Appeals against tax authority and taxpayer dismissed, upholding VAT deduction for offshore exploration logistics and administrative refund procedure

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23.12.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. Amsterdam, Olanda Sucursala Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii anularea în parte a Deciziei nr. 162/27.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/19.01.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/19.01.2016 prin care se respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de A. cu privire la TVA de 8.443.690 RON, anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală cu privire la respingerea la rambursare a TVA de 8.443.690 RON, recunoaşterea dreptului Societăţii la rambursarea sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA solicitată prin Deconturile de TVA cu opţiune de rambursare şi plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa pronunţată la data de 25 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins capătul de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON ca inadmisibil şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. Amsterdam, Olanda, Sucursala Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare A Contestaţiilor Şi Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice A Municipiului Bucureşti - Administraţia Fiscală Pentru Contribuabilii Mijlocii.

Totodată, a anulat în parte Decizia de soluţionarea a Contestaţiei nr. 162/27.06.2016, Decizia de impunere nr. x/19.01.2016 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/19.01.2016 cu consecinţa recunoaşterii dreptului societăţii reclamante la rambursarea TVA în sumă de 8.443.690 RON. De asemenea, a obligat pârâtele la plata sumei de 8050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 3411/25.07.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2016, a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, invocând dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ., Legea 554/2004 şi Legea 207/2015, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei recurate şi pe fondul cauzei, respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, a formulat recurs şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, reclamanta A. Amsterdam, Olanda, Sucursala Bucureşti a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 şi solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a sentinţei recurate şi, pe fondul cauzei, respingerea excepţiei inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA, dar şi obligarea intimatelor la plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA. Totodată, a solicitat şi obligarea intimatelor la achitarea, în solidar, a tuturor cheltuielilor de judecată aferente soluţionării prezentului dosar, în conformitate cu art. 453 şi 455 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea criticilor încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabilii Mijlocii, a susţinut în esenţă, următoarele:

- în mod greşit a reţinut instanţa de fond că serviciile de transport cu elicopterul şi alte servicii conexe acestora sunt aferente operaţiunilor taxabile, în condiţiile în care aceste servicii sunt necesare desfăşurării activităţii prestatorilor de servicii, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal taxa aferentă achiziţiilor respective nu poate fi dedusă, nefiind servici destinate realizării operaţiunilor sale taxabile;

- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu subzistă obligaţia colectării TVA pentru serviciile de masă pe platformă, cazare şi transport pentru angajaţii contractorilor săi implicaţi în activitatea de explorare, în condiţiile în care respectivele servicii nu pot fi considerate ca fiind aferente operaţiunilor taxabile ale activităţii recurentei-reclamante ci sunt necesare furnizorilor de servicii;

- în mod nelegal instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8050 RON, deşi nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la culpa procesuală.

3.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a combătut considerentele sentinţei recurate, invocând aceleaşi critici de nelegalitate ca şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, respectiv încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 129 alin. (4) lit. a) şi b) din Codul fiscal.

În opinia recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, societatea reclamantă avea obligaţia colectării TVA suplimentară atât pentru serviciile de catering şi cazare pentru personalul trimis de către furnizorii săi să efectueze servicii în beneficiul său şi, totodată, nu i se poate recunoaşte dreptul de deducere pentru serviciile de transport cu elicopterul, întrucât bunurile şi serviciile achiziţionate nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

În privinţa cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă a invocat neîndeplinirea condiţiei caracterului rezonabil, în condiţiile în care complexitatea cauzei nu justifică un cuantum atât de mare al cheltuielilor de judecată acordate.

3.3. Criticile recurentei-reclamante A. Amsterdam, Sucursala Bucureşti au vizat doar soluţia de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON reprezentând TVA, fiind invocat, în esenţă, faptul că recunoaşterea dreptului la rambursare TVA şi, în subsidiar, plata efectivă a acestei sume este consecinţa directă şi imediată a anulării actelor administrativ fiscale contestate.

