Suspension of tax assessment enforcement: interplay of Articles 14 and 15 Law 554/2004 and res judicata effect on imminent prejudice

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 17 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea deciziei de impunere nr. x/14.08.2018 emisă de AFM, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 604 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 604 din 19 februarie 2019, pronunţată de instanţa de fond, a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea cererii de suspendare, aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului a pornit prin a afirma că acesta nu priveşte considerentele pentru care prima instanţă a reţinut că în cauză este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat şi a arătat că recursul are ca obiect soluţia primei instanţe de respingere a cererii de suspendare pentru neîndeplinirea condiţiei prejudiciului iminent.

Din această perspectivă, a arătat că hotărârea este pronunţată cu încălcarea art. art. 15 raportat la 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea îndeplinirii condiţiei prejudiciului iminent, reclamanta s-a referit la valoarea semnificativă a obligaţiei fiscale şi disproporţia dintre cuantumul acesteia şi profitul pe care societatea l-a înregistrat în ultimii doi ani, dar şi la impactul pe care executarea silită a sumei stabilite prin decizia de impunere ar avea-o asupra fluxului de lichidităţi al societăţii.

Instanţa a înlăturat aceste argumente fără a le analiza, raportându-se la împrejurarea că reclamanta beneficiază deja de o hotărâre prin care s-a acordat suspendarea executării deciziei de impunere în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în anulare. Astfel, instanţa a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa prejudiciului iminent întrucât, în ipoteza admiterii acţiunii în anulare, efectele suspendării dispuse în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se vor prelungi până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, reclamanta obţinând astfel efectul la care tinde prin cererea de suspendare de faţă.

Recurenta-reclamantă apreciază considerentul instanţei a fi greşit, arătând că soluţia care se va pronunţa în fond asupra acţiunii în anulare a deciziei de impunere nu trebuie să fie un element în analiza îndeplinirii condiţiei legale în discuţie, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

În mod similar, instanţa a luat în considerare în mod greşit scenariul incidenţei art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care soluţia de suspendare acordată în temeiul art. 14 nu este definitivă.

Sub un al doilea aspect, instanţa a analizat eronat efectele unei eventuale admiteri a recursului împotriva sentinţei de suspendare a executării, încuviinţate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, din aceleaşi perspective care au fost arătate anterior.

Diferenţele dintre cele două demersuri judiciare (primul reglementat de art. 14 şi al doilea de art. 15 din Legea nr. 554/2004) sunt un indiciu că legiuitorul a urmărit să instituie două remedii paralele, care nu sunt intercondiţionate. Aceste diferenţe se manifestă atât în planul momentului formulării cererilor cât şi în cel al efectelor pe care hotărârile le produc. Voinţa legiuitorului a fost ca partea să aibă şansa de a solicita de două ori, în două etape diferite ale disputei, suspendarea actului administrativ, recunoscându-i implicit şi interesul de a promova două astfel de demersuri succesive, întemeiate pe art. 14 şi, respectiv, pe art. 15 din lege.

Legea nr. 554/2004 interzice numai formularea succesivă a mai multor cereri întemeiate pe art. 14 sau a mai multor cereri întemeiate pe art. 15, rezultând că nu interzice utilizarea remediului prevăzut de art. 15 atunci când s-a pronunţat o hotărâre în legătură cu soluţionarea unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 14.

În altă ordine de idei, prima instanţă a concluzionat greşit asupra neîndeplinirii cerinţei privind iminenţa pagubei, în situaţia în care acţiunea în anulare ar fi respinsă în primă instanţă, reţinând că în această ipoteză nu se poate referi la un caz bine justificat care să fie în legătură cu necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Elementul la care se raportează instanţa nu ar fi trebuit să formeze obiectul analizei din perspectiva verificării condiţiei necesităţii prevenirii unei pagube iminente, cele două condiţii de fond ale suspendării impunându-se a fi analizate distinct conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004.

