Legality of public audit findings regarding asset devaluation, permit costs, and reimbursement of travel expenses to non-employee board members under mandate law.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016, a Deciziei nr. 37/21 decembrie 2015 şi a Raportului de control din data de 27 noiembrie 2015, emise de Curtea de Conturi a României, cu consecinţa anulării măsurilor dispuse la pct. II.4, II.5, II.6 şi II.7 din decizie, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat, în parte, încheierea nr. 9/24 februarie 2016 şi în parte, Decizia nr. 37/21 decembrie 2015, emise de Curtea de Conturi a României, în limita măsurii II.5 din decizie referitoare la "decontarea cheltuielilor de deplasare (cazare, diurnă şi transport)", a respins, ca neîntemeiată, în rest, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Cererile de recurs exercitate în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta societatea A. SA şi pârâta Curtea de Conturi a României.

3.1. Recursul declarat de reclamanta societatea A. SA s-a întemeiat pe dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat:

- cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 a Curţii de Conturi, în principal, casarea, în parte, a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în vederea administrării probei cu expertiză judiciară, şi în subsidiar, casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, anulării Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016 a Curţii de Conturi şi admiterii contestaţiei formulată de societate împotriva deciziei menţionate, cu consecinţa anulării măsurii de la pct. II.4 din decizie;

- cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la măsurile de la pct. II.6 şi II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 a Curţii de Conturi, casarea, în parte, a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii, anulării Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016 a Curţii de Conturi şi admiterii contestaţiei formulată de societate împotriva deciziei menţionate, cu consecinţa anulării măsurilor de la pct. II.6 şi II.7 din decizie.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, motivarea sentinţei recurate nu este întemeiată pe argumente juridice, în considerentele hotărârii fiind doar enunţate, în mod generic, prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1990.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., republicat, întrucât instanţa de fond nu a reţinut valoarea bunului dat în plată stabilit prin raportul de evaluare întocmit de societatea B. şi nici nu a dispus administrarea în cauză a probei cu expertiză tehnică de specialitate, chiar dacă societatea nu a solicitat acest mijloc de probă.

În mod greşit prima instanţă a respins argumentele societăţii care justifică anularea măsurii de la II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, respectiv: bunul dat în plată a fost predat Complexului Energetic Oltenia SA la valoarea de piaţă determinată prin raportul de evaluare întocmit de B.; valoarea redusă a bunului dat în plată este datorată intervenţiei unor modificări legislative care au făcut ca exploatarea bunului în condiţii de profitabilitate să nu mai fie posibilă; bunul dat în plată nu mai era viabil la momentul operaţiunii respective; bunul dat în plată s-a dovedit a fi cauzator de pierderi din exploatare pentru Complexul Energetic Oltenia SA.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, în mod greşit au fost înlăturate susţinerile societăţii, acordându-se prioritate interpretării lit. a) normelor contractuale.

Actul adiţional nr. x/2014 a fost în mod corect încheiat pentru servicii care nu erau cuprinse în spectrul contractului nr. x/18 decembrie 2013, interpretarea dată de către instanţa de fond clauzelor contractuale fiind eronată şi relevând o aplicare greşită a normelor legale.

Referitor la soluţia instanţei de fond privind măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, au fost ignorate în întregime argumentele societăţii prin care a fost detaliat, pentru fiecare raport de evaluare în parte, motivul pentru care acesta a fost necesar, astfel cum au fost prezentate în cuprinsul acţiunii introductive.

Considerentele instanţei de fond în sensul că aceste rapoarte de evaluare au stabilit valori diferite pentru aceleaşi bunuri, diferenţele fiind prea mari, iar pe de altă parte, că rapoartele au fost efectuate la intervale prea scurte de timp, sunt greşite.

Astfel, se critică valori stabilite de evaluatori autorizaţi ANEVAR, fără a se aduce niciun argument care să dovedească o eroare în rapoartele efectuate, iar necesitatea efectuării rapoartelor de evaluare la intervale scurte de timp a fost impusă de regulile stabilite pentru valorificarea bunurilor proprietatea societăţii.

