Anti-abuse rule allows disregarding sham cattle purchases; taxpayer’s challenge to profit tax and VAT assessment fails.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2015 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, solicitând admiterea contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2 martie 2015, precum şi a Deciziei de impunere nr. x/2 martie 2015 atacate, cu consecinţa exonerării de la plata obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar, precum şi de la plata accesoriilor la acestea, aşa cum au fost ele calculate în actele administrative atacate.

La data de 12 octombrie 2015, reclamanta a formulat precizare de acţiune, prin care a introdus un nou capăt de cerere principal, solicitând anularea deciziei din 23 septembrie 2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, emisă ulterior înregistrării contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, ca răspuns la contestaţia formulată în baza art. 205 şi următoarele din C. proc. fisc. , menţinând totodată capetele de cerere din contestaţia iniţial formulată, capete de cerere prin care a solicitat: anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2 martie 2015 (y/2 martie 2015) precum şi a deciziei de impunere nr. x/2 martie 2015, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, astfel cum s-a solicitat în contestaţia formulată.

2. Soluţia instanţei de fond: Prin Sentinţa civilă nr. 33 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

3. Recursul:

Împotriva Sentinţei civile nr. 33 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B., recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează pretins greşita apreciere a instanţei de fond în sensul că recurenta nu ar fi contestat împrejurările reţinute de către organul fiscal cu privire la comportamentul fiscal al furnizorilor săi, reţinere care ar fi eronată deoarece, din probele administrate, mai ales din declaraţiile martorilor, ar rezulta faptul că aceşti furnizori au livrat bovine care, ulterior, ar fi fost vândute către clienţii din sudul tarii sau către clienţii străini; ori, în condiţiile în care a făcut dovada vânzării animalelor, ar fi evident, susţine recurenta, faptul ca acele animale au fost achiziţionate de la crescătorii lor, astfel ca nu se poate vorbi de operaţiuni fiscale inexistente. Ca atare, în opinia recurentei, facturând către clienţi aceste animale, ele trebuiau sa provină de undeva, deoarece nimeni nu ar fi plătit sume importante de bani pentru o marfa inexistentă.

Critică recurenta şi faptul că instanţa de fond ar fi reţinut în mod greşit împrejurarea că nu a făcut dovada faptului că respectivele animale ar fi fost livrate cu mijloace auto adecvate, deşi avea obligaţia de a le transporta cu autovehicule specifice şi că, în momentul în care a făcut livrările către clienţi, transportul animalelor nu s-ar fi făcut conform normelor sanitar-veterinare, aspect care a condus la concluzia greşită că acele animale nu ar fi fost livrate.

Susţine recurenta că singurii responsabili cu transportul erau furnizorii de animale, acest fapt reieşind inclusiv din declaraţiile martorilor, care au arătat că, în calitate de reprezentanţi ai acelor societăţi, au încărcat animale în camioane şi le-au adus recurentei. Ca atare, faptul ca nu au fost completate toate documentele de transport precum şi documentele sanitar-veterinare de mişcare a animalelor nu poate echivala cu inexistenţa operaţiunilor fiscale, iar acest lucru nu ar putea fi imputat recurentei.

Greşită ar fi, în opinia recurentei, şi aprecierea instanţei în sensul că ar exista la dosar elemente obiective din care ar reieşi că reclamanta ştia sau ar fi trebuit sa ştie că, prin achiziţiile sale, participă la operaţiuni implicate într-o fraudă fiscală, aspect nereal, în opinia recurentei întrucât, la momentul perfectării acelor relaţii comerciale cu cei patru furnizori, a avut, în mod justificat, certitudinea că aceste societăţi sunt active din punct de vedere fiscal, acest aspect reieşind chiar din verificările făcute.