Dacă prima instanţă ar fi analizat argumentele reclamantei prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, ar fi ajuns la concluzia că în speţă sunt îndeplinite cerinţele pentru a fi dispusă suspendarea. Recurenta-reclamantă reia toate argumentele expuse prin cererea introductivă cu privire la paguba iminentă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare, prin care a arătat că, raportat la prevederile art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu justifică interesul de a formula o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/14.08.2018, câtă vreme efectele juridice ale acestui act administrativ sunt deja suspendate prin sentinţa civilă nr. 4160/17.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Apreciază că prima instanţă a reţinut corect neîndeplinirea condiţiei referitoare la prevenirea pagubei iminente, câtă vreme efectele deciziei de impunere sunt suspendate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 29 iulie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul în limitele stabilite de recurentă şi prin prisma criticilor invocate, raportat la considerentele sentinţei pronunţate în fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prioritar, se impune a fi analizată apărarea intimatei-pârâte Administraţia Fondului pentru Mediu, potrivit căreia nu ar subzista interesul recurentei-reclamante în susţinerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme se bucură de efectele suspendării acordate în temeiul art. 14 din lege, prin sentinţa nr. 4160/17.10.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Apărarea va fi respinsă, Înalta Curte reţinând că sentinţa menţionată a fost reformată în recurs, prin decizia nr. 963/19.02.2020 a ÎCCJ-SCAF. Drept urmare, interesul recurentei-reclamante în susţinerea prezentei cereri de suspendare rămâne actual.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că prima instanţă, învestită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/14.08.2018 emisă de AFM, formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a plecat de la premisa că o primă cerere de suspendare a aceluiaşi titlu de creanţă fiscală, formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a fost admisă în dosarul nr. x/2018, cauză în care s-a reţinut a fi îndeplinite cele două condiţii de fond pentru acordarea suspendării, şi anume cazul bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, în definiţia dată acestor sintagme de art. 2 lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

Plecând de la premisa arătată, Curtea de apel a statuat că, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, nu ar putea contrazice efectul pozitiv al sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2018, apreciind că această hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, câtă vreme aceleaşi împrejurări de fapt şi de drept invocate în susţinerea cazului bine justificat au stat la baza ambelor demersuri judiciare ale reclamantei, respectiv al cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 şi al cererii de suspendare întemeiată pe art. 15 din Lege nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă, în debutul criticilor la adresa sentinţei recurate, a arătat în mod expres că recursul declarat nu priveşte considerentele pentru care instanţa de fond a considerat că este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat.

În acest context, Înalta Curte, raportat la limitele recursului expres indicate, constată că autoritatea de lucru judecat provizorie reţinută de instanţa de fond a devenit autoritate de lucru judecat definitivă prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a deciziei nr. 963/19.02.2020 (prin care s-a soluţionat recursul AFM declarat împotriva suspendării acordate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018) şi că aceasta îşi produce efectele în defavoarea recurentei-reclamante, decizia Înaltei Curţi, definitivă, în dosarul ultim arătat, fiind de respingere a cererii de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată într-o cerere de suspendare întemeiată pe art. 14 din lege nu ar trebui să aibă relevanţă în soluţionarea unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Cu alte cuvinte, recurenta susţine că nu operează autoritatea de lucru judecat. Rezultă, astfel, un conflict între limitele recursului stabilite explicit de parte şi criticile invocate prin recurs.

În acest context, deşi recurenta-reclamantă susţine că cele două demersuri judiciare prin care o parte vătămată poate cere suspendarea executării actului administrativ, respectiv cel reglementat de art. 14 şi cel reglementat de art. 15 din Legea nr. 554/2004, se bucură de individualitate, arătând că cele două condiţii de fond pentru acordarea suspendării trebuie analizate distinct şi independent într-o cauză întemeiată pe art. 15, faţă de o cauză întemeiată pe art. 14, Înalta Curte nu poate omite că recurenta a arătat că recursul nu vizează considerentele referitoare la reţinerea cazului bine justificat.

Or, reţinerea cazului bine justificat s-a întemeiat pe efectul pozitiv al lucrului judecat, care (între timp, devenit definitiv) este în defavoarea recurentei-reclamante.

Deşi decizia nr. 963/2020 nu este redactată la data pronunţării asupra recursului de faţă, Înalta Curte nu poate ignora că soluţia defavorabilă pronunţată în cererea de suspendare întemeiată pe art. 14 produce efecte în cauza de faţă prin prisma puterii de lucru judecat, care nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă.

Casarea de către Înalta Curte a soluţiei de suspendare acordate în temeiul art. 14 din lege, prin decizia nr. 963/2020, încă neredactată, se întemeiază fie pe concluzia neîndeplinirii ambelor condiţii de fond ale suspendării (cazul bine justificat şi necesitatea prevenirii pagubei iminente), fie pe cea a neîndeplinirii cel puţin a uneia dintre cele două condiţii.

