Religious fund property retrocession: distinction between administration rights and ownership under 1927 Concordat interpretation

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.09.2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, au solicitat anularea Deciziei nr. 5807 din 07.07.2016 emise de pârât şi admiterea cererii de retrocedare înregistrate cu nr. x/30.01.2003 la Comisia Specială de Retrocedare.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A..

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 120/2017 din 24 martie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca urmare a admiterii excepţiei, şi ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 120/2017 din 24 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată din recurs.

În motivarea cererii de recurs a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei excepţii, deşi nu a fost invocată de pârât sau instanţă, din oficiu, şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, încălcându-se art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ.

Nici pârâta şi nici instanţa, din oficiu, nu au invocat excepţia motivat de faptul că aceasta ar fi formulat acţiunea în nume propriu şi nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, aceasta fiind o argumentaţie apărută pentru prima oară în considerentele sentinţei (pct. 1, pag. 10). Din cuprinsul întâmpinării reiese că pârâta a invocat această excepţie motivat de lipsa calităţii Arhiepiscopiei de "persoană îndreptăţită" la retrocedare, în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000, argumentând prin lipsa unei identităţi dintre persoana menţionată ca proprietar în cartea funciară şi persoana care a solicitat retrocedarea. La termenul de judecată din 28.11.2016, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prima instanţă a şi reţinut acest aspect. Aşadar, în mod greşit, ulterior, în considerente, a abordat această excepţie prin prisma modalităţii în care a fost formulată acţiunea.

Este de asemenea incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prima instanţă greşit a admis această excepţie reţinând că acţiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopie în nume propriu, şi nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ.

Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată Arhiepiscopia nu a solicitat ca retrocedarea să se facă în favoarea Arhiepiscopiei, în nume propriu, iar toată argumentaţia a fost în sensul justificării calităţii de "persoană îndreptăţită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. Acţiunea a fost formulată de Arhiepiscopie "în numele şi pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia şi nu în nume propriu.

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prima instanţă reţinând greşit lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, cu motivaţia că nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, ca atare, încălcându-se art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Concluzia primei instanţe este greşită şi contrazisă de probaţiunea administrată, din care rezultă următoarele:

1. Faptul că toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano catolic (Consiliul de Administraţie al Statusului Romano Catolic Ardelean/Ordinariul Romano Catolic) este dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. Atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult, nicio dovadă contrară nu a relevat ca acte de dispoziţie să fi fost efectuate şi de alte entităţi de drept privat/public şi niciodată în cărţile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate menţiuni în acest sens.

2. Prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 în sensul că dreptul de dispoziţie ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit Statusului Romano Catolic Transilvan. Interpretarea corectă este aceea că exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor ce compun Fondurile se face conform dreptului comun şi normelor de drept canonic, impunerea acestei din urmă condiţii fiind o dovadă în plus că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului romano catolic, deci le erau aplicabile şi aceste norme speciale.

3. Din înscrisurile înregistrate la dosar la data de 07.03.2017 de către Arhivele Naţionale, cu precădere Cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia, rezultă următoarele: acest Ordinariat a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziţie asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Burse Romano Catolic, încă de la înfiinţarea acestuia, acesta din urmă nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie şi organe proprii de conducere.

Doar aşa se explică faptul că Ordinariatul a fost cel care a solicitat Ministerului Justiţiei şi a obţinut rectificarea de carte funciară dispusă (act eminamente de dispoziţie).

Din conţinutul vechii Cărţi Funciare nr. x Cluj - prima carte funciară întocmită cu privire la imobilul în cauză (sistată în anul 1938), înscrierea care interesează fiind cea de sub B7, rezultă următoarele: Cartea Funciară nr. x Cluj în care s-a evidenţiat pentru prima oară imobilul în cauză în proprietatea "Fondului Naţional de Burse Romano Catolic Convictus din Cluj" s-a deschis la solicitarea Fondului, iar denumirea proprietarului este înscrisă în însuşi titlul respectivei cărţi funciare. Ulterior, în baza Cererii nr. x/14.07.1898, înaintate Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administraţie al Statusului Catolic Ardelean, denumirea "Fondul Naţional de Burse Romano Catolic" a fost rectificată în "Fondul de Burse al Statusului Romano Catolic din Transilvania".