4. Apărări formulate în cauză: Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală în principal întrucât, nefiind probată realitatea situaţiei de fapt fiscale reflectată prin evidenţa contabilă a societăţii verificate, pentru tranzacţiile respective, nu se poate vorbi de un scop economic, ci de o situaţie creată artificial prin înregistrarea unor operaţiuni având ca efect majorarea nejustificată a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată deductibile şi implicit, diminuarea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat, condiţii în care organele de control fiscal ar fi procedat în mod corect la aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu completările şi modificările ulterioare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept relevante:

Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, deşi recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin motivele formulate, această situaţie de casare a fost invocată doar pur formal, motivul nefiind dezvoltat în niciun fel, iar din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Astfel, se reţine că, prin decizia de impunere nr. x din 2 martie 2015, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală x din aceeaşi dată, s-au stabilit în sarcina recurentei SC A. SRL obligaţii fiscale de plată suplimentare, respectiv impozit pe profit în sumă de 902.696 RON, dobânzi în sumă de 83.248 RON, precum şi penalităţi de întârziere în sumă de 168.780 RON, dar şi TVA în cuantum de 1.362.216 RON, dobânzi în sumă de 237.932 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 157.068 RON.

În urma contestaţiei formulată de către societatea comercială, prin Decizia nr. 654 din 23 septembrie 2015 emisă de DGRFP Cluj-Napoca s-a desfiinţat parţial această decizie de impunere în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în sumă totală de 325.848 RON aferente atât impozitului pe profit, cât şi TVA-ului, urmând ca AIF Maramureş să procedeze la recalcularea acestora. Prin aceeaşi decizie de soluţionare a contestaţiei s-au respins în rest pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte creanţele fiscale principale stabilite suplimentar, precum şi în ceea ce priveşte dobânzile aferente, contestaţia fiind considerată neîntemeiată şi nemotivată.

Organele fiscale au apreciat că societatea comercială nu a probat realitatea situaţiei de fapt fiscale reflectată prin evidenţa contabilă a societăţii, întrucât, pentru tranzacţiile analizate, nu se poate vorbi de un scop economic, ci de o situaţie creată artificial prin înregistrarea unor operaţiuni având ca obiect majorarea nejustificată a cheltuielilor deductibile aferente calculului impozitului pe profit şi a TVA-ului şi, implicit, diminuarea impozitului pe profit şi a taxei pe valoare adăugată datorate bugetului de stat, fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1) C. fisc. din 2003 prin raportare la art. 21 alin. (4) lit. f), art. 146 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1992 a contabilităţii şi aplicarea art. 6 C. proc. fisc. din anul 2003 referitor la exercitarea dreptului de apreciere al organului fiscal.

Împotriva actelor fiscale menţionate, inclusiv a deciziei de soluţionare a contestaţiei, reclamanta a formulat acţiune la instanţa de contencios administrativ care a respins-o ca neîntemeiată, prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs.

O primă critică cu care a fost învestită Înalta Curte vizează faptul că, din probele administrate, raportat la ceea ce a reţinut instanţa de fond, cu privire la comportamentul fiscal al furnizorilor reclamantei, rezultă că aceasta din urmă nu ar fi avut explicaţii contradictorii sau necredibile întrucât a dovedit vânzarea animalelor, astfel că nu s-ar putea vorbi despre operaţiuni fiscale inexistente. Susţine recurenta-reclamantă că organul fiscal nu a contestat operaţiunile de vânzare, ci doar cele de achiziţie a bovinelor, fiind evident că odată ce societatea comercială a facturat către clienţi vânzarea animalelor, acestea ar fi trebuit să provină dintr-o operaţiune de achiziţie.

Susţinerile recurentei în acest sens sunt nefondate, fiind contrazise de situaţia de fapt reflectată de probele administrate.

Astfel, chiar dacă există facturi de cumpărare pentru bunuri (animale vii - tineret bovin, înregistrate în contabilitate ca provenind de la cei 4 furnizori (SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL şi SC F. SRL), pe lanţul tranzacţiilor, recurenta-reclamantă nu a putut dovedi realitatea şi legalitatea provenienţei bunurilor; organele de inspecţie fiscală au stabilit în mod corect faptul că facturile prezentate nu pot fi considerate documente justificative pentru operaţiunile înregistrate în contabilitate, neavând capacitatea de a reflecta operaţiuni efectiv realizate, în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată care dispune imperativ că "orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz." Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condiţiile în care furnizează toate informaţiile stabilite cu caracter imperativ de către prevederile OMFP nr. 2634/2015.