În opinia recurentei-reclamante rambursarea efectivă a sumei solicitate se încadrează în dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ fiind pe deplin competentă să dispună rambursarea efectivă a sumei, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 9.07.2019, recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Sucursala Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din perspectiva împrejurării că aceasta nu a fost parte în procedura de judecată în faţa primei instanţe.

Totodată, a invocat excepţia nulităţii ambelor recursuri declarate de recurentele-pârâte autorităţi fiscale, arătând că criticile aduse sentinţei recurate nu se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele preluând argumentele privind starea de fapt invocate în întâmpinările formulate în primă instanţă.

Pe fondul recursurilor recurentelor-pârâte a solicitat respingerea acestora ca nefondate, răspunzând punctual criticilor formulate în cele două memorii de recurs.

În esenţă, a arătat că hotărârea instanţei de fond este temeinic motivată, argumentele aduse de autorităţile fiscale limitându-se la reproducerea argumentaţiei organului de soluţionare a contestaţiei administrative.

În opinia recurentei-reclamante, atât transportul persoanelor la şi de la platformă, casarea şi masa pe platformă, precum şi masa, cazarea şi transportul pe uscat au fost efectuate în interesul recurentei-reclamante, fiind vitale desfăşurării activităţii platformei de foraj care operează pentru recurenta-reclamantă, interpretarea judecătorului fondului fiind conformă dreptului naţional şi a celui comunitar.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la data de 4.07.2019, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă, subliniind faptul că, pentru restituirea sumelor solicitate prin hotărâre judecătorească există o procedură specială reglementată prin OMFP nr. 1899/2004 derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 2012/2018 dispoziţiilor art. din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi cu măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrative şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, s-a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2020.

În şedinţa publică de la 26 februarie 2020, Înalta Curte a recalificat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca fiind excepţia lipsei calităţii de reprezentat şi, constatând că s-a făcut dovada reprezentării Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant conform considerentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a respins şi excepţia nulităţii recursurilor declarate de autorităţile fiscale, constatând că ambele recursuri se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Sucursala Bucureşti a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală actele administrativ fiscale prin care Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 8.476.299 RON reprezentând TVA şi accesorii, solicitând anularea actelor administrativ fiscale, precum şi recunoaşterea dreptului la rambursarea sumei de 8.443.690 RON şi obligarea autorităţii fiscala la plata efectivă a acestei sume solicitată prin deconturile TVA cu opţiune la rambursare.

În esenţă, verificând activitatea societăţii recurente cu privire la soluţionarea deconturilor de TVA cu sume negative şi opţiune la rambursare, respectiv:: x-25/02/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 106.451.703 RON; x-25/03/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 26.326.175 RON; x-27/04/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 35.912.749 RON;x-27/07/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 87.090.464 RON;x-25/09/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 58.060.593 RON;x-26/10/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 21.625.652 RON, organele fiscale au identificat două operaţiuni al căror tratament fiscal a fost reconsiderat respectiv:

- neacordarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 7.075.928 RON pentru serviciile de transport cu elicopterul şi alte servicii accesorii acestora (închirierea acestora, ore de zbor, taxe de aeroport etc), în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se următoarele:

Societatea a închiriat elicoptere cu care s-a transportat personal de la ţărm la platforma petrolieră, persoane care nu erau angajate ale A., ci aparţineau societăţilor contractate de către A. pentru realizarea operaţiunilor de explorare desfăşurate în perimetrele concesionate EX 29-Rapsodia şi EX 30-Trident din Marea Neagră, aşa cum rezultă din jurnalele tehnice de bord întocmite pentru elicoptere (helicopter technical log) şi documentele pentru transferul de personal (helicopter personal transfer).

Aceste elicoptere au fost puse la dispoziţia altor societăţi (B. Sucursala România, C. Sucursala Bucureşti, D., E. S.R.L. etc.) în mod gratuit, fără nicio contrapartidă din partea acestora, iar din contractele încheiate cu societăţile care desfăşoară activitate pe platformă (al căror personal a fost transportat), rezultă că A. este cel care se ocupă de transportul persoanelor de pe ţărm pe platformă, fără niciun cost suplimentar, suportând aceste cheltuieli cu transportul.

