Deduction of VAT for goods from non-compliant suppliers: right not conditional on supplier's tax filings

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi a solicitat în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Serviciul Soluţionare Contestaţii:

i) anularea Deciziei nr. 441/29.04.2015 emisă de ANAF, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Serviciul Soluţionare Contestaţii în baza căreia s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei;

ii) anularea Deciziilor de impunere nr. x/23 octombrie 2008 şi 6871/23 octombrie 2008 şi a Rapoartelor de Inspecţie Fiscală cu aceleaşi numere emise de AJFP Galaţi, şi în consecinţă exonerarea de la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale suplimentare constatate prin acestea, în suma totala de 1.866.827 RON din care:

- suma de 910.825 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar conform deciziei de impunere nr. x/23 octombrie 2008;

- suma de 127.043 RON reprezentând majorări de întârziere T.V.A calculate conform deciziei de impunere nr. x/23 octombrie 2008;

- suma de 425.787 RON reprezentând impozit pe profit calculat conform deciziei de impunere nr. x/23 octombrie 2008;

- suma de 403.172 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit conform deciziei de impunere nr. x/23 octombrie 2008.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 282 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii, Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.

A anulat în parte Decizia nr. 441/29.04.2015 emisă de ANAF - DGRFP Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi în parte Deciziile de impunere nr. x/23.10.2008 şi nr. y/23.10.2008, precum şi rapoartele de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, ce au stat la baza emiterii deciziilor de impunere, până la limita sumei de 21.374 RON reprezentând TVA nedeductibil, la care se vor calcula accesoriile aferente şi a sumei de 28.123 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar, la care se vor calcula accesoriile aferente.

A exonerat reclamanta de la plata diferenţei dintre sumele impuse prin actele administrativ- fiscale contestate şi sumele reprezentând TVA şi impozit pe profit datorate, menţionate în alineatul precedent.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MFP - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi, în consecinţă, a respins acţiunea introdusă în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A admis în parte cererea expertului contabil B. privind majorarea cuantumului onorariului expertizei contabile judiciare.

A majorat onorariul expertului cu suma de 6000 RON.

A obligat reclamanta, în condiţiile O.G. nr. 2/2000, să vireze în contul Biroului Local de Expertize Galaţi, pe numele expertului, suma de 6000 RON, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Cerea de recurs are următoarea motivare:

1. Referitor la expertiza fiscală efectuată, recurentele pârâte consideră că nu este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, având în vedere că în speţă au fost dezlegate doar probleme de drept în raport de obiectul acţiunii care ar fi putut fi dezlegat doar prin interpretarea şi aplicarea legii, atribut exclusiv al instanţei şi nu a unui expert.

Consideră şi că instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului, fără a verifica ea însăşi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la onorariul expert în cuantum de 6.000 RON, arată că instanţa de fond nu a remarcat că această sumă, raportat la activitatea desfăşurată pentru întocmirea raportului, naşte serioase îndoieli cu privire la imparţialitatea persoanei căreia instanţa de judecată i-a delegat responsabilitatea de a interpreta legea şi înscrisurile.

Faţă de aceste aspecte, apreciază că în mod eronat instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză, cu omiterea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, precum şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

2. Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a unor dispoziţii din dreptul Uniunii, precum Directiva 2006/112, potrivit cărora unei societăţi nu i se poate refuza dreptul de deducere a cheltuielilor de achiziţie materiale, prestări servicii şi a TVA aferentă datorită comportamentului fiscal neconform al furnizorilor săi.

A omis însă că jurisprudenţa CJUE trebuie aplicată în conformitate cu starea de fapt din speţă. Astfel, principiile directoare desprinse din cauzele relevante trebuie aplicate în concret, fiind pliate exact pe starea de fapt expusă, iar nu printr-o simplă înşiruire a regulilor incidente în materie.

Pentru a beneficia de dreptul de deducere, contribuabilul trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii. Dreptul de deducere se naşte în momentul exigibilităţii taxei, mai exact în momentul efectuării serviciilor în cauză - în folosul realizării operaţiunilor economice. A doua condiţie constă în aceea că persoana impozabilă trebuie să deţină o factură/un document justificativ, întocmit în conformitate cu legea.

În speţă, instanţa trebuia să analizeze caracterul real al faptelor pe care au fost emise facturi, care nu au fost înregistrate în contabilitatea furnizorilor, motiv pentru care nu mai constituie documente justificative pentru a deduce TVA-ul aferent acelor achiziţii.