În cauza de faţă, organele de inspecţie fiscală au apreciat în mod justificat că operaţiunile economice înregistrate de reclamantă în evidenţa contabilă ca achiziţii de animale vii, aferente anilor 2013 - 2014, de la cei 4 furnizori, au fost în realitate operaţiuni fără scop economic, întrucât facturile emise şi care se pretinde că ar reflecta aceste operaţiuni economice, nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi "documente justificative".

Argumentul recurentei în sensul că "nu ar fi putut vinde ceea ce nu există" nu are caracterul unui argument raţional şi nici juridic, de natură să răstoarne constatările organului fiscal; de asemenea, nici susţinerile sus-numitei în sensul că nu ar fi fost verificate şi vânzările de bovine pe care le-a operat faţă de alte societăţi comerciale, ceea ce ar fi dovedit realitatea operaţiunilor de achiziţionare a animalelor, nu pot fi reţinute, verificarea legalităţii unor operaţiuni comerciale înregistrate în evidenţa contabilă neputându-se limita doar la a verifica vânzarea unor bunuri, fără a implica şi a necesita verificarea legalităţii provenienţei acelor bunuri.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta critică constatarea instanţei de fond în sensul că nu ar fi făcut dovada livrării animalelor cu mijloace de transport adecvate; susţine sus-numita că responsabilitatea transportului ar aparţine furnizorilor, iar faptul că nu ar fi fost completate toate documentele de transport şi cele sanitar-veterinare de mişcare a animalelor, nu ar putea echivala cu inexistenţa operaţiunilor fiscale şi nici nu poate fi imputat recurentei acest fapt, câtă vreme ar fi făcut dovada legalităţii operaţiunilor de vânzare.

Argumentele recurentei nu pot fi avute în vedere şi nu pot conduce la reformarea sentinţei. Deşi administratorul societăţii comerciale în cauză a declarat organului de inspecţie fiscală (susţinere menţinută în faţa instanţei de fond, dar şi în recurs) că transportul animalelor vii era în sarcina societăţilor furnizoare, ceea ce l-ar disculpa, aceste din urmă societăţi comerciale nu au declarat prin bilanţurile contabile deţinerea de mijloace fixe (mijloace de transport), iar facturile emise au prezentat o serie de neregularităţi şi sub acest aspect (fie nu aveau completată rubrica destinată mijlocului de transport, fie erau trecute date aferente unor autovehicule rutiere destinate transportului de persoane şi improprii transferului de bovine).

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, din probele administrate a reieşit faptul că, la solicitarea organului de inspecţie, administratorul SC A. SRL nu a fost în măsură să prezinte documentele specifice care au însoţit animalele vii pe traseul parcurs de la furnizori la beneficiarii din ţară sau din afara ţării. Deşi s-a susţinut atât în faţa organului fiscal cât şi în faţa instanţei de fond, că transporturile verificate ar fi fost însoţite de paşaportul animalelor şi de documentul de mişcare aferente fiecărui transport în parte (formularul F2), aceste afirmaţii nu au fost dovedite nici în timpul controlului fiscal şi nici ulterior, ceea ce a îndreptăţit instanţa de fond să înlăture depoziţiile testimoniale care au susţinut afirmaţiile administratorului SC A. SRL. Argumentele recurentei în sensul că animalele provenite de la furnizori erau achiziţionate de aceştia de la persoane fizice, ceea ce ar explica lipsa documentelor şi că această lipsă nu poate fi echivalată cu inexistenţa operaţiunilor fiscale, sunt superficiale, necredibile şi lipsite de suport probator.

În egală măsură, nu pot fi validate nici susţinerile recurentei în sensul că nu ar fi prezentat copii ale actelor solicitate întrucât nu le-ar fi păstrat, atâta timp cât îi incumbă obligaţia legală de a păstra la sediul social declarat această categorie de documente, aşa cum au reţinut în mod corect atât organul fiscal cât şi prima instanţă.

Prin intermediul unei alte critici se susţine caracterul nereal al concluziei instanţei de fond în sensul că, prin activităţile operate, recurenta ar fi participat la fraude fiscale întrucât, susţine aceasta din urmă, la momentul perfectării relaţiilor comerciale cu cei patru furnizori, ar fi avut certitudinea că societăţile în cauză ar fi active din punct de vedere fiscal.