În cazul în care s-a avut în vedere neîndeplinirea cazului bine justificat, efectul pozitiv al lucrului judecat, pe care recurenta-reclamantă nu l-a contestat, se produce în defavoarea acesteia.

În cazul în care s-a concluzionat asupra neîndeplinirii numai a condiţiei necesităţii prevenirii unei pagube iminente, înseamnă că au fost înlăturate toate argumentele recurentei-reclamante, în mod similar cauzei de faţă expuse şi în cererea întemeiată pe art. 14 referitoare la: valoarea semnificativă a obligaţiei fiscale, disproporţia acesteia în raport cu profitul înregistrat de societate, impactul pe care l-ar genera executarea sumei stabilite prin decizia de impunere asupra activităţii societăţii.

Înalta Curte nu poate subscrie la o abordare a cauzei în care, cât priveşte cerinţa cazului bine justificat, în condiţiile în care ar ajunge să fie confirmată prin motivarea deciziei nr. 963/2020, s-ar reţine autoritatea de lucru judecat a acestei decizii, iar în ceea ce priveşte cealaltă condiţie s-ar dispensa de această autoritate şi ar analiza-o pe fond, cu posibilitatea de a ajunge la o soluţie diferită de cea rămasă definitivă în cauza nr. 7007/20/2018.

Dacă se acceptă independenţa procesuală a cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, considerând-se că puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de art. 14 nu se opune într-o cerere de suspendare întemeiată pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ, atunci nu mai pot fi reţinute limitele recursului invocate de recurentă, ci instanţa de control judiciar ar trebui să se raporteze la considerentele instanţei de fond prin care s-a arătat că, dacă nu s-ar opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cazul bine justificat, ar reţine că reclamanta, în esenţă, pretinde o altă interpretare a contextului factual şi a normelor juridice incidente şi că nu este de domeniul evidenţei că interpretarea organului fiscal ar fi contra legem, context în care criticile reclamantei nu pot constitui motive de nelegalitate evidentă a actului contestat. Cu alte cuvinte, instanţa a reţinut că nu rezultă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere, la o cercetare sumară a acesteia.

Or, în atare ipoteză, Înalta Curte confirmă aceste considerente, apreciind la rândul său, că motivele de nelegalitate pe care reclamanta le-a expus în cadrul cererii de suspendare nu au valoarea unor împrejurări de fapt şi de drept de natură a pune sub semnul îndoielii legalitatea actului de impunere, într-o analiză prima facie, specifică cererii de suspendare.

Reclamanta a invocat că organizează sistemul de gestionare a anvelopelor uzate, dar nu realizează în mod efectiv operaţiunile de valorificare/reciclare, care au fost îndeplinite de B.. A arătat că a respectat toate cerinţele legale pentru a-i fi luate în considerare cantităţile declarate, AFM necontestând acest aspect şi nici buna sa credinţă, neafirmând în RIF că reclamanta ar fi cunoscut acţiunile frauduloase ale B. şi ale partenerilor acesteia. Or, reclamanta nu preia răspunderea valorificatorului, iar AFM nu a identificat vreun temei legal care să susţină răspunderea reclamantei.

Înalta Curte constată că impunerea suplimentară a reclamantei (în materie de contribuţie datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de gestionare a anvelopelor uzate) este întemeiată în fapt şi în drept de către AFM, care a invocat responsabilitatea asumată de reclamantă privind îndeplinirea obligaţiilor anuale de gestionare şi a constatat că pentru o cantitate de 4.587.138 kg deşeuri de anvelope uzate nu a putut fi identificată trasabilitatea şi nici nu a putut fi stabilit scopul util ce defineşte opearţiunea de valorificare respectivă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 211/2011 privind gestionarea deşeurilor.

Astfel, la o cercetare în aparenţă, nu rezultă că impunerea suplimentară s-ar întemeia pe o răspundere care nu aparţine reclamantei, ci valorificatorului deşeurilor, aşa cum se pretinde prin cererea de suspendare.

De asemenea, motivul referitor la stabilirea contribuţiei suplimentare pe baza unor aproximări neriguroase, nu se pretează analizei sumare specifice cererii de suspendare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 604 din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.