecată şi a incidenţei dispoziţiilor legii speciale, aspecte invocate de către recurentă prin răspunsul la întâmpinare, dar şi că, respingându-se excepţia lipsei procedurii prealabile invocată prin întâmpinare, nu se motivează în drept pe dispoziţia legii speciale, ci doar se citează din decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2014 cu privire la accesul la justiţie dar, potrivit acestei decizii, accesul la justiţie priveşte neacordarea dreptului la contestaţie în condiţiile legii speciale, nu modalitatea de exercitare a acestuia, în sine, reglementarea unei proceduri prealabile nefiind incompatibilă cu accesul la justiţie.

Nemulţumirea recurentei vizează şi împrejurarea că sentinţa astfel pronunţată nu ar răspunde si nu s-ar limita la criticile aduse rezoluţiei de clasare prin contestaţia formulată care justificau soluţia prevăzută de art. 47 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, anume admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. În opinia sa, sentinţa s-ar fi substituit atribuţiilor inspectorului judiciar: judecătorul, deşi implicit a constatat nelegalitatea rezoluţiei sub acest aspect prin referirea şi acceptarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale, efecte ignorate de inspectorul judiciar la momentul pronunţării rezoluţiei de clasare dar şi la cel al întâmpinării, neconsolidând această motivare a rezoluţiei şi nerăspunzând la argumentele din contestaţie sub aspectul exercitării unei căi extraordinare de atac, nu ar fi aplicat soluţia legală a desfiinţării rezoluţiei cu trimitere pentru ca inspectorul judiciar să facă o examinare a fondului sesizării disciplinare conform statuării deciziei Curţii Constituţionale .

Arată recurenta că sentinţa ar încălca si decizia Curţii Constituţionale nr. 356/2013 care a statuat în sensul că "în plus, art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte în termeni lipsiţi de echivoc împrejurările în care exercitarea funcţiei cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă constituie abateri disciplinare". Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează şi aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

O ultimă critică vizează faptul că sentinţa ar fi lovită de nulitate, având în vedere data redactării sale, în raport cu data pronunţării. Sancţiunea depăşirii termenului imperativ reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este, conform art. 185 alin. (1) ultima teză, nulitatea: "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

4. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din N. C. proc. civ., având în vedere faptul că motivele invocate nu s-ar încadra în motivele de casare prevăzute la art. 488 N. C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata a învederat că doar indicarea articolului 493 şi urm. din C. proc. civ., lipsită însă de descrierea şi motivarea faptică a situaţiei care să vină în susţinerea şi să dea legitimitate dispoziţiei legale invocate, nu este suficientă şi nu poate fi asimilată cu cerinţa obligatorie a motivării recursului; având în vedere faptul că, în cuprinsul recursului declarat, nu a fost arătat niciun motiv pentru care hotărârea recurată nu ar fi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, apreciază pârâta că susţinerile recurentei reclamantă nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 N. C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, in eventualitatea respingerii excepţiei nulităţii, recurenta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 909/15.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 şi menţinerea sentinţei recurată ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare, în funcţie de efectele pe care acestea le produc".

Aceasta înseamnă că, în prezenţa mai multor excepţii, instanţa va stabili ordinea de soluţionare a acestora, vizând în special soluţia ce urmează a o pronunţa, ca efect al admiterii uneia sau unora dintre respectivele excepţii.

Pusă în situaţia de a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii pe care a invocat-o din oficiu dar investită fiind, de către intimata-pârâtă, şi cu excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, Înalta Curte va stabili ca prioritară excepţia inadmisibilităţii în considerarea împrejurării că, pentru a stabili dacă o cale de atac corespunde exigenţelor de motivare, este imperios necesar de a se analiza mai întâi dacă acea cale de atac este sau nu prevăzută de lege în materia respectivă.

Aşadar, analizând cu prioritate admisibilitatea recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, precum şi pe dispoziţiile art. 45 şi art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, instanţa fiind învestită cu cererea de anulare a unei rezoluţii de clasare, emisă de pârâta Inspecţia Judiciară.

Prin Decizia nr. 397 din 03 iulie 2014, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, legile şi ordonanţele în vigoare, constatate a fi neconstituţionale, "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituţionale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenţei, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit că:

"Rezoluţia de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

La adoptarea acestei soluţii s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speţă a regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată). Aplicarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeaşi raţiune, soluţia trebuie să fie identică).