Astfel, prin rapoartele de inspecţie fiscală organul fiscal a arătat că partenerii contractuali ai reclamantei nu au declarat livrările, achiziţiile sau serviciile prestate, că nu au colectat TVA-ul aferent acestor servicii, nu au obţinut profit, iar unii dintre ei au anulat dreptul de înregistrate în scopuri de TVA.

Apreciază că prin efectuarea unei expertize contabile nu se poate demonstra realitatea operaţiunilor fiscale. Această dovadă se poate realiza doar cu ajutorul unor "acte financiar contabile si a altor documente cu relevanţă fiscală." Simpla achiziţie a unor bunuri indicate pe factură nu dau automat naştere la posibilitatea rambursării TVA-ului, scopul economic concret nefiind dovedit doar prin existenta unei simple facturi. Datorită acestor motive, în mod corect organul fiscal a refuzat dreptul de deducere al contribuabilului.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste aspecte, cu toate că în acelaşi sens sunt şi disp. art. 167 din Directiva 2006/112, potrivit căruia dreptul de deducere a TVA ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă. Or, în cauză, TVA nu a devenit exigibilă.

Mai mult, potrivit art. 218, art. 219 şi art. 222 din Directiva TVA dreptul de deducere se evidenţiază prin întocmirea unei facturi sau a unui document justificativ.

Astfel, dreptul de deducere trebuie exercitat doar dacă bunurile au fost livrate sau serviciile au fost prestate. Or, în cauză, serviciile nu au fost prestate efectiv. în al doilea rând, este necesar ca persoana impozabilă să deţină o factură sau un document justificativ care poate fi asimilat unei facturi, în funcţie de criteriile impuse de stat.

Invocând art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal arată că sunt deductibile numai acele cheltuieli efectuate în vederea desfăşurării activităţii societăţii (operaţiuni taxabile) şi numai dacă pentru fiecare cheltuială există documente justificative.

Nu se pot reţine, în sensul celor expuse, argumente precum că, odată ce a fost achiziţionat un bun/marfă/servicii concluzia este aceea că este utilizat pentru desfăşurarea activităţii societăţii, aşa cum a apreciat instanţa de fond.

Prin Ordonanţa din 02.12.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2011 s-a reţinut că reprezentanţii S.C. C. S.R.L. Iaşi şi S.C. D. S.R.L. Iaşi au recunoscut că au desfăşurat activităţi comerciale cu reclamanta din prezenta cauză.

Instanţa de fond nu a observat că, deşi cele două societăţi au recunoscut tranzacţiile desfăşurate, din punct de vedere fiscal S.C. A. S.R.L. nu are dreptul legal de a deduce TVA atât timp cât acesta nu a fost colectat. Faptul că organul de cercetare penală a menţionat în Ordonanţa de clasare că cele două societăţi şi reclamanta au desfăşurat relaţii comerciale reale, dovedesc că acesta nu s-a raportat şi la legislaţia fiscală aplicabilă în cauză.

Or, chiar practica CJUE susţine că dreptul de deducere a TVA ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă, iar în cauză TVA nu a devenit exigibilă.

Sintetizând, precizează că neacceptarea dreptului de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată a avut în vedere caracterul fictiv/nereal al achiziţiilor efectuate de S.C. A. S.R.L. Galaţi de la partenerii societăţii având în vedere corespondenţa efectuată cu organele fiscale competente precum şi din concluziile desprinse din consultarea bazei de date a ANAF cu privire la comportamentul fiscal al acestor societăţi.

Faptul că reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi a înregistrat în evidenţa contabilă vânzarea mărfurilor considerate ca fiind achiziţionate de la aceşti parteneri, nu demonstrează că tranzacţiile au fost reale în totalitate, ci numai din punct de vedere al livrărilor efectuate. Argumentele prezentate de organul de inspecţie fiscală în actul de control întocmit au fost aduse tocmai pentru a demonstra faptul ca S.C. A. S.R.L. Galaţi a încercat prin înregistrarea achiziţiilor fictive/nereale să creeze o provenienţă licită a mărfurilor comercializate.

Dreptul de deducere a TVA nu poate fi exercitat prin simplul fapt că S.C. A. S.R.L. deţine o factură fiscală emisă pe numele său care să cuprindă informaţiile prevăzute de actele normative în vigoare. Pentru a beneficia de dreptul de deducere bunurile trebuie să fie efectiv livrate, iar livrările trebuie să aibă la bază facturi fiscale sau alte documente legal aprobate.