În măsura în care, aşa cum greşit reţine instanţa de fond, dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparţinut Statului, însăşi înfiinţarea primei cărţi funciare ar fi trebuit să menţioneze/conţină acest aspect (această denumire a proprietarului Statul) în condiţiile în care, conform dispoziţiilor în materie de carte funciară în baza cărora s-a făcut prima intabulare a imobilelor în cauză (pct. 28 din Ordonanţa Ministerului Justiţiei din 18.04.1853), în cazul bunurilor aparţinând persoanelor juridice era obligatoriu să se menţioneze proprietarul efectiv, nu doar titularii unui dezmembrămant.

4. Recurenta concluzionează în sensul că încă de la înfiinţarea primei cărţi funciare a imobilului în cauză nu există nicio menţiune/înscriere din Cartea Funciară nr. x Cluj, care să arate că imobilul s-ar fi aflat vreodată în proprietatea vreunei entităţi de drept public sau care să conducă la concluzia că nu ar fi aparţinut cultului romano catolic sau care să arate că organele acestui cult ar fi avut doar un drept de administrare asupra acestor imobile. Dimpotrivă, încă de la înfiinţarea primei cărţi funciare a acestui imobil şi până la momentul naţionalizării acestuia, toate înscrierile converg spre cele susţinute de recurentă, în condiţiile în care toate înscrierile existente în cartea funciară au fost verificate şi stabilite de instanţele de carte funciară competente în toată această perioadă, în acord cu normele legale în vigoare. De-a lungul timpului, nicio menţiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea unor entităţi ale Statului român, altele decât cele făcând parte din cultul romano catolic.

Acte eminamente de dispoziţie (cereri de rectificare CF) au fost făcute în numele Fondului doar de către entităţi făcând parte din cultul romano catolic, de unde rezultă, pe de o parte, că Fondul nu a avut personalitate juridică proprie sau organe proprii de conducere, ci doar un ansamblu de bunuri afectat unor scopuri didactice desfăşurate de cultul romano catolic, şi pe de altă parte, că structurile supraordonate Fondului sunt cele care au avut şi au exercitat un veritabil drept de dispoziţie cu privire la acele bunuri.

5. Cu privire la pretinsul drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, prima instanţă reţine ca relevantă dispoziţia art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, ce instituie un drept de control şi supraveghere al Statului asupra acestor bunuri. Or, dreptul de supraveghere şi control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, în mod distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă.

6. Nu în ultimul rând, concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă şi absolut singulară în panoplia bogată a diverselor naţionalizări operate în România, situaţia în care Statul să fi simţit nevoia/necesitatea de a naţionaliza bunuri imobile care îi aparţineau.

7. Suplimentar, invocă înscrisuri obţinute după soluţionarea prezentului dosar, respectiv acte de dispoziţie cu privire la bunurile ce compuneau Fondul de Studii (un alt Fond identic ca regim şi soartă Fondului de Burse), efectuate exclusiv de către entităţi din cadrul cultului romano catolic:

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 20.06.1927 de Domeniul din Cluj Mănăştur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, şi persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B81 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează şef de secţie în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 12.01.1927 de Fondul de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, şi persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B78 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează şef de secţie în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de Consiliul Dirigent al Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 31.12.1931 de Domeniul din Cluj Mănăştur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, şi persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B110 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează şeful secţiei contabilităţii în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de către Consiliul Dirigent al Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 22.02.1935 de Domeniul din Cluj Mănăştur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, şi persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B111 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează şef de secţie în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de către episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia.

În baza acestor acte, Judecătoria urbană Cluj dispune intabularea dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor, validând astfel întreg conţinutul actelor de vânzare şi, implicit, regularitatea drepturilor vânzătorilor.

- contract de schimb imobiliar încheiat în 01.03.1935 între Fondul de studii romano catolic şi Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, ce a stat la baza înscrierii de sub B112 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia.