Necesitatea realizării mai multor rapoarte de evaluare este dată de faptul că scopurile pentru care acestea au fost cerute apar distanţate în timp, nu concomitent, iar pentru acurateţe şi pentru o corectă valorificare, evaluarea trebuie făcută la momentul realizării acţiunii. Mai mult, folosirea aceluiaşi raport de evaluare la perioade de timp distincte poate cauza societăţii prejudicii, deoarece condiţiile de pe piaţă sunt fluctuante, iar raportul poate să nu mai reflecte realitatea.

3.2. Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, în întregime, a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii în anulare formulată împotriva măsurii dispuse la pct. II.5 din Decizia nr. 37/2015, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este legală decontarea cheltuielilor de cazare, diurnă şi transport pentru cei doi membri ai consiliului de administraţie.

În mod eronat prima instanţă a înlăturat ca irelevante prevederile H.G. nr. 1860/2006, apreciind că raporturile dintre A. SA şi membrii consiliului de administraţie sunt cele specifice contractului de mandat.

Decontarea cheltuielilor de deplasare în vederea participării la şedinţele Consiliului de Administraţie, în baza Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 5 din 25 aprilie 2013, excede cadrului legal incident în cauză, respectiv prevederilor H.G nr. 1860/2006.

Pentru participarea la şedinţele Consiliului de Administraţie desfăşurate la sediul societăţii, persoanele respective nu au fost delegate sau detaşate de către conducerea societăţii să îndeplinească sarcini de serviciu în localităţi situate la distanţe mai mari de 5 km de localitatea în care îşi are sediul societatea.

Dispoziţiile art. 4.50 din contractul colectiv de muncă, în cazul unor persoane care nu sunt salariaţi, nu pot constitui un temei legal pentru efectuarea acestor plăţi.

Totodată, prevederile din art. 2025 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cazul contractelor de mandat ale membrilor consiliului de administraţie.

Instanţa de fond a făcut în mod greşit greşit aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., obligând Curtea de Conturi a României la plata către societate a cheltuielilor de judecată.

Curtea de Conturi nu poate fi considerată "o parte care cade în pretenţii", deoarece litigiul de faţă s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice acesteia şi misiunii pe care o îndeplineşte, care constă în garantarea legalităţii cheltuirii banului public.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, întrucât în mod legal prima instanţă a respins acţiunea în anulare în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. II.4, II.6 şi II.7 din Decizia nr. 37/2015.

Intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă, susţinând, în esenţă, că prin acceptarea unei valori reevaluate mult sub valoarea rămasă de amortizat, reclamanta nu a urmărit realizarea unei bune gestiuni financiare în administrarea patrimoniului, încălcând astfel dispoziţiile O.G. nr. 119/1990.

Instanţa de fond în mod corect a înlăturat argumentele reclamantei privind necesitatea încheierii actului adiţional pentru obţinerea unor avize suplimentare celor indicate în certificatul de urbanism nr. x/22 noiembrie 2013, întrucât acele avize se încadrau deja la pct. 5 din caietul de sarcini.

De asemenea, referitor la măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 37/2015, în mod corect prima instanţă a reţinut că societatea reclamantă, în condiţiile în care avea active nereevaluate din anul 2009, a angajat servicii de evaluare în aceiaşi perioadă, de mai multe ori, în urma cărora, deşi a fost aplicată aceeaşi metodă de evaluare, au fost stabilite valori patrimoniale diferite ale activelor patrimoniale.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. SA a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a constatat în mod corect că raporturile dintre cei doi administratori şi societate sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi regulilor mandatului, iar nu prevederilor H.G. nr. 1860/2006.

Prin Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 5 din 25 aprilie 2013, societatea nu a aplicat celor doi administratori prevederile contractului colectiv de muncă, ci trimiterea la art. 4.50 din acest contract a fost făcută cu scopul de a uniformiza pentru administratorii societăţii, în mod similar cu personalul de conducere, modul şi limitele de acordare a cheltuielilor de deplasare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 18 aprilie 2019, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Prin cererea depusă la dosar la data de 17 aprilie 2019, recurenta-reclamantă societatea A. SA a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., republicat, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cerere care a fost respinsă de către Înalta Curte, prin Încheierea din 3 octombrie 2019.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii în anulare a actelor contestate, cu referire la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluţia adoptată în privinţa măsurii în discuţie, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, motivat, afirmaţiile aduse de către reclamantă cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia măsurii dispuse la pct. II.4 din decizia atacată, judecătorul fondului examinând în mod adecvat probele dosarului şi explicând raţionamentul pe baza căruia a reţinut că măsura în discuţie este legală şi temeinică.