Atât timp cât din verificările încrucişate efectuate şi din consultarea bazelor de date al ANAF a rezultat faptul că partenerii respectivi nu au avut capacitatea de a desfăşura tranzacţiile înregistrate de către S.C. A. S.R.L., în mod corect organul de inspecţie nu a acordat drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată şi a cheltuielilor aferente achiziţiilor fictive/nereale înregistrate în evidenta contabilă.

Solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare solicitănd respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele motive.

Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei prin aceasta se face trimitere la fiecare înscris depus de reclamantă coroborat cu raportul de expertiză efectuat în cauză. Instanţa de fond analizează fiecare societate în parte şi face trimitere la filele depuse de reclamantă si le coroborează atat cu raportul de expertiză cât şi cu ordonanţa de clasare. Mai mult, interpreteza şi aplică legea faţă de toate actele depuse la dosar şi nu retine în exclusivitate motivarea celor doi experţi, în contrar celor menţionate prin recurs.

În ceea ce priveşte, susţinerea ca instanţa trebuia sa aiba în vedere că onorariul de 6000 RON este unul redus şi că trebuia să nască suspiciunea instanţei ca expertul nu a fost imparţial, arată că, după admiterea probei cu expertiză fiscală, instanţa a pus în vedere reclamantei să achite un onorariu cu caracter provizoriu în valoare de 2.500 RON. După efectuarea raportului de expertiză, expertul a solicitat suplimentarea onorariului cu o sumă mai mare de 8.000 RON. Instanţa, analizand cererea expertului, a admis-o în parte, suplimentând onorariu cu suma de 6.000 RON. Prin urmare, onorariu expert, in total a fost de 8.500 RON, astfel că este unul substanţial.

Cu privire la faptul ca expertul este cel care a interpretat legea şi nu instanţa arată că parte din obiectivele expertizei au fost stabilite şi de recurente care nu au formulat obiectiuni la raportul de expertiză. Instanţa a coroborat toate probele, cu raportul de expertiza.

Susţinerea cum că nu se poate demostra realitatea operaţiunilor fiscale şi că în mod fictiv societatea a introdus în contabilitate documente cu aparenţă justificativă sunt nereale, acestea fiind doar suspiciuni ale recurentelor, nedovedite. Pentru faptul că societatea ar fi introdus în contabilitate documente contabile fictive s-a formulat si plângere penală, facand obiectul dosarului penal nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetul de pe langa Tribunalul Galaţi în care s-a dispus, la data de 02.12.2014 prin ordonanţa nr. 974/P/2011 emisă de Parchetul de pe langa Tribunalul Galaţi, clasarea cauzei, întrucât nu exista probe că administratorul societăţii S.C. A. S.R.L. a săvârşit infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală.

Arată că recurentele resping de fapt orice aparare a intimatei, dovedită prin aceea că a depus în cadrul dosarului de urmărire penală cât şi în cadrul prezentului dosar înscrisuri prin care a făcut dovada că după achiziţionarea mărfurilor, la rândul său a vândut-o, deci aceasta a existat faptic şi nu doar scriptic.

Mai mult, organele fiscale ignoră în totalitate ordonanţa de clasare pronunţată de organele de urmărire penală, în care este arătat că administratorul societăţii S.C.A. S.R.L., nu a avut vreo implicare. directă ori indirectă, cu celelalte societăţi în cauză. Organul fiscal nu a formulat plângere impotriva soluţiei de clasare, practic, acceptând soluţia emisă de procuror.

Exigibilitatea TVA este indeplinită chiar odată cu cererea de rambursare întrucât nu există dovezi din care să rezulte implicarea societăţii în operaţiuni fictive. Prin urmare, instanţa de fond, în mod corect a avut în vedere şi retinut prevederile aplicabile.

Mai spunem ca instanţa in mod corect a considerat ca toate tranzacţiile efectuate au indeplinit condiţiile prevederilor anterior aratate, in sensul ca din punct de vedere formal, facturile fiscale au indeplinit informaţiile prev de art. 155 alin. (8) din Legea 571/2003.