- cererea comună (a Fondului şi a Universităţii) de intabulare a acestui contract de schimb imobiliar, adresată Judecătoriei Urbane Cluj. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

- înscrisuri ce atestă exproprierea de către Statul Roman, în perioada 1928-1933, a unor bunuri imobile ce aparţineau Fondul de studii.

- cerere de rectificare a cărţii funciare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/23.03.1933, adresată Judecătoriei Urbane Cluj, ce a stat la baza înscrierii de sub B108 din CF nr. x Cluj Mănăştur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia. În baza acestei cereri, Judecătoria urbană Cluj dispune rectificarea cărţii funciare validând astfel întreg conţinutul actului şi, implicit, regularitatea drepturilor solicitantului.

Realitatea şi necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor bunuri imobile ce aparţineau Fondurilor confirmă o dată în plus lipsa oricăror drepturi (de proprietate/de administrare/de dispoziţie) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri. În situaţia în care Statul Român ar fi deţinut vreun drept de proprietate/de dispoziţie cu privire la aceste bunuri, ar fi fost lipsite de obiect orice expropriere şi naţionalizarea ulterioară a acestora.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei.

În condiţiile în care a invocat expres prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a ambelor reclamante, argumentele în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ. sunt neîntemeiate. Modul în care instanţa de fond apreciază materialul probator administrat nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speţă.

Pe fond, susţine că nici Consiliul Arhidiecezei, nici Arhiepiscopia nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost proprietar, astfel cum rezultă din Cartea Funciară nr. x a localităţii Cluj, judeţul Cluj.

Caracterul ecleziastic al unui bun, la care recurenta face referire, nu conduce automat la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparţine bisericii.

A. reprezintă o persoană juridică română de drept privat, înfiinţată în temeiul O.G. nr. 26/2000. Aceasta nu are caracter de cult religios în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000 şi nu este persoană îndreptăţită la restituire, indiferent de fondatorii acesteia, de obiectul său de activitate sau de persoana juridică pe care o succede. Fundaţia, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său, deoarece nemo dat quodnon habet.

Intimata a mai invocat prin întâmpinare: articolul IX din Concordatul semnat în anul 1927 între Regatul României şi Sfântul Scaun, Acordul din 30 mai 1932 privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, Decizia nr. 1564/924 (irevocabilă), pronunţată în data de 30.09.1924, în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A precizat că, după 1932, bunurile care se aflau în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar nu sub administrarea Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transilvanvensis, iar nu un drept de proprietate. Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost şi a rămas garantat în favoarea Fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord.

Ca o confirmare a celor reţinute prin sentinţa recurată şi având în vedere principiul ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet, invocă decizia civilă nr. 809/A/2006, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2006.

Reiterează şi faptul că prin hotărâri judecătoreşti pronunţate atât în perioada interbelică, cât şi după depunerea cererii de retrocedare, se statuează faptul că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a avut un drept de proprietate asupra bunurilor aparţinând diverselor Fonduri, care erau entităţi juridice distincte enumerate la art. V din Acord.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de retrocedare nr. x din 30.01.2003, depusă la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, nu în nume propriu, ci pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, restituirea imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj cu nr. top x.

Prin decizia nr. 5807 din 7 iulie 2016 a Comisiei Speciale de Retrocedare s-a respins cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, întrucât imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, ci a Fondului de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea a observat că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia care, la data formulării cererii de retrocedare, era o persoană juridică distinctă. În condiţiile în care cererea de retrocedare nu a fost formulată în nume propriu, iar prin decizia atacată se respinge cererea formulată de către reclamanta de rândul 1, nu în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, reclamanta nu justifică în cauză calitatea procesual activă.

Pe fondul litigiului instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantele nu au făcut dovada cu niciun act că bunul în discuţie a fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate şi că la crearea Fondului de Burse acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înfiinţat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calităţii de proprietar.

