Religious property retrocession barred by pre-reference-period state acquisition via 1937 land registry rectification

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 1115/16.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea judeţul Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, în temeiul art. 35 alin. (1) al Legii nr. 165/2013:

1) anularea actului administrativ unilateral Decizia nr. 5092 din 21.01.2016 art. 1 potrivit căruia, se resping cererile de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea judeţul Bihor, cu privire la restituirea în natură a imobilului, compus din construcţie şi teren înscris în cartea funciară nr. x, nr. top x a localităţii Sânmartin judeţul Bihor, ulterior transcris în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin nr. top x, 280/1 întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de rectificare în anul 1937, aşadar anterior perioadei de referinţă, prevăzută de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările si completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revenirea la situaţia anterioară şi să se constate calitatea de proprietar a Prepoziturii asupra imobilului compus din construcţie şi teren înscris în cartea funciara nr. x a localităţii Sânmartin nr. top. x, 280, transcris ulterior in cartea funciara nr. x a localităţii Sânmartin nr. top x,280/1;

2) obligarea Statului Român la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 77 ani, care a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă timp de mai mult de 2 ani, din data de 10.10.2013, data rămânerii definitive şi irevocabile a Deciziei nr. 4415 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I-a civilă, întrucât rectificarea inscripţiunii la care pârâtul face referire nu a fost soluţionată nici până în ziua de azi, aceste măsuri fiind incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, combinată cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reala a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite;

3) acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin modificarea de acţiune, aflată la dosarul tribunalului, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în ceea de priveşte capătul doi al acţiunii, a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (în prezent Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale), Statul Român prin Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei şi Secretariatul de Stat pentru Culte.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 59 din 2 mai 2017, Curtea de Apel Oradea a hotărât următoarele:

- a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Secretariatului de Stat pentru Culte, Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerului Justiţiei şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva acestora ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România cu privire la capătul doi al cererii şi a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu acesta ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir", în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere;

- a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 5092/21.01.2016 emisă de pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea (în continuare Prepozitura) a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta Prepozitura a criticat sentinţa primei instanţe, considerând-o nelegală şi nemotivată. A susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanţe s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor articolului 6 TFUE, articolelor 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiul securităţii juridice, principiul tempus regit actum şi principiul non reformatio in peius.

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentă, întrucât aceasta a pretins că prima instanţă a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În opinia recurentei, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de Prepozitură constituie o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în cazul in care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanţe de urgenţă prin care şi-a exprimat dorinţa de a restitui unele imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale, însă, prin Decizia nr. 5092 din 21.01.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea acestui Ordin, reţinând ca imobilul a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, deci preluarea a operat anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, adică anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

A făcut referire recurenta-reclamantă la demersul său judiciar prin care a solicitat anularea deciziei nr. 5092 din 21.01.2016 şi retrocedarea imobilului cu construcţii şi a terenului aferent situat în comuna Sânmartin, înscris în c.f. iniţial nr. 1 Sânmartin nr. top x, transcris ulterior în cartea funciara nr. x a localităţii Sânmartin nr. top x, 280/1, invocând, totodată, o zădărnicire a dreptului de proprietate pe o durată de 77 de ani, astfel că a pretins despăgubiri, arătând şi că a suferit o sarcină disproporţionată şi excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă Decizia 4415 pronunţată de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I-a Civila, iar rectificarea inscripţiunii la care pârâta a făcut referire a rămas nesoluţionată. O astfel de măsură este apreciată de recurenta-reclamantă ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", făcându-se trimitere şi la potrivit principiul privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47, al doilea paragraf din Cartă,

Prin urmare, consideră recurenta Prepozitura că sentinţa recurată a adus atingere conţinutului esenţial al dreptului la protecţie jurisdicţională efectivă, iar principiul proporţionalităţii impune ca o măsură să fie "adaptată, necesară şi proporţională în raport cu obiectivul pe care îl urmăreşte".