Instanţa a mai reţinut în mod corect si jurisprudenţa naţională, respectiv Decizia ICCJ 7405/2013 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta pentru că în materie de TVA la nivelul Uniunii Europene există un drept european fiscal, operaţiunile din Codurile Fiscale ale statelor membre avându-şi sursa în Directiva 2006/112/CE a privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Faţă de prevederile arătate, în mod legal instanţa a arătat că atâta timp cât organele de control nu au făcut proba caracterului fictiv (din contră, intimata a făcut dovada că tranzacţiile nu au carcater fictiv, prin inscrisuri şi prin ordonanţa de clasare) al tranzacţiilor din care derivă, dreptul reclamantei de a deduce TVA aferent facturilor, trebuie recunoscut.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Într-o primă argumentare recurenta pârâtă critică sentinţa recurată prin prisma expertizei efectuate în cauză, arătând în esenţă că instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză, fără a verifica ea însăşi înscrisurile care au stat la baza actelor administrativ-fiscale contestate, iar expertiza pe care instanţa de fond şi-a însuşit-o nu era pertinentă, concludentă şi utilă cauzei în condiţiile în care speţa putea fi soluţionată, în raport de obiectul său, doar prin interpretarea şi aplicarea legii.

Tot referitor la expertiza efectuată în cauză recurentele pârâte îşi exprimă îndoielile cu privire la obiectivitatea acestei probe în raport de onorariul de expertiză stabilit, fără însă a arăta dacă, în opinia lor, acesta naşte îndoieli prin prisma faptului că este disproporţionat de mic sau de mare raportat la activitatea desfăşurată de expert.

Relativ la aceste motive prezentate prin cererea de recurs Înalta Curte reţine în primul rând că ele nu pot fi subsumate cazului de casare invocat de recurentele pârâte, respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care au ca ipoteză situaţia în care instanţa de fond interpretează sau aplică greşit normele de drept substanţial incidente în speţă, ceea ce nu se poate reţine relativ la o probă administrată în cauză.

De altfel, aşa cum s-a subliniat în mod constant în doctrină şi practica judiciară, recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare, care se exercită pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) expres şi limitativ reglementate ca motive de casare (art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.) iar nu pentru motive de netemeinicie printre care se înscriu şi cele legate de pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor administrate de instanţa de fond.

Pe de altă parte, instanţa de recurs procedând la analiza criticilor dezvoltate prin pct. 1 al motivelor de recurs reţine în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. că susţinerea recurentelor în sensul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată exclusiv în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a corobora concluziile acestei lucrări cu restul probelor administrate poate fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relativ la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Însă, privită chiar şi din această perspectivă, critica adusă sentinţei nu poate fi reţinută decât ca nefondată, în condiţiile în care, instanţa de fond prin sentinţă a analizat fiecare relaţie economică a intimatei reclamante cu furnizorii săi prin prisma întregului probatoriu administrat, reţinând şi indicând în analiza relaţiei cu fiecare furnizor în parte, în mod expres probele care au format convingerea sa în reţinerea stării de fapt şi de drept, respectiv înscrisuri cu caracter de documente justificative (facturi), raportul de inspecţie fiscală, ordonanţa de clasare dată de organele de urmărire penală coroborate cu expertiza întocmită.

Pe de altă parte eventualele dubii ale recurentelor pârâte relativ la obiectivitatea lucrării de specialitate efectuată în cauză puteau fi invocate în condiţiile art. 332 C. proc. civ., instituţie la care acestea nu au înţeles să apeleze, astfel de dubii privind obiectivitatea lucrării efectuate în cauză neputând fi apreciate în raport de onorariul stabilit de instanţa de fond pentru lucrarea efectuată de expert, ci numai cu privire la imparţialitatea acestuia.

Referitor la pct. 2 al motivelor de recurs prin care recurentele pârâte pun în discuţie aplicarea normelor de drept material în cauză se reţine că nici aceste argumente nu pot fi reţinute ca fondate.

Astfel, prin sentinţa pronunţată instanţa de fond a făcut o analiză completă a cauzei în primul rând în raport cu legislaţia naţională incidentă reţinând, relativ la perioada supusă inspecţiei fiscale, că în materie de TVA sunt incidente, pentru anul 2003, Legea 345/2002, privind taxa pe valoarea adăugată, iar începând cu anul 2004, dispoziţiile Codul fiscal (Legea 571/2003), în materia impozitului pe profit sunt incidente, pentru anul 2003, Legea 414/2002, iar începând cu anul 2004, dispoziţiile Codul fiscal (Legea 571/2003).

Ambele acte normative incidente în speţă în materie de TVA recunosc achizitorului, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată pentru bunurile ce i-au fost livrate sau serviciile ce i-au fost prestate de furnizorii/prestatorii săi, dovedite prin document justificative şi cu privire la care s-a făcut dovada că au fost efectiv livrate/prestate dacă sunt utilizate în scopul unei operaţiuni taxabile din punct de vedere al TVA.