Împrejurarea că prima instanţă a împărtăşit punctul de vedere exprimat de pârâtă în conţinutul actelor administrative contestate, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei, în sensul celor afirmate de recurentă, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea sentinţei, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat.

În contextul arătat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia instanţei de fond în privinţa măsurii analizate, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Examinând sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Măsura de la pct. II.4 din decizia menţionată a fost luată în temeiul dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, care impun în sarcina entităţii verificate obligaţiile de a stabili prin acte proprii întinderea exactă a prejudiciului cauzat de abaterile constatate şi de a întreprinde măsurile necesare în vederea recuperării acestuia.

Măsura în discuţie a fost dispusă pentru înlăturarea abaterilor prezentate la pct. 1 din decizia contestată, constând în diminuarea patrimoniului societăţii reclamante cu bunuri în valoare de 243.507.182 RON, aduse ca aport la capitalul social (la înfiinţarea societăţii), prin darea în plată a acestora, către societatea Complexul Energetic Oltenia SA, în contul unor datorii în sumă de 28.709.475 RON, ce aparţineau în fapt societăţii Termoelectrica SA, preluate de societate ulterior înfiinţării, prin încheierea unui contract de novaţie.

Susţinerile recurentei vizând lipsa de rol activ a instanţei de fond şi încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, întrucât prima instanţă nu a reţinut valoarea bunului dat în plată, stabilită prin raportul de evaluare întocmit de B. şi nici nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice cu specialitatea verificare evaluări, sunt neîntemeiate.

La formularea acestei concluzii se are în vedere, sub un prim aspect, faptul că proba în discuţie nu a fost propusă de către reclamantă prin cererea dedusă judecăţii în faţa instanţei de fond, această probă fiind formulată pentru prima dată în cuprinsul motivelor de recurs, în susţinerea solicitării de casare a sentinţei recurate şi de trimitere a cauzei aceleaşi instanţe, în vederea administrării probei cu expertiză tehnică.

În al doilea rând, în dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante referitoare la necesitatea administrării în primă instanţă a probei cu expertiză tehnică, se constată că nu s-a dovedit utilitatea şi concludenţa efectuării unei noi expertize tehnice, având ca obiectiv stabilirea valorii bunului dat în plată sau verificarea evaluării iniţiale efectuate prin raportul întocmit de societatea B., întrucât, în raport de conţinutul actelor administrative contestate şi de înscrisurile depuse la dosar, această probă nu are aptitudinea de a conduce la soluţionarea procesului.

Raportul de evaluare întocmit de societatea B. a avut rolul de a oferi instanţei de fond o opinie de specialitate asupra documentaţiei supuse analizei, însă aprecierea acestei probe s-a realizat în baza raţionamentului judecătorului, prin coroborarea cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În contextul evidenţiat, instanţa de fond a dispus de toate elementele necesare soluţionării litigiului pe baza înscrisurilor existente la dosar iar soluţia adoptată a fost rezultatul coroborării întregului material probator administrat în cauză, fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

În mod judicios prima instanţă a apreciat că argumentele reclamantei, bazate pe concluziile raportului de evaluare a activului CTE Chiscani, nu justifică acceptarea unei valori reevaluate de 36.810.200 RON, pentru bunuri cu o valoare de inventar de 242.631.473,5 RON şi o valoare rămasă de amortizat de 146.454.980,41 RON, reţinându-se că prin acceptarea acestei valori reevaluate, având un cuantum cu mult sub valoarea rămasă de amortizat, societatea reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1990.

Aşa cum s-a arătat, această constatare are la bază concluziile raportului de evaluare a obiectivului menţionat, potrivit cărora reclamanta a acceptat pentru bunuri cu o valoare de inventar de 242.631.473,5 RON, din care valoarea amortizată de 96.176.493,09 RON, rezultând astfel o valoare neamortizată de 146.454.980,41 RON, o valoare reevaluată la valoarea de 48.555.600 RON, care a fost diminuată cu sume reprezentând costuri de demolare, eliberare şi nivelare amplasament, precum şi costuri ecologizare/decontaminare în sumă de 11.745.400 RON pentru clădirile şi terenurile respective, evaluatorul stabilind pentru obiectivul în discuţie valoarea reevaluată de 36.810.200 RON.