Astfel, în cazul SC C. SRL, singurele informaţii despre aceasta la care ar fi avut acces recurenta, sunt cele găsite pe site-ul Ministerului Finanţelor, a fost o societate activă până în anul 2014 şi activitatea nelegală a respectivei societăţi şi a furnizorilor ei nu ar putea fi imputată recurentei, care ar fi derulat cu SC C. SRL operaţiuni fiscale reale, înregistrările în contabilitate făcându-se în baza unor documente justificative care, potrivit legii, ar face dovada achiziţionării în mod real a bunurilor de la această societate comercială.

Aceste afirmaţii sunt lipsite de suport real şi nesusţinute de probele administrate. Astfel, în cadrul acestei critici, recurenta reia aceleaşi susţineri din faţa instanţei de fond, prevalându-se îndeosebi de depoziţia martorului G. care, în opinia sa, ar fi confirmat realitatea tranzacţiilor şi procedura de achiziţie şi de plată a bunurilor, deci a operaţiunilor fiscale derulate cu societatea în discuţie.

Prima instanţă a argumentat în mod raţional pentru ce a înlăturat depoziţia acestui martor, (condamnat în trecut pentru fapte de evaziune fiscală şi, în prezent, cercetat pentru fapte de aceeaşi natură) şi care, prin relatările sale, a devoalat, în realitate, un mod de a se acţiona potrivit căruia, aşa cum a interpretat justificat instanţa de fond, plăţile prin virament bancar erau efectuate doar pentru a crea aparenţa de realitate a faptului derulării operaţiunilor comerciale, banii fiind ridicaţi ulterior, în mod nejustificat, de către persoane împuternicite, deşi circuitul tranzacţional ar fi trebuit finalizat tot prin operaţiuni în conturile bancare, atâta timp cât cei patru furnizori ai recurentei au declarat achiziţii de la societăţi comerciale.

În consecinţă, declaraţia respectivului martor nu este sub nicio formă de natură să probeze o situaţie contrară celei reţinute de către organul de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte societatea comercială SC C. SRL, respectiv: lipsa documentelor contabile, neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate, neîntocmirea avizelor de expediere, nedeţinerea mijloacelor de transport specifice, etc. Aceste constatări, care se bucură de prezumţia de veridicitate, nu pot fi răsturnate prin depoziţia îndoielnică a unui martor şi nici prin argumentele teoretice ale recurentei.

În ceea ce priveşte furnizorul D. SRL, susţine, de asemenea, recurenta că nu avea cum să verifice activitatea acestei societăţi şi a furnizorilor săi, iar operaţiunile comerciale declarate ar fi reale, prevalându-se de declaraţiile a doi martori care ar fi confirmat, în faţa instanţei, realitatea transporturilor de animale.

Pentru aceleaşi argumente expuse anterior şi potrivit aceluiaşi raţionament, aceste susţineri nu pot fi primite. Depoziţiile testimoniale invocate nu pot fi de natură să răstoarne constatările organului fiscal şi nici să probeze realitatea unor operaţiuni fiscale, în condiţiile în care, aşa cum am expus în cadrul analizei precedentelor critici, recurenta-reclamantă nu a depus niciun document specific pentru a face dovada trasabilităţii animalelor achiziţionate, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 2 alin. (1) şi (2) din Norma sanitar-veterinară pentru implementarea procesului de identificare şi reînregistrare a bovinelor, ovinelor, caprinelor şi bovinelor.

Şi în cazul societăţii D. SRL, organele de inspecţie fiscală au constatat aceleaşi nereguli legate de neînregistrarea în contabilitate a unor venituri, lipsa documentelor contabile, neîntocmirea avizelor de expediere, achiziţionarea de bunuri de la societăţi cu comportament inadecvat etc., aspecte de natură să reflecte caracterul nelegal al operaţiunilor fiscale pe care le derulează, inclusiv în privinţa recurentei.

Şi în ceea ce priveşte ceilalţi furnizori ai recurentei, F. SRL şi SC E. SRL, recurenta şi-a întemeiat criticile împotriva sentinţei recurate pe acelaşi timp de argumente ce nu pot fi reţinute.