- stabilirea obligaţiei colectării TVA în sumă de 1.367.763 RON, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că potrivit contractului nr. x încheiat cu B. Sucursala Bucureşti, acesta furnizează servicii (masă şi cazare) atât pentru persoanele angajate de B. pentru desfăşurarea activităţilor pe platformă (care sunt cuprinse în costul serviciilor facturate de acesta), cât şi pentru alte persoane care lucrează pe platformă sunt facturate către A., aceste servicii au fost puse gratuit la dispoziţia altor persoane, altele decât cele angajate de A., iar în perioada 01.07.2015-31.08.2015 societatea a achiziţionat diverse servicii (curs BOSIET pentru persoane care nu erau angajate ale societăţii la data efectuării acestor cursuri, închiriere apartamente etc), care au fost puse gratuit la dispoziţia altor persoane, altele decât cele angajate A..

Soluţia primei instanţe de anulare în parte a actelor administrativ fiscale contestate cu consecinţa recunoaşterii dreptului recurentei-reclamante la rambursarea sumei de 8.443.690 RON cu titlu de TVA şi respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt fiscală reţinută în sentinţa fiind analizate punctual cu argumente de fapt şi de drept legalitatea fiecăreia dintre obligaţiile fiscale supuse contestării.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate prin cele trei memorii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

7.1. În privinţa recursurilor declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Înalta Curte constată că sunt nefondate, cu precizarea că fiind comune, criticile recurentelor -pârâte vor fi analizate împreună şi li se va răspunde prin considerente comune.

Autorităţile fiscale au reţinut că operaţiunile constând în serviciile de transport cu elicopterul şi a altor servicii conexe acestora, precum şi serviciile de catering, masă, cazare, cursuri specifice industriei de petrol şi gaze, nu pot fi considerate ca fiind aferente operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante, întrucât au fost puse la dispoziţia altor persoane, altele decât cele angajate de recurenta-reclamantă.

Astfel, abordarea stării fiscale a serviciilor de transport cu elicopterul s-a realizat prin raportare la dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, potrivit cărora "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile".

Raportat la acest cadru normativ indicat în actele administrativ fiscale, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, cheltuielile în cauză sun deductibile fiscal întrucât există o legătură directă şi imediată între cheltuielile efectuate în amonte şi desfăşurarea activităţii economice a recurentei-reclamante (extracţia şi comercializarea de hidrocarburi, inclusiv activităţi pregătitoare investiţionale), legătura economică a costurilor efectuate prevalând în faţa celei de ordin juridic.

Astfel, obligaţia de transport cu elicopterul de pe ţărm la platformă şi retur a fost asumată de către recurenta-reclamantă prin contractele încheiate cu furnizorii/contractori în condiţiile în care asigurarea transportului personalului contractorilor şi a echipamentului deţinut de către aceştia la platformă şi retur reprezintă o condiţie sine qua non pentru efectuarea operaţiunilor de foraj pe platformă.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă avea obligaţia legală de a asigura transportul, masa şi cazarea lucrătorilor aflaţi pe platforma petrolieră implicaţi în activitatea de explorare de hidrocarburi, fiind vorba despre o activitate definită ca fiind un loc de muncă cu risc specific/ridicat prin raportare la prevederilor Legii 319/2006, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale.

În virtutea contractelor încheiate cu furnizorii de servicii petroliere, A. şi- a asumat obligaţia de a asigura transportul, cazarea şi masa lucrătorilor fiind vorba despre îndeplinirea unei obligaţii contractuale.

Afirmaţia organului fiscal potrivit căreia cheltuielile sunt nedeductibile fiscal în situaţia în care prevederile contractuale nu sunt în acord cu legislaţia fiscală aplicabilă apare ca fiind neargumentată şi lipsită de relevanţă din perspectiva dreptului de deducere.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că următoarele aspecte fac dovada legăturii economice ale costurilor efectuate, aceasta prevalând în faţa celei de ordin juridic:

- costurile cu transportul, masa, cazarea şi curs de instruire BOSIET pentru situaţii de urgenţă şi familiarizare cu noţiunile de siguranţă în larg pentru zborul cu elicopterul sunt parte a costurilor de exploatare/investiţie la nivelul A., fiind reflectate în contabilitate;

- costurile au legătură directă cu operaţiunile viitoare ce vor fi efectuate de A. (vânzare de hidrocarburi cu TVA) şi vor fi parte a preţului de vânzare al acestora (contabil, vor fi amortizate/recuperate economic începând cu momentul vânzării/exploatării de hidrocarburi);

- activitatea economică a contractorilor/furnizorilor A. este desfăşurată în beneficiul Sucursalei.