În acord cu judecătorul fondului, urmează a fi înlăturate, ca fiind lipsite de suport probator, susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora acest cuantum al valorii de inventar, respectiv al valorii rămase de amortizat a bunurilor, a fost determinat de influenţe provenite din reevaluările anterioare efectuate de Termoelectrica SA, coroborat cu perioadele în care bunurile au fost trecute în regim de conservare, cu scutirea de la calculul amortizării.

Argumentele aduse de către reclamantă în justificarea valorii reduse a bunului dat în plată comparativ cu valoarea de inventar a acestuia, nu pot fi primite, reţinându-se că modificările legislative intervenite cu privire la piaţa energiei electrice, concretizate în H.G. nr. 870/2012 şi H.G. nr. 138/2013, nu sunt de natură a demonstra reducerea semnificativă a valorii de piaţă a bunului dat în plată, în lipsa administrării vreunui mijloc de probă care să facă dovada celor afirmate.

În mod corect prima instanţă a confirmat şi constatările auditorilor publici externi referitoare la preluarea de către societatea reclamantă a părţii viabile din patrimoniul societăţii Termoelectrica SA, având în vedere că prin Raportul de divizare nr. x/08 iunie 2012 s-a stabilit divizarea, prin desprinderea părţii viabile din patrimoniul societăţii Termoelectrica SA (conform situaţiilor financiare la 31 decembrie 2011), ceea ce presupune că bunurile preluate s-au aflat în stare de funcţionare, scopul transmiterii acestora către A. SA fiind tocmai realizarea obiectului de activitate al societăţii nou înfiinţate.

De asemenea, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la modul în care a fost folosit bunul respectiv de către societatea Complexul Energetic Oltenia SA, nu înlătură concluziile autorităţii publice pârâte, întrucât faptul acumulării de datorii şi pierderi anuale în exploatare indică rezultatul activităţii societăţii reclamante şi nu dovedeşte realitatea valorii reevaluate de 36.810.200 RON.

În contextul evidenţiat, împrejurarea că după preluarea CET Chiscani, Complexul Energetic Oltenia SA a înregistrat pierderi din exploatarea acestui bun, nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât problema în discuţie priveşte valoarea la care bunul respectiv a fost dat în plată.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în anulare, cu referire la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, instanţa de control judiciar achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului reţinând că, în baza Actului adiţional nr. x/2014, recurenta-reclamantă a decontat servicii în sumă de 16.310 RON, pentru obţinerea de avize şi acorduri, angajate suplimentar peste valoarea contractată, în condiţiile în care, prin ofertele tehnice şi financiare, acestea au fost acceptate de prestator ca fiind incluse în preţul iniţial al contractului nr. x/18 decembrie 2013.

Apărările recurentei-reclamante în sensul că ulterior emiterii certificatului de urbanism, autorităţile publice competente au solicitat, suplimentar, avize şi acorduri care nu au fost prevăzute în contractul iniţial, iar necesitatea obţinerii acestora a condus la încheierea Actului adiţional nr. x/2014, sunt nefondate.

Conform Referatului de necesitate şi oportunitate din 3 decembrie 2013 şi a Notei justificative nr. x/4 decembrie 2013 privind aplicarea procedurii, conţinutul studiului de fezabilitate trebuie să respecte prevederile Anexei nr. 2 din H.G. nr. 28/22 ianuarie 2008, care stabilesc avizele şi acordurile ce se impun a fi obţinute pentru a se realiza obiectul studiului.

Achiziţia serviciilor de elaborare a studiului de fezabilitate s-a efectuat în baza caietului de sarcini elaborat de societatea reclamantă, care prevede că intră în sarcina prestatorului elaborarea de soluţii tehnice, avize şi acorduri privind utilităţile urbane şi infrastructura, documentaţie PUZ, acord de mediu, aviz de amplasament, precum şi alte avize necesare obiectivului de investiţii.

De asemenea, ofertele tehnice şi financiare elaborate de prestator în baza caietului de sarcini şi acceptate de către beneficiar, includ elaborarea documentaţiei tehnice pentru obţinerea tuturor certificatelor, autorizaţiilor şi avizelor necesare, pentru care s-a prevăzut suma de 30.284,48 RON, fără TVA, potrivit centralizatorului de preţuri, anexat ofertei financiare.