A mai susţinut recurenta-reclamantă că argumentul instanţei de fond, potrivit căruia, "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare" este lipsit de temei legal şi străin de natura pricinii, întrucât hotărârile judecătoreşti se bucură de autoritate de lucru judecat, caz în care, prin prisma jurisprudenţei CEDO, instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituie o încălcare a art. 6.1 din Convenţie. În acest context a făcut trimitere recurenta-reclamantă la Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia 1-a Civila, în care, deşi s-a statuat irevocabil că litigiul privind "rectificarea inscripţiunii de sub B 1 din coala Cărţii Funciare nr. x a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. x a comunei Sânmartin, jud. Bihor, poziţia B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscripţiunea de sub Bl. se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", în fapt şi în drept consideră recurenta că litigiul nu a fost soluţionat în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Deciziei 5092/21.01.2016, admisă de către prima instanţă, a fost criticată această soluţie, fără a fi arătate aspecte de nelegalitate în această chestiune.

2) Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 din C. proc. civ.

Susţine Prepozitura că a cerut sa fie pusă în aplicare o hotărâre irevocabila, si anume Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul x/2012 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă, având ca obiect "Refacerea dosarului" nr. 804/1938 şi, totodată, consideră că instanţa de recurs va trebui să verifice, în mod concret, dacă a fost sau nu respectat principiul proporţionalităţii, aşadar nerestituirea unui bun eclesiastic romano-catolic trebuie să fie "adaptată, necesară şi proporţională în raport cu obiectivul pe care îl urmăreşte", în cazul în care instanţa de fond nu a răspuns la problema că, în împrejurările în care procedura principală din anul 1937 a rămas nesoluţionată şi în ziua de azi, atunci cererea Prepoziturii nu ar fi trebuit totuşi să fie analizată în continuare de instanţele competente din statul Roman.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond, neţinând seama de Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013, a încălcat autoritatea de lucru judecat, exagerând cu privire la întabularea nefinalizată, iar instanţa de recurs nu poate refuza să examineze o problemă fundamentală a litigiului, întrucât aceasta trebuie sa se limiteze la interpretarea corectă a art. 168 al Regulamentului Cărţii Funciare, regulament care nu permite o astfel de schimbare - aşa cum s-a făcut în încheierea atacată - decât prin acţiunea în justiţie, adică printr-un proces, astfel încât, în condiţiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlul recurentei, acesta îşi produce efectele în mod valabil, conform art. 35 al Decretului-Lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierii se va putea săvârşi, în lipsa acordului părţilor, numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În acest sens, a menţionat recurenta-reclamantă Decizia RIL nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, ce stabileşte că "acţiunile de carte funciara (în prestaţie tabulara şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938."

Invocând ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că, prin sentinţa atacată, a fost discriminată direct pe motiv de religie, invocând prevederile articolului 2 alin. (2) litera (b) din Directiva 2000/43/CE, în care se arată că "o discriminare religioasă directă se produce atunci când, din motive de apartenenţă religioasă, o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană [articolul 2 alin. (2) litera (a) coroborat cu articolul 1]". Susţine recurenta-reclamantă că inegalitatea de tratament, în acest caz, este direct legată de apartenenţa religioasă.

Motivul de casare privind încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat de recurenta-reclamantă în calea de atac declarată, fiind solicitată trimiterea unei întrebări preliminare la CJUE, în conformitate cu art. 267 TFUE, pentru faptul că sentinţa atacată nu este corespunzător motivată, iar în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii sentinţei civile recurate.

Arată recurenta că argumentele instanţei de fond, potrivit cărora "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare" nu sunt suficiente, în cazul în care problemele ridicate în litigiul principal nu pot fi soluţionate doar în lumina art. art. 32 din Decretul-Lege 115/1938, potrivit cărora, "dacă în cartea funciara s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma că acel drept nu există," fără pronunţarea asupra validităţii încheierii de carte funciara nr. x din 1937.