Astfel, în cazul SC E. SRL, deşi martorul H. a declarat că această societate a cumpărat animalele furnizate recurentei de la persoane fizice sau de la mici fermieri din localităţile apropiate, câtă vreme nu s-a probat legala trasabilitate a animalelor, şi dacă o parte din achiziţii ar fi fost reale, există indicii care susţin concluzia primei instanţe în sensul că, în realitate, au fost consemnate în actele contabile cheltuieli mai mari decât cele realizate efectiv.

În cazul SC F. SRL, aşa cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală, din totalul rezultat din facturile emise, de 211.736 RON, a fost achitată prin virament bancar suma de 50.000 RON cu OP nr. x/14 februarie 2014, dar în aceleaşi facturi este menţionat ca mijloc de transport autovehiculul rutier x cu care ar fi fost imposibilă transportarea bovinelor, având în vedere destinaţia acestui tip de autovehicul, dar şi specificitatea mijloacelor care trebuie să asigure transportul animalelor.

În considerarea acestor aspecte, în cazul tuturor acestor societăţi comerciale de la care recurenta pretinde că a achiziţionat bunurile revândute ulterior, nefiind probată realitatea situaţiei de fapt fiscale reflectată prin evidenţa contabilă a societăţii verificate, pentru tranzacţiile respective nu se poate vorbi de un scop economic, ci de o situaţie creată artificial prin înregistrarea unor operaţiuni având ca efect majorarea nejustificată a cheltuielilor şi a TVA deductibil, pentru a se putea justifica de către recurenta-reclamantă avantajul dreptului de deducere a TVA.

Nici în faţa primei instanţe şi nici prin prezentul recurs, recurenta-reclamantă nu a reuşit să probeze o situaţie contrară celei reţinute de către organele de inspecţie fiscală, argumentele sale fiind simple alegaţii de natură teoretică, deducţii şi pretinse construcţii silogistice, în parte bazate pe depoziţiile necredibile sau nerelevante.

În susţinerea recursului şi a solicitării de reformare a sentinţei, recurenta-reclamată invocă şi jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, susţinând ca fiind în favoarea sa concluziile din cauzele C-277/14; C-324/11 etc., în sensul că s-ar opune unei reglementări naţionale care să refuze dreptul de deducere TVA pe motiv că emitentul facturii ar fi considerat un operator inexistent şi că este imposibil de stabilit identitatea adevăratului furnizor al bunurilor; acest drept de deducere ar putea fi refuzat, în opinia recurentei, doar dacă persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrarea menţionată era implicată într-o fraudă, dar că verificarea acestui aspect ar reveni instanţei de trimitere.

Aceste susţineri sunt de asemenea, nefondate, iar modul în care este invocată jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este subiectiv şi deformat; dimpotrivă, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale, a eventualelor abuzuri este un obiectiv trasat prin Directiva 2006/112, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabilind constant că justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos de normele de drept ale Uniunii (Hotărârea C-32/2003).

Totodată, în cele mai multe cauze (C-285/11; C-18/13), s-a stabilit că este în competenţa autorităţilor şi a instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, pe baza unor elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Modul trunchiat şi subiectiv în care recurenta invocă jurisprudenţa instanţei europene este contrazis tocmai de hotărârea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-277/14(PPUN) pe care o invocă şi în care s-a stabilit că determinarea măsurilor care pot fi pretinse, în mod rezonabil, din partea unei persoane impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA pentru a se asigura că operaţiunile sale nu sunt implicate într-o fraudă săvârşite de un operator în amonte, depinde de circumstanţele fiecărei cauze în parte.

Cu alte cuvinte, persoana impozabilă nu este scutită automat de orice responsabilitate şi diligenţă; în cauza de faţă, având în vedere toate neregularităţile înregistrate atât în activitatea recurentei, cât şi în cea a furnizorilor săi în ceea ce priveşte întocmirea şi existenţa documentelor justificative şi desfăşurarea trasabilităţii animalelor contrar normelor legale, este fără putere de tăgadă că reclamanta ştia sau cel puţin ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţiile sale, participă la operaţiuni implicate într-o fraudă fiscală.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs:

Având în vedere toate aceste argumente, întrucât nu s-a făcut dovada incidenţei în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar B. împotriva Sentinţei civile nr. 33 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2020.

GGC - CL