Realizarea actelor de dispoziţie a avut loc din calitatea de administrator a Fondului de Burse. Aceste fonduri reprezentau, în realitate, bunuri publice afectate scopurilor expres indicate (în speţă, scopului didactic) şi administrate în acest scop de cultul romano catolic. Pentru acest patrimoniu, titularul dreptului de administrare exercita, conform chiar dispoziţiilor invocate de reclamante, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziţie cu respectarea anumitor reguli (art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul României). Ca atare, realizarea acestor acte de dispoziţie nu dovedeşte în speţă calitatea de proprietar.

Nu se poate desprinde concluzia că prin acest Acord s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau Fondurile sus indicate în favoarea cultului romano catolic. Ceea ce s-a recunoscut este menţinerea neschimbată a dreptului de proprietate, conform intenţiei fondatorului acestor Fonduri, menţinerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano catolic în scopul pentru care aceste Fonduri au fost create, sub controlul şi supravegherea Statului Român. Acest regim juridic a fost stabilit chiar dacă s-a apreciat că bunurile au caracter ecleziastic. Ca atare, acest caracter nu este decisiv şi nu este un element care să conducă la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea cultului romano catolic, câtă vreme acesta nu poate face dovada că a dat aceste bunuri Fondului la momentul creării sale.

Instanţa de fond a mai reţinut considerentele sentinţei nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, precum şi decizia civilă nr. 1864/1924 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că înscrierea în cartea funciară, deşi are efect constitutiv de proprietate, nu dovedeşte dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei sau al persoanei juridice de drept privat înfiinţate după efectuarea cererii de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000, sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania. Astfel, şi în cartea funciară proprietar apare Fondul de Burse administrat de Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Majoritatea practicii judiciare create în aplicarea Legii 112/2015 a stabilit acelaşi aspect juridic şi anume, că Biserica Romano Catolică nu a avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor ce făceau parte din Fondul de Studii.

Statutele Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care conferă imobilului din speţă caracterul de bun ecleziastic, nu sunt suficiente faţă de considerentele anterior expuse, la fel recunoaşterea libertăţii de organizare a cultelor, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice, în vigoare la data naţionalizării sau din prezent, noţiunea de patrimoniu de afectaţiune şi celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamantă.

Niciunul dintre aceste aspecte nu dovedeşte proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de oricare din dreptul comun aplicabil în Transilvania în diversele perioade de timp şi că la crearea Fondului de Burse acest cult l-ar fi destinat scopului didactic.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că Fondul de Burse a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora şi care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foştilor proprietari.

Din moment ce nu s-a dovedit înfiinţarea acestor Fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că Fondurile respective au fost înfiinţate de stat, astfel că preluarea acestora din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

În ceea ce priveşte art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a reţinut că actul normativ de preluare nu recunoaşte proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano Catolice, iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil altei destinaţii.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că recurenta reclamantă nu a fost proprietara imobilului în discuţie, proprietarul acestuia fiind Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, astfel cum rezultă din Cartea Funciară nr. x a localităţii Cluj, judeţul Cluj.

Este nefondată susţinerea că prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român. Astfel, potrivit art. V din acest Acord, "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea acelui Status Romano - Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter eclesiastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiunii lor iniţiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

Dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune etc., în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul şcoalelor primare; c) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcţionarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor. Aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia. Aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate, nici grevate decât în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun ale Regatului României şi cu prescripţiunile Dreptului Canonic."

Rezultă aşadar că cele două entităţi - Statusul Romano - Catholicus şi, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, astfel că nu este îndeplinită cerinţa de la art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aceea ca imobilele să fi aparţinut, deci să se fi aflat în proprietatea unui cult religios.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost şi a rămas garantat în favoarea Fondurilor menţionate la art. V alin. (2) din Acord.

Fondul de Burse, în proprietatea căruia s-a aflat imobilul în litigiu, potrivit înscrierilor din cartea funciară, nu este un cult religios, iar invocarea caracterului de bun ecleziastic al acestui imobil nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase şi nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic. Acest caracter al unui bun nu duce implicit la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparţine bisericii.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Acordului sus menţionat rezultă în mod clar că Statusul Romano - Catholicus Transylvaniensis avea în posesiune şi sub administrare, deci nu în proprietate drepturi patrimoniale, el transformându-se într-un organ al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia luând denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

După anul 1932, bunurile aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia şi nu sub administrarea Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care nu a mai avut niciun drept sau prerogativă asupra bunurilor aflate în posesia şi în administrarea Statusului Romano-Catolic.