În condiţiile arătate, întrucât serviciile pretins a fi necesare în mod suplimentar au făcut obiectul obligaţiei asumate de prestator prin contractul nr. x/18 decembrie 2013, nu se justifică încheierea Actului adiţional nr. x/2014, prin care s-au decontat de către reclamantă cheltuieli suplimentare pentru obţinerea unor avize şi acorduri.

Înalta Curte împărtăşeşte soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii în anulare, şi în ceea ce priveşte măsura de la pct. II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015.

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea abaterilor prezentate la pct. 4 din decizia atacată, constând în majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 8.184 RON, reprezentând servicii de evaluare, angajate de mai multe ori în aceeaşi perioadă, după caz, cu acelaşi evaluator, pentru aceleaşi elemente patrimoniale.

Analizând proba cu înscrisuri administrată în cauză, în mod judicios prima instanţă a reţinut că nu s-a identificat vreun motiv obiectiv care să îndreptăţească societatea reclamantă să procedeze, în mod repetat, la reevaluări de active patrimoniale, la distanţă de câteva luni, prin contractarea serviciilor externe ale unor evaluatori, care utilizând în principiu aceleaşi metode de evaluare, au determinat valori diferite ale bunurilor, cu atât mai mult cu cât, în urma fiecărei evaluări ulterioare au rezultat valori net inferioare celor stabilite anterior.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora la formularea acestei concluzii s-au avut în vedere numai rapoartele de evaluare întocmite de către acelaşi evaluator, prin care au fost determinate valori mai reduse ale bunurilor, sunt neîntemeiate.

Concluzia primei instanţe s-a întemeiat pe constatările autorităţii publice pârâte expuse în motivarea măsurii în litigiu, ce au avut în vedere valorile de piaţă rezultate în urma evaluării bunurilor de către primul evaluator, care sunt diferite de valorile stabilite de un alt evaluator, cu precizarea că în urma ultimei evaluări au rezultat valori inferioare evaluării precedente, deşi a fost utilizată aceeaşi metodă de evaluare. Este de reţinut şi faptul că în faţa primei instanţe, reclamanta nu a înţeles să conteste valorile de piaţă stabilite prin rapoartele de evaluare avute în vedere de către autoritatea publică pârâtă.

Apărările recurentei în sensul că valorile bunurilor diferă la momente distincte de timp deoarece condiţiile pieţei imobiliare se schimbă, nu pot fi primite, constatându-se că perioadele de timp la care au fost efectuate evaluările sunt de aproximativ 1 lună/6 luni/8 luni, fără a se invoca vreun motiv obiectiv referitor la evoluţia pieţei imobiliare, care să justifice evaluarea bunurilor la aceste intervale de timp.

În ceea ce priveşte afirmaţiile recurentei potrivit cărora direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Energiei solicită rapoarte de evaluare întocmite distincte pe fiecare activ, actualizate la data adoptării de către Adunarea Generală a hotărârii de vânzare, se constată că aceste susţineri nu se fundamentează pe vreun mijloc de probă. Mai mult, chiar şi în această ipoteză, nu s-a dovedit lipsa de relevanţă a rapoartelor de evaluare efectuate cu câteva luni anterior şi care au fost luate în considerare, în precedent, la înscrierea în contabilitate sau la adoptarea hotărârii de vânzare.

De asemenea, susţinerile recurentei-reclamante în sensul că folosirea aceluiaşi raport de evaluare la perioade de timp distincte îi poate cauza prejudicii deoarece raportat la fluctuaţia pieţei imobiliare, raportul poate să nu mai reflecte realitatea, nu pot fi primite drept argumente în dovedirea nelegalităţii măsurii în litigiu.

Aceasta întrucât, în acord cu judecătorul fondului, se apreciază că intervalul de timp în care societatea reclamantă a procedat la reevaluarea elementelor de patrimoniu (1 lună/6 luni/8 luni) poate fi calificat drept unul de relevanţă medie pe piaţa imobiliară, reţinându-se că nu s-au învederat aspecte de natură să influenţe semnificativ evoluţia pieţei imobiliare, iar valorile rezultate în urma ultimelor evaluări nu profită intereselor societăţii, fiind net inferioare valorilor stabilite anterior pentru activele respective.