Prin urmare nu are relevanţă că că A. nu este angajatorul personalului implicat în prestarea de servicii, existenţa unei legături directe şi imediate între cheltuielile efectuate în amonte pentru munca acestora (incluzând aici şi cheltuielile referitoare la masa, cazarea, transportul personalului) şi desfăşurarea activităţii economice a reclamantei (extracţia şi comercializarea de hidrocarburi, inclusiv activităţile pregătitorii/investiţionale) fiind probată.

Soluţia de recunoaştere a dreptului de deducere pentru cheltuielile de transport cu elicopterul se impune şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE .

Astfel, în cauza C-124/12 AES-3C MaritzaEast 2 EOOD - CJUE a statuat că "Articolul 168 litera (a) şi articolul 176 al doilea paragraf din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale în temeiul căreia o persoană impozabilă care efectuează cheltuieli pentru servicii de transport, îmbrăcăminte de lucru şi echipament de protecţie şi deplasări în interes de serviciu ale persoanelor care lucrează pentru persoana impozabilă respectivă nu dispune de un drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente acestor cheltuieli, pentru motivul că acele persoane îi sunt puse la dispoziţie de o altă entitate şi nu pot, aşadar, să fie considerate, în sensul acestei legislaţii, drept membri ai personalului său, în timp ce cheltuielile respective pot fi considerate că întreţin o legătură directă şi imediată cu cheltuielile generale legate de ansamblul activităţilor economice ale acestei persoane impozabile."

De asemenea, în cauza C 258/95 Julius Fillibeck, s-a consacrat faptul că un avantaj obţinut de personalul dintr-un serviciu oferit gratuit de o persoană impozabilă, dar efectuat în interesul întreprinderii, trebuie să fie considerat ca fiind accesoriu în raport de nevoile întreprinderii.

Lecturând cele două hotărâri, în special cea din cauza Maritza în care personalul nu este angajat şi nu poate fi considerat angajat al persoanei impozabile beneficiare şi care face trimitere la concluziile din cauza Fillibeck, rezultă că referirile organului fiscal la transportul gratuit al propriilor angajaţi asigurat de angajator între domiciliul acestora şi locul lor de muncă, nu prezintă relevanţă din perspectiva dreptului de deducere, relevanţa celor statuate constând în aceea că nu este determinantă relaţia angajat - angajator ci faptul că oferirea serviciilor de transport, cazare şi masă este realizată în scopul activităţii economice a intimatei-reclamante. Atât transportul către şi de la platforma petrolieră precum şi asigurarea mesei şi a cazării se impuneau a fi asigurate de sucursală având în vedere distanţa la care este amplasată instalaţia plutitoare de foraj (neexistând mijloace de transport public) precum şi necesitatea obiectivă de oferire a serviciilor.

În privinţa cheltuielilor cu masa şi cazarea pe platformă, organul fiscal a apreciat că recurenta-reclamantă avea obligaţia colectării TVA în sumă de 1.367.763 RON în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) lit. b) Codul fiscal.

Potrivit acestui text legal "Sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plata următorului: ...b) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane, pentru alte scopuri decât desfăşurarea activităţii sale economice".

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că recurenta-reclamantă avea obligaţia de a colecta TVA întrucât serviciile de masă şi cazare au fost puse gratuit la dispoziţia altor persoane decât cele angajate de recurenta-reclamantă şi nu sunt aferente operaţiunilor sale taxabile nu pot fi primite, deoarece, similar cu transportul la platformă şi retur, asigurarea mesei şi a cazării pe platformă sunt strict necesare desfăşurării activităţilor de foraj de către recurenta-reclamantă.