În acest context instanţa de fond a făcut analiza fiecărei relaţii economice a intimatei reclamante cu furnizorii avuţi în vedere prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, reţinând în mod temeinic, relativ la unele dintre relaţiile economice analizate, că intimata reclamantă are dreptul de a deduce TVA aferent acestora, întrucât a făcut dovada achiziţionării mărfurilor cu documente justificative (facturi), operaţiunile economice au fost reale, iar mărfurile achiziţionate au fost vândute în aval cu colectarea TVA aferentă şi înregistrarea taxei în deconturile lunare.

Susţinerile recurentelor pârâte din motivele de recurs în sensul că bunurile/serviciile achiziţionate de către intimata reclamantă nu au fost în mod real livrate/prestate se bazează exclusiv pe cele reţinute iniţial prin raportul de inspecţie fiscală, fără a avea în vedere probele administrate în cauză (facturi, ordonanţă de clasare, expertiză) prin care s-a făcut, în măsura reţinută de instanţa de fond, dovada realităţii operaţiunilor economice dintre intimata reclamantă şi furnizorii acesteia.

Mai mult instanţa de fond nu a reţinut dreptul de deducere a TVA în favoarea reclamantei decât în măsura în care aceasta a prezentat documente justificative (facturi fiscale) întocmite în conformitate cu art. 155 alin. (4) din Codul fiscal (Legea 571/2003).

Comportamentul furnizorilor reclamantei în sensul că aceştia nu au declarat livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate către intimata reclamantă şi implicit TVA colectată aferentă acestor operaţiuni economice nu poate pune în discuţie dreptul de deducere al acesteia întrucât, potrivit art. 145 alin. (1) din Legea 571/2003:

"Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă."

Potrivit art. 134 alin. (3) din Legea 571/2003 "taxa devine exigibilă, la data livrării de bunuri sau la data prestării de servicii". Cu alte cuvinte dreptul de deducere al TVA ce aparţine intimatei reclamante nu poate fi condiţionat de comportamentul fiscal al furnizorilor acesteia, care nu au declarat TVA colectată aferentă livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii efectuate în mod real şi dovedite cu documente justificative întocmite în conformitate du dispoziţiile legale.

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, şi jurisprudenţa CJUE în materie este constantă în acest sens, încă de la Hotărârea Curţii din data de 12 ianuarie 2006 în cauzele Optigen Ltd (C-354/03), Fulcrum Electronics Ltd (C-355/03) şi Bond House Systems Ltd (C-484/03) împotriva Commissioners of Customs & Excise statuându-se în mod clar că "este contrar legislaţiei europene ca organele fiscale să judece o operaţiune efectuată de o persoană impozabilă luând în considerare intenţia unei alte persoane decât cea în discuţie. Fiecare operaţiune trebuie privită separat, şi nu prin prisma întregului lanţ din care face parte. Dreptul de deducere al unei persoane impozabile nu poate fi afectat de frauda săvârşită de altă persoană care face parte din lanţul de distribuţie, atâta timp cât aceasta nu avea cunoştinţă şi nici mijloacele de a cunoaşte respectiva fraudă."

Mai mult în speţă, contrar susţinerilor recurentelor pârâte, utilizarea bunurilor/serviciilor achiziţionate de către reclamantă în folosul unor operaţiuni economice nu a fost reţinut de instanţa de fond ca urmare a unei prezumpţii derivând din achiziţionarea acestora, ci în măsura dovedirii utilizării lor în scop economic potrivit probelor administrate.

În esenţă, problema conflictuală dintre părţile litigiului este una de natură factuală, recurentele pârâte afirmând în continuare caracterul fictiv al operaţiunilor de livrare bunuri/prestare servicii efectuate către reclamantă de diverşi furnizori/prestatori, deşi prin probele administrate în cauză rezultă realitatea acestora, cât şi derularea lor în condiţii legale în ceea ce o priveşte pe intimata reclamantă, ceea ce dă acesteia dreptul de deducere al TVA aferentă bunurilor/serviciilor achiziţionate cât şi la deducerea acestor cheltuieli din punct de vedere al impozitului pe profit.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâte ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI în nume propriu şi în numele DIRECŢIEI GENERALE REGIONALE A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI împotriva sentinţei nr. 282 din data de 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2020.