1.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României

Examinând sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Referitor la măsura de la pct. II.5 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 emisă de autoritatea publică pârâtă, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în raport de temeiul de drept în baza căruia a fost dispusă această măsură şi de materialul probator administrat în cauză, în mod judicios a constatat întemeiată solicitarea reclamantei de anulare a actelor administrative contestate în privinţa măsurii analizate.

Măsura în discuţie a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 2 din aceiaşi decizie, constând în majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 23.297 RON reprezentând cheltuieli cu cazarea, diurna şi transportul efectuate în alte scopuri decât cele legale.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 1860/2006, invocate de către pârâtă, întrucât în raport de domeniul de aplicare al acestui act normativ, astfel cum este prevăzut la art. 1 şi art. 2, cele două persoane vizate în speţă nu sunt salariaţi şi nu îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă, ci au calitatea de administratori, desfăşurându-şi activitatea în temeiul Legii nr. 31/1990 şi a mandatului acordat.

Astfel, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, regimul juridic al funcţiei de administrator al unei societăţi este reglementat de dispoziţiile acestei legi, ca normă juridică specială, şi de prevederile C. civ. în materie de mandat, ca norme de drept comun general.

Totodată, potrivit art. 1371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportul dintre societatea reclamantă şi cei doi administratori, membri ai consiliului de administraţie, nu este unul întemeiat pe contractul de muncă, ci este asimilat contractului de mandat, fiind supus regulilor şi normelor specifice acestui tip de raport juridic.

Or, faţă de prevederile art. 2025 alin. (1) şi (2) din C. civ., care constituie dreptul comun în materia mandatului, rezultă că societatea reclamantă, în calitate de mandant, va restitui administratorilor, în calitate de mandatari, cheltuielile avansate de aceştia din urmă pentru executarea mandatului.

De asemenea, în cauză, temeiul decontării cheltuielilor de cazare, diurnă şi transport pentru cei doi administratori l-a constituit Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 5/25 aprilie 2013, aceste cheltuieli având, în sens larg, natura unei remuneraţii suplimentare acordate administratorilor, intrând în competenţa consiliului de administraţie pentru a decide, conform prevederilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, chiar în contractele de mandat încheiate între societatea reclamantă şi cei doi membri ai consiliului de administraţie se prevede că administratorul beneficiază de decontarea cheltuielilor legate de executarea mandatului (art. 18 din contractul de mandat).

În consecinţă, având în vedere că suportarea de către societatea reclamantă a cheltuielilor de cazare, diurnă şi transport în cazul celor doi administratori s-a realizat în vederea exercitării funcţiilor pe care aceştia le ocupă în cadrul societăţii, sens în care la dosarul cauzei se regăsesc dovezile cheltuielilor de deplasare efectuate de administratori în exercitarea mandatelor acordate, în mod legal aceste cheltuieli au fost restituite de către societate celor doi administratori.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar reţine că în cazul celor doi administratori nu au fost aplicate prevederile contractului colectiv de muncă, ci referirea la art. 4.50 din contract, înserată în cuprinsul Hotărârii Consiliului de administraţie nr. 5/25 aprilie 2013, a avut scopul de a stabili o modalitate uniformă de decontare a cheltuielilor pentru administratorii societăţii şi pentru personalul de conducere.

În condiţiile arătate, societatea reclamantă a aplicat un tratament egal tuturor membrilor consiliului de administraţie, decontându-le în mod corespunzător cheltuielile de cazare, diurnă şi transport, indiferent dacă aceştia aveau sau nu contract individual de muncă încheiat cu societatea.

Instanţa de control judiciar va respinge, ca neîntemeiată, şi critica recurentei-pârâte vizând aplicarea în mod greşit de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., republicat.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate justificat de către partea care a câştigat procesul.

În speţă, instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. atunci când a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, în raport de invalidarea în parte a poziţiei procesuale a pârâtei, întrucât prevederile legale enunţate nu prevăd niciun fel de circumstanţiere cu privire la persoanele fizice sau juridice/de drept privat/public, care pot cădea în pretenţii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta societatea A. SA şi de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SA şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2020.

GGC - CL