De asemenea, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 09 octombrie 2017, în şedinţa judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că:

"În ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parţial, doar în ceea ce priveşte aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile şi ignorate în privinţa altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situaţie putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 317/2004.

Aşadar, prin Soluţia de principiu adoptată la 09 octombrie 2017, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 47 alin. (6)-(7) şi în ceea ce priveşte procedura de contestare a rezoluţiilor de clasare şi regimul căii de atac formulate împotriva hotărârii instanţei de fond, aceste prevederi stabilind că: (6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt: a) respingerea contestaţiei; b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă."

Astfel, având în vedere soluţia de principiu adoptată, de aplicare prin analogie a prevederilor legale sus-enunţate, dar şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că sentinţa nr. 640 din data de 27.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată pe fond contestaţia formulată de reclamanta A. împotriva rezoluţiei din data de 03.10.2016 de clasare a sesizării ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 314/2004).

Aşa cum reiese din motivele sentinţei recurate, rezultă fără niciun dubiu că instanţa de fond a soluţionat contestaţia împotriva soluţiei de clasare pe fondul ei şi nu prin admiterea unei excepţii peremptorii care să împiedice analizarea fondului.

Prin urmare, întrucât prin dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-a reţinut că hotărârile Curţii de Apel Bucureşti sunt irevocabile ("definitive" în sistemul actualului C. proc. civ.), iar aceste prevederi legale sunt incidente şi în cazul contestării rezoluţiilor de clasare, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este inadmisibil, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a fi atacată cu recurs.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din acelaşi cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

În prezenta cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor menţionate, este definitivă. Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinţei atacate, întrucât, pe de o parte aceasta a fost îndreptată împotriva unei hotărâri definitive, hotărâre care nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută de textul de lege special, respectiv art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În contextul expus, Înalta Curte va înlătura apărarea recurentei în sensul că, în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac a recursului, în prezenta cauză ar exista autoritatea de lucru judecat faţă de încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a îndreptat omisiunea strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 640/27.02.2017 în sensul de a se adăuga în acest dispozitiv menţiunea "cu recurs în 15 zile de la comunicare".

Acest aspect invocat de către recurentă este o apărare faţă de excepţia inadmisibilităţii şi nu o veritabilă excepţie, astfel că va fi analizată ca atare.

Susţinerea sus-numitei în acest sens este lipsită de temei; aşa cum se poate observa cu uşurinţă, atât încheierea de îndreptare a erorii materiale, cât şi sentinţa nr. 640/27.02.2017 a cărei îndreptare s-a dispus, sunt anterioare Soluţiei de principiu adoptată la data de 9 octombrie 2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, despre care am precizat anterior, adică sunt anterioare momentului în care s-a stabilit, în plenul secţiei, caracterul definitiv al hotărârii Curţii de Apel Bucureşti în cadrul contestaţiei soluţionată pe fond împotriva rezoluţiei de clasare.

Împrejurarea că, la momentul pronunţării respectivelor hotărâri judecătoreşti, în dispozitivul acestora a fost prevăzută calea de atac a recursului, în acord cu practica judiciară din acel moment, nu este un aspect ce se poate considera a fi dobândit autoritatea lucrului judecat, aşa cum susţine recurenta; din economia dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. rezultă că autoritatea de lucru judecat operează asupra chestiunilor litigioase prin care se tranşează fondul procesului, asupra soluţiei atribuite unei excepţii procesuale sau oricărui incident procedural cuprins într-o hotărâre care se bucură de autoritatea de lucru judecat, nu asupra menţiunii privind calea de atac ce se poate exercita împotriva acelei hotărâri.

Pe de altă parte, este de necontestat faptul că, în aplicarea principiului legalităţii căilor de atac, afirmat de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac promovată nu poate fi decât aceea prevăzută de lege în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, menţiuni care pot fi şi inexacte, în sensul dispoziţiilor art. 457 alin. (2).

Faţă de această situaţie şi faţă de soluţia de dezînvestire ce urmează a se pronunţa în ceea ce priveşte admisibilitatea prezentei căi de atac, nu se mai impune şi nu se mai justifică analizarea de către Înalta Curte a excepţiei nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. 1coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi va respinge recursul reclamantei ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2020.