Raportat la cadrul normativ indicat în actele contestate, Înalta Curte reţine că, în mod corect judecătorul fondului a constatat că legislaţia naţională în vigoare la data emiterii actelor contestate nu era compatibilă cu Directiva TVA ale cărei dispoziţii sunt clare, în sensul că pentru a fi în prezenţa unei prestări de servicii către sine nu este suficientă existenţa caracterului gratuit al punerii la dispoziţie a bunurilor pentru care s-a dedus anterior TVA, ci trebuie ca, în mod cumulativ, să fie îndeplinită şi a doua condiţie, respectiv ca punerea la dispoziţie să aibă loc în alte scopuri decât pentru desfăşurarea activităţii economice.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, atât transportul cu elicopterul de pe ţărm pe platformă şi înapoi, cât şi masa şi cazarea oferită pe platformă sunt efectuate pentru nevoile recurentei-reclamante, fiind vitale desfăşurării activităţii platformei de foraj.

Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la refacturarea costurilor către furnizori pentru a beneficia de dreptul de deducere aferent cheltuielilor cu personalul furnizorilor, întrucât refacturările încrucişate nu reprezintă decât o formalitate excesivă care nu influenţează dreptul de deducere.

Astfel, potrivit raportului de expertiză tehnică fiscală efectuată în cauză, în urma analizei tranzacţiilor cu furnizorii semnificativi (care însumează 99,3% din totalul tranzacţiilor) şi în ipoteza refacturării costurilor astfel cum a apreciat organul fiscal, cuantumul TVA nu ar fi fost diferit.

Sub acest aspect, se impune precizarea că în jurisprudenţa sa, CJUE a statuat că regimul deducerilor de TVA are ca scop degrevarea persoanei impozabile de sarcina TVA datorată/achitată în cadrul activităţii sale economice, asigurându-se astfel neutralitatea TVA.

În fine, ambele recurente au criticat sentinţa cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligate, susţinând că nu erau îndeplinite dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În speţă, fundamentul culpei procesuale care dă dreptul părţii adverse la cheltuieli rezidă în însăşi emiterea unor acte administrativ-fiscale nelegale, infirmate în cadrul exercitării controlului judecătoresc de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal, nefiind condiţionat de atitudinea în cursul derulării procesului, aşa cum susţine recurenta-pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti.

Nici solicitarea referitoare la cuantumul excesiv nu poate fi primită, întrucât suma de 8.050 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată include taxa de timbru şi onorariul de expert, iar recurentele-pârâte nu au invocat elemente care să conducă la concluzia unui cuantum excesiv al onorariului de expertiză care să justifice reducerea în condiţiile art. 451 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că criticile vizează numai soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere vizând plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON.

În dezlegarea acestei probleme de drept, judecătorul fondului a reţinut inadmisibilitatea cererii în raport de prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal precum şi de prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 2 şi 3 din Ordin, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare iar cererea de restituire va fi însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea.

De asemenea, art. 6 alin. (1) din Ordin statuează că, în cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţiile fiscale restante ale contribuabilului, organul fiscal competent va efectua compensarea până la concurenţa acestor obligaţii fiscale, iar diferenţa rezultată o va restitui acestuia.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că normele legale reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi dispusa ca urmare a cererii formulata de către contribuabil la organul fiscal în raza căreia îşi are sediul, în condiţiile în care prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele stabilite în sarcina societăţii nu sunt datorate.

Soluţia contrară ar conduce la situaţia ca organele fiscale să fie ţinute de hotărârea instanţei de judecata prin care se dispune restituirea, fiind lipsiţi, în acest fel, de posibilitatea compensării sumelor, iar întreaga procedură reglementată de art. 168 din Legea nr. 207/2015 si OMFP nr. 1899/2004 ar rămâne fără finalitate.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, formularea unei cereri de restituire direct la instanţa de judecată este inadmisibilă, legea specială stabilind o procedură derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, împotriva sentinţei civile nr. 3411 din 25 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Olanda, Sucursala Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.