Recurenta susţine că toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano catolic, ceea ce reprezintă dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea.

Susţinerea nu poate fi reţinută, câtă vreme din probatoriul administrat a rezultat în mod neîndoielnic faptul că imobilul era proprietatea Fondului de Burse, iar actele de dispoziţie au fost făcute în considerarea calităţii de administrator al acestui Fond.

Împrejurarea că Fondul era reprezentat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit Acordului anterior amintit, justifică faptul că în actele de dispoziţie cu privire la imobilele aparţinând acestui Fond el era reprezentat doar de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu de o altă instituţie de drept public a Statului. Prin urmare, susţinerea conform căreia de-a lungul timpului, nicio menţiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea unor entităţi ale Statului Român, altele decât cele făcând parte din cultul romano catolic, nu constituie un argument în sensul admiterii recursului.

În privinţa aprecierii că, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, în mod distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă, se reţine că dreptul de control şi supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum şi prin Concordatul în vigoare între Sfântul Scaun şi România, este menţionat în mod expres în art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care prevede că acest drept rămâne intact. În acest scop, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia va prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanţul şi procesele-verbale ale adunărilor.

Instanţa de recurs apreciază că menţinerea acestui drept nu poate fundamenta concluzia că bunurile nu erau proprietatea statului ci a cultului religios, din moment ce nu s-a dovedit că bunurile aparţinând Fondului de Burse erau proprietatea bisericii romano catolice.

În considerentele hotărârii recurate instanţa de fond a făcut referire la sentinţa civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile ce constituie Fondul de Burse şi alte fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, fondurile fiind înfiinţate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, iar conferirea caracterului ecleziastic al bunului nu îl transferă pe acesta din proprietatea publică în proprietatea reclamanţilor. Totodată, s-a reţinut că dreptul de administrare nu poate fi baza uzucapiunii, bunurile din proprietatea publică neputând fi uzucapate.

De asemenea, prima instanţă a făcut referire şi la decizia civilă nr. 1864/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul Statusul Romano-Catolic reţinându-se că acesta nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, dreptul de administrare al acestuia nu constituie drept de proprietate şi nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune. Asupra tuturor fundaţiilor Statul Ungar a avut drept de supremă inspecţiune, iar în urma Tratatului de la Trianon acest drept de supremă inspecţiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul roman.

Instanţa de control judiciar constată că în cererea de recurs recurenta nu formulează nicio critică în ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă, ca argumente suplimentare în sensul respingerii acţiunii, a considerentelor acestor hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică.

Referitor la înscrisurile ataşate cererii de recurs, obţinute după pronunţarea sentinţei recurate, care vizează imobile ce au aparţinut Fondului de Studii, având acelaşi regim juridic cu Fondul de Burse, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului, din considerentul care a fost expus deja, acela că Statusul Romano - Catholicus şi, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, proprietarul imobilelor fiind, în cazurile la care se referă aceste înscrisuri, Fondul de Studii.

Deşi nu face obiectul prezentei cauze retrocedarea imobilelor al căror proprietar a fost Fondul de Studii, Înalta Curte apreciază că este utilă menţionarea, în contextul în care recurenta a înţeles să depună în probaţiune înscrisuri vizând aceste imobile, a deciziei civile nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, a deciziei civile nr. 301/A/2006 a aceleiaşi instanţe, precum şi a deciziei civile nr. 1765/R/2006 a Curţii de Apel Cluj. De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata a invocat decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că Arhiepiscopia Romano-Catolică şi persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în cartea funciară nereprezentând bunuri proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Referitor la criticile formulate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, instanţa de recurs apreciază că analizarea problemei de drept vizând calitatea procesuală activă a acestei reclamante, din perspectiva incidenţei celor două motive de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., nu mai prezintă interes, din moment ce acţiunea a fost soluţionată pe fond.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 120/2017 din 24 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.