Referitor la acest aspect, susţine recurenta că o astfel de sentinţă trebuie să evidenţieze în mod clar motivele care justifică respectivul refuz de a judeca petitul nr. 2, fiind invocate drept temei al acestor critici articolele 2, 3 şi 6 TFUE şi articolele 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

Tot în criticile ample formulate de recurenta-reclamantă s-a invocat şi abuzul de putere de către judecătorul fondului, susţinându-se că numai prin exces de putere, cu ignorarea prevederilor art. 366 si 369, 424, 425 si 431 din C. civ. austriac şi ale art. 94 din Regulamentul de carte funciară din x, a putut să susţină prima instanţă că "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare", cât timp, în speţă, este de necontestat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris iniţial în Cartea Funciară a localităţii Sânmartin nr. 1 este intabulat pe numele recurentei, iar intimatul Statul Roman a acţionat prin delegatul sau, A., fără studii juridice, acesta nefiind avocat, nefiind atacată întabularea din partea B17 în cartea funciara nr. x Sânmartin cu acţiune de radiere pentru nevalabilitate, în conformitate cu art. 148 din Regulamentul de cartea funciara din x decembrie 1855, ca atare art. 168 din Regulamentul de cartea funciara din x nu era aplicabil în prezenta cauză.

Ca urmare, consideră recurenta Prepozitura că este admisibil petitul 2 privind plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al ordinului bisericesc asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 80 ani, care au făcut ca respectivul Ordin să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă timp de 79-80 de ani, ca si pentru lipsa de folosinţa în situaţia în care, începând din 18 septembrie 1937 până la 28.02.2017 în dosarul nr. x/1937 al Tribunalul Bihor, secţia a IV-a civilă nu s-a mai fixat termen pentru dezbaterea procesului şi, ca urmare, nici excepţia de perimare şi nici excepţia de prescripţie nu au intervenit în Dosarul nr. x/1937 al Tribunalului Bihor, secţia a II-a Civila.

3.2. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, potrivit art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de recurs trebuie să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară:

"Dispoziţiile art. 2, 6, 9, 10, 19, 167 si 168 alin. (1), alin. (2) si alin. (3) din TFUE si ale articolelor 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 167 si 168 din TFUE, principiul securităţii juridice, principiul non reformatio in peius şi principiul tempus regit actum pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum O.U.G. nr. 94/2000?

Care este sensul expresiei "ca, in anul 1937, in baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoare Statului Roman cu titlu de rectificare", având in vedere ca din cuprinsul articolului 7 din Legea nr. 213/1998, reiese ca:

"Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

pe cale naturală;

prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

prin alte moduri prevăzute de lege?"

Mai precis, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, expresia "in baza încheierii de carte funciara nr. x" impune ca comisia speciala să meargă mai departe şi să stabilească scopul economic al "intabulării dreptului de proprietate a statului roman la acel moment 1937?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, trebuie să se considere că articolul 7 din Legea nr. 213/1998 este conform cu dreptul Uniunii Europene, în special cu principiile generale ale Uniunii privind protecţia drepturilor dobândite, cu principiul neretroactivităţii şi cu Carta?

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei şi Cercetării, potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2019), precum şi intimaţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Externe, Comisia Specială de Retrocedare, Secretariatul de Stat pentru Culte, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestor instituţii este legală şi, pe cale de consecinţă, se impune a fi menţinută.

4.1 Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sf. Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 59/02.05.2017, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, arătând că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a respins acţiunea reclamantei şi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Educaţiei Naţionale.

A reiterat intimatul-pârât în dosarul de recurs excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul educaţiei şi Cercetării), întrucât, în prezenta cauză nu este vorba despre un act administrativ emis de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Având în vedere obiectul şi temeiul pretenţiilor formulate, îndreptate împotriva pârâtului statul român, susţine intimatul MEN că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligaţiei de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii, iar reprezentarea sa în proces se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice.

În conformitate cu prevederile art. 155 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în coroborare cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare şi cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a susţinut intimatul-pârât MEC că acţiunea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile descrise de art. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv vătămarea într-un drept sau interes legitim să fie făcută de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, în sensul că Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu a emis decizia a cărei anulare se solicită.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. În ceea ce priveşte recursul, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, arătând, în esenţă, că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive este legală şi, pe cale de consecinţă, se impune a fi menţinută.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe, criticile aduse hotărârii pronunţate de prima instanţă de către recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea sunt considerate de către intimatul-pârât MAE ca neîntemeiate, iar soluţia primei instanţe, în opinia acestei părţi, este una legală şi temeinică. S-a reiterat în cuprinsul acestei întâmpinări că Ministerul Afacerilor Externe nu este emitentul actului administrativ a cărui anulare o solicită recurenta-reclamantă, acest act emanând de la o altă autoritate, respectiv de la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe nu este deţinătorul imobilului a cărui retrocedare este solicitată.

Faţă de cele arătate, nu a fost justificată calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în ceea ce priveşte plata unor despăgubiri pentru "zădărnicirea dreptului de proprietate (...) asupra terenurilor" ce fac obiectul prezentei cauze.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apreciază intimatul-pârât că în mod legal instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, din analiza art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă faptul că perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare o reprezintă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlu de rectificare în anul 1937, este neîntemeiată cererea de retrocedare formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, actul normativ având aplicabilitate în cazul imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Referitor la susţinerile recurentei-reclamante cu privire la faptul că potrivit răspunsului eliberat de Ministerul Afacerilor Externe din România - Unitatea Arhive Diplomatice cu nr. N3/804/25.09.2014, "bunurile Subscrisului ordin monahal romano-catolic situat în Municipiul Oradea înscrise în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Oradea au fost preluate prin Acordul referitor la reglementarea unor probleme financiare şi patrimoniale pendinte între Republica Populară Română şi Republica Socialistă Cehoslovacă, cu protocolul adiţional (încheiat la Bucureşti, la 3 august 1960) (...)", se subliniază prin întâmpinare faptul că Ministerul Afacerilor Externe nu a emis opinii juridice cu privire la situaţia bunului revendicat de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, neavând competenţe în acest sens.

Afirmaţia din cererea de recurs potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat prin Acordul referitor la reglementarea unor probleme financiare şi patrimoniale pendinte între Republica Populară Română şi Republica Socialistă Cehoslovacă din 1960 reprezintă o concluzie a recurentei-reclamante, iar Ministerul Afacerilor Externe nu a formulat această interpretare, nici în cuprinsul adresei cu nr. x/25.09.2014 şi nici în alt context.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, solicită intimatul-pârât MAE să fie respinsă ca inadmisibilă, având în vedere următoarele:

1. în esenţă, prin intermediul întrebării preliminare propuse, recurenta-reclamantă doreşte să afle dacă dispoziţiile art. 2, 6, 9 10, 19, 167 şi 168 alin. (1), alin. (2) şi alin (3) din TFUE şi ale articolelor 17, 20, 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiul securităţii juridice, principiul non reformatio in pejus şi principiul tempus regit actum pot fi interpretate că se opun unei reglementări precum O.U.G. nr. 94/2000, respectiv dacă dreptul Uniunii Europene, în special principiile generale privind protecţia drepturilor dobândite, principiul neretroactivităţii şi Carta se opun unor dispoziţii legale naţionale precum cele ale O.U.G. nr. 94/2000 şi ale articolului 7 din Legea nr. 213/1998.

Referitor la aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit articolului 51, arată intimatul MAE că aceasta se adresează în primul rând instituţiilor şi organelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, în ceea ce priveşte statele membre. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că acestora le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii, numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Dispoziţiile Cartei nu pot constitui, prin ele însele, temei al competenţei CJUE de a se pronunţa asupra cererii de decizie preliminară. Potrivit Recomandărilor, din cererea de decizie preliminară trebuie să reiasă că o altă normă decât Carta este aplicabilă cauzei principale.

Conform articolului 5 alin. (2) TFUE Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. Categoriile de domenii şi de competenţe ale Uniunii sunt reglementate la articolele 2-6 TFUE.

În litigiul principal, atât procedura retrocedării bunurilor, prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, cât şi regimul juridic al dreptului de proprietate publică, reglementat de Legea nr. 213/1998, reprezintă domenii ce ţin de competenţa exclusivă a statelor membre. Analiza cererii recurentei-reclamante privind sesizarea CJUE determină concluzia că litigiul principal derivă dintr-un raport juridic de drept administrativ, născut ca urmare a aplicării dispoziţiilor legislaţiei naţionale privind retrocedarea unor bunuri, într-un context care nu prezintă nicio legătură cu dreptul Uniunii. Litigiul principal nu conţine niciun element concret care să permită să se considere că Decizia nr. 5092/21.01.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, contestată în litigiul principal, ar constitui o măsură de punere în aplicare a dreptului Uniunii sau ar prezenta alte elemente de legătură cu acesta din urmă. Or, potrivit jurisprudenţei CJUE, atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze.

Nu în ultimul rând, a subliniat intimatul MAE că recurenta-reclamantă a solicitat inclusiv interpretarea unor dispoziţii din hotărâri judecătoreşti sau acte interne, respectiv interpretarea unor paragrafe din hotărâri judecătoreşti sau acte interne, referitor, între altele, la întabularea dreptului de proprietate al statului român, aspect care excedează competenţei CJUE.

În plus faţă de menţiunile anterioare, a subliniat intimatul-pârât că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între CJUE şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe.

În acest context, Curtea a statuat că întrebările preliminare adresate de instanţa de trimitere beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Cu toate acestea, Curtea va refuza să se pronunţe atunci când este evident că interpretarea unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate. Pentru a da Curţii posibilitatea de a oferi un răspuns util întrebărilor preliminare, este esenţial ca instanţa de trimitere să furnizeze o expunere clară a contextului factual şi normativ în care se înscrie litigiul. De asemenea, este necesar ca instanţa de trimitere să precizeze motivele care au determinat-o să îşi pună întrebări cu privire la interpretarea anumitor dispoziţii de drept al Uniunii şi să considere necesară sesizarea Curţii. Instanţa de trimitere trebuie să furnizeze un minimum de explicaţii de natură a justifica alegerea sa în privinţa dispoziţiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită, precum şi legătura pe care o stabileşte între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă litigiului principal. Curtea poate constata că este inadmisibilă o cerere de decizie preliminară care nu îndeplineşte cerinţele mai sus enunţate.

Reperele jurisprudenţiale antemenţionate vizează condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de decizie preliminară. Ele pot fi avute în vedere de instanţa naţională, în cadrul analizei sale cu privire la admisibilitatea unei propuneri de cerere de decizie preliminară, formulată de părţile litigante. În acest context, remarcă intimatul MAE că, în cererea sa, recurenta-reclamantă nu a descris suficient situaţia de fapt şi de drept şi nu a demonstrat că întrebările preliminare sunt utile şi pertinente pentru soluţionarea cauzei de faţă. Nu în ultimul rând, practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Sub acest aspect, întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Faţă de cele expuse, a solicitat intimatul-pârât MAE să se respingă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi, în consecinţă, menţinerea ca legală a sentinţei civile nr. 59/2017, pronunţată la data de 02 mai 2017 de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

4.3. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 59/CA/02.05.2017 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea.

Analizând susţinerile invocate de către recurenta-reclamantă, consideră intimata-pârâtă că acestea nu se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privitor la depăşirea limitelor puterii judecătoreşti ca imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera autorităţii legislative sau executive.

Aspectele criticate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă, în opinia intimatei-pârâte, depăşiri ale puterii judecătoreşti, ci exercitări în limitele legii tocmai a acestei puteri judecătoreşti, instanţa fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate în cauză în vederea formulării unei convingeri proprii.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a făcut o analiză justă a tuturor înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, în special a cărţii funciare nr. x a localităţii Sânmartin.

Aşadar, potrivit C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, imobilul înscris iniţial în C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 280/1 a intrat în proprietatea statului român, în anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x/20.03.1937.

Având în vedere înscrierile cuprinse în cartea funciară mai sus menţionată, consideră intimata Comisia Specială de Retrocedare că, în mod corect, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere.

A arătat intimata-pârâtă că, deşi a fost formulată o cerere de adresare a unei întrebări preliminare către CJUE, în speţa dedusă judecăţii întrebarea formulată de către recurentă nu vizează niciunul din cazurile care să justifice pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiind inadmisibilă această solicitare a recurentei-reclamante.

Arată intimata-pârâtă că, la data 19.06.2012, Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a depus, în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o cerere cuprinzând aceeaşi întrebare preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar prin decizia nr. 4604/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie.

În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat faptul că, în ceea ce priveşte obligaţia de trimitere prevăzută de art. 267 alin. (3) TFUE, respectiv, în cazul în care o asemenea chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, aceasta nu are caracter absolut, ci astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele naţionale au obligaţia să aprecieze dacă este necesară trimiterea, aşadar, instanţa naţională având competenţa de a decide dacă există efectiv o îndoială care să justifice o întrebare preliminară.

Astfel, instanţele naţionale nu sunt obligate să adreseze Curţii Europene de Justiţie o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului comunitar dacă întrebarea nu este relevantă, în sensul că aceasta nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte soluţionarea litigiului.

Obligaţia de sesizare prevăzută de art. 267 TFUE, impusă instanţelor naţionale cu privire la întrebările de interpretare a tratatului şi cu privire la actele adoptate de instituţiile comunitare, se înscrie, astfel cum s-a statuat în doctrină şi în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul cooperării instituite între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea asigurării unei bune aplicări şi a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 267 TFUE a reieşit faptul că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

Cu strictă referire la speţa de faţă, solicită intimata-pârâtă să constate instanţa de recurs că elementele de fapt şi de drept susţinute de către recurenta-reclamantă prin cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 267 TFUE nu întrunesc condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, iar faptele la care se referă recurenta în cuprinsul respectivei acţiuni au avut loc anterior aderării statului român la Uniunea Europeană, constituind astfel o cauză de inadmisibilitate prevăzută de către Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Mai mult decât atât, potrivit practicii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta nu este competentă să se pronunţe cu privire la probleme de drept ivite în cadrul acţiunii principale şi nici să soluţioneze divergenţele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.

In cadrul procedurii întrebărilor preliminare, rolul Curţii este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia şi nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul acţiunii principale, rol ce revine instanţei naţionale.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat intimata-pârâtă să fie respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În privinţa criticilor din recurs, a susţinut intimata Comisia specială de retrocedare că recurenta-reclamantă a indicat formal motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., iar din modul în care au fost dezvoltate aceste motive de casare reiese faptul că se doreşte o rejudecare a cauzei sub toate aspectele (în sensul prevederilor art. 3041 C. proc. civ. din 1865), în sensul transformării recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă, situaţie care nu este posibilă, recursul vizând exclusiv un control de legalitate a sentinţei pronunţate.

Pe fond, a considerat intimata-pârâtă că este temeinică şi legală sentinţa civilă nr. 59/2017, întrucât, astfel cum reiese din prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se restituie imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Din analiza acestui text de lege reiese faptul că perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, o reprezintă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, conform pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect a unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Analizând aceste dispoziţii legale şi actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, consideră intimata-pârâtă că, în mod just, Comisia specială de retrocedare a interpretat textul de lege anterior menţionat, calificând momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind anul 1937, întrucât, potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Sânmartin, a reieşit faptul că proprietar iniţial al imobilului a fost Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare. Ulterior, în anul 1941, în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E., s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al statului român din anul 1937 (înscrierea de la poziţia Bl7) şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub Bl. al Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În baza încheierii de carte funciară nr. x/12.07.1948, poziţia 128 din Foaia B (de proprietate) a cărţii funciare nr. x a localităţii Sânmartin, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al imobilului, şi s-a restabilit situaţia anterioară de sub B17, în favoarea statului român, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privind legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii maghiare.

Din examinarea acestor înscrieri rezultă că imobilul a intrat în proprietatea statului român în anul 1937, astfel că această dată excedează perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, şi anume 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În concluzie, solicită intimata-pârâtă respingerea recursului Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 59 pronunţată în şedinţa publică din data de 2 mai 2017 de către Curtea de Apel Oradea.

4.4 Intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului declarat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 50/CA/2017, prin care a fost constatată lipsa calităţii procesuale pasive a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată depusă în faţa instanţei la primul termen de judecată, recurenta-reclamantă a înţeles să cheme în judecată, pe lângă această autoritate a statului român, în calitate de pârâţi, şi pe Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei şi Secretariatul de Stat pentru Culte.

A susţinut intimatul-pârât că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat (Decizia nr. 5092/21.01.2016), a fost emis de o altă autoritate a statului, respectiv de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., recurenta-reclamantă avea obligaţia de a dovedi calitatea procesuală a Secretariatul de Stat pentru Culte în prezenta cauză, ca subiect al raportului juridic litigios, lucru nerealizat pe parcursul dezbaterilor fondului.

A mai susţinut intimatul-pârât că acesta nu deţine în administrare imobilul a cărui retrocedare o solicită Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, cu sediul în Municipiul Oradea, str. x, nr. 14/14, jud. Bihor, iar documentele care au stat la baza dosarului nr. x/1937 al Curţii de Apel Oradea, secţia a Ii-a contencios administrativ, având ca obiect anularea Ordinului nr. 220241/18.12.1926 emis de către Ministerul Educaţiei Naţionale prin care a fost anulat Ordinul nr. 52929/1930, şi în care Ministerului Cultelor şi Artelor a avut calitatea de pârât, nu se regăsesc în arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte.

4.5 Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată şi menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi litigante.

A susţinut intimatul-pârât Ministerul Justiţiei că, potrivit H.G. nr. 625/2009 privind organizarea şi funcţionarea sa, îndeplineşte doar atribuţii specifice, strict determinate de lege, neputând fi obligat în raport de obiectul cererii deduse judecăţii.

A mai arătat intimatul-pârât că reclamanta-recurentă a solicitat introducerea în cauză a acestei instituţii cu unicul scop ca instanţa, în măsura în care ar fi încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, să îi pună în vedere Ministerului Justiţiei să depună la dosarul cauzei documente dintr-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Bihor în anul 1937, iar în legătură cu această solicitare pârâtul MJ a depus la dosarul instanţei de fond o copie a adresei Tribunalului Bihor nr. 5739/17/A/28.09.2016, conform căreia "dosarele anilor 1936 şi 1938 au fost predate arhivelor naţionale".

4.6 Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii judecătoreşti atacate astfel cum a fost pronunţată.

A arătat intimatul-pârât că s-a solicitat primei instanţe, de către reclamantă, soluţionarea cererii sale având două petite, respectiv anularea Deciziei nr. 5092/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi obligarea pârâtei Statul Român la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, pentru niciunul dintre aceste capete de cerere nefiind justificată, în cauză, calitatea procesuală pasivă a MADR.

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de MADR şi a respins acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind formulată către o persoană fără calitate procesuală pasivă, soluţie care, în opinia acestui intimat-pârât, se impune a fi menţinută, ca legală şi temeinică.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 21 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a recursului formulat în cauză

II.1 Recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens Oradea (în continuare, Prepozitura) a solicitat Înaltei Curţi să adreseze instanţei de la Luxemburg câteva întrebări preliminare, pornind de la faptul că, în opinia sa, nu este motivat suficient în sentinţa recurată refuzul de a fi soluţionat petitul 2 al cererii sale, precum şi de la împrejurarea că, în accepţiunea recurentei, sunt încălcate drepturile persoanelor care aparţin unor minorităţi, în discuţie fiind vorba despre o minoritate religioasă.

Criticile referitoare la calitatea motivării unei hotărâri judecătoreşti se analizează în raport de normele procedurale naţionale, fără a fi necesară vreo verificare a compatibilităţii legislaţiei europene cu cea adoptată de statul membru în care se soluţionează litigiul în care s-a ivit cererea de adresare către CJUE a unei întrebări preliminare. Cât priveşte pretinsa discriminare de natură religioasă, a solicitat recurenta-reclamantă, în conţinutul întrebărilor formulate, să fie interpretate art. 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca opunându-se unei reglementări precum O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte observă că, potrivit prevederilor art. 51 din Cartă, "(D)ispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii."

Regimul juridic de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase, instituit prin prevederile O.U.G. nr. 94/2000, este unul în care nu sunt aplicabile normele Cartei, în lipsa unui raport de subsidiaritate între dreptul naţional şi dreptul Uniunii în această materie.

Nici în privinţa celorlalte prevederi ale legislaţiei europene, a căror interpretare a fost solicitată de către recurenta-reclamantă tot în vederea verificării compatibilităţii lor cu norma naţională reprezentată de O.U.G. nr. 94/2000, nu se poate reţine aplicabilitatea dreptului unional în litigiul având ca obiect contestarea unei decizii de respingere a unei cereri de retrocedare a unor bunuri imobile, astfel că nu sunt pertinente asemenea întrebări, a căror lămurire nu are niciun efect în planul legislaţiei naţionale, ce nu este supusă niciunei obligaţii de compatibilizare cu norma europeană ori cu principiile stabilite jurisprudenţial de către CJUE, în alte materii reglementate la nivel european.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în speţă, cererea de sesizare nu îndeplineşte condiţiile impuse de dispoziţiile art. 267 din TFUE, întrucât nu se are în vedere scopul acestei proceduri, acela al asigurării aplicării uniforme şi armonizate a dreptului comunitar la nivel european, pentru păstrarea caracterului unitar al dreptului comunitar, cât timp procedura de retrocedare a bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România este una reglementată doar la nivel naţional, fără raportare la norme unionale în această materie.

Constatând că soluţionarea cauzei depinde exclusiv de interpretarea şi aplicarea normelor de drept naţional, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie cu întrebarea preliminară formulată de recurenta-reclamantă.

II.2 Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul formulat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în raport de motivele de casare invocate, precum şi prin prisma înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă a fost cel reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea, de către instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Criticile subsumate acestui motiv de casare au vizat soluţia de respingere, de către prima instanţă, a cererii de retrocedare a unor imobile, formulată de reclamantă, în pofida faptului că, în opinia titularului acţiunii de retrocedare, Guvernul României şi-a exprimat intenţia şi dorinţa de a restitui acele imobile care au aparţinut unor minorităţi naţionale, fapt concretizat prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2000. Dincolo de amplele alegaţii pe care recurenta-reclamantă le-a cuprins în calea de atac declarată, reţine instanţa de control judiciar că nu se regăsesc veritabile critici care să poată fi încadrate în temeiul indicat, respectiv art. 488 pct. 4 C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu respectarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, exercitate în limitele prevăzute de legi şi regulamente care stabilesc câmpul de aplicare a acestor atribuţii.

Dreptul conferit prin prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a cărui încălcare a fost pretinsă de către recurenta-reclamantă prin pronunţarea sentinţei primei instanţe, este unul a cărui recunoaştere depinde de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege pentru a fi validat în patrimoniul persoanei care îl reclamă, iar analiza acestor condiţii, prin raportare la verificarea legalităţii actului administrativ atacat, intră în sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti, fără a constitui imixtiune în activitatea altei puteri.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a susţinut recurenta reclamantă că argumentul primei instanţe, conform căruia "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare", este unul lipsit de temei legal şi străin de natura pricinii, fiind obligatoriu, în opinia recurentei-reclamante, a fi observate actele de la dosar, prin care se face dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat, la nivelul anului 1961.

În exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii care formează obiectul recursului de faţă, Înalta Curte nu identifică aspecte referitoare la inserarea unor argumente străine de natura pricinii sau alte carenţe ale unei motivări neadecvate cauzei, reţinând că, astfel cum au fost redate considerentele ce au condus la formarea raţionamentului logico-juridic avut în vedere la pronunţarea soluţiei, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.. Argumentul la care a făcut referire recurenta-reclamantă este unul pe care în mod corect l-a examinat instanţa de fond, în vederea verificării condiţiei de fost proprietar al imobilului solicitat spre retrocedare, anterior perioadei vizate de O.U.G. nr. 94/2000, nefiind, aşadar, străin de natura pricinii.

Dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. reglementează motivul de casare referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, iar din amplele argumente ale recurentei-reclamante privind nelegalitatea sentinţei atacate nu se poate decela nicio critică încadrabilă în acest temei de drept. Trimiterile făcute de Prepozitură la decizia civilă nr. 4415/10.10.2013 a ÎCCJ, secţia I civilă, nu determină analiza prezentului obiect al recursului în raport de condiţiile care se verifică pentru existenţa unei autorităţi de lucru judecat a unei hotărâri anterioare celei din litigiul pendinte.

Celelalte critici formulate pe calea recursului de faţă sunt încadrabile în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ele urmând a fi sistematizate, pentru o mai bună logică a analizei lor de către instanţa de control judiciar.

Cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 5092/21.01.2016, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, se reţine că obiectul acţiunii în anulare de faţă îl constituie tocmai acest act administrativ, astfel încât legalitatea sa este cercetată pe cale principală, iar nu pe cale incidentală. Odată aleasă această modalitate de exercitare a controlului de legalitate, acest act administrativ nu poate forma şi obiect al unei excepţii de nelegalitate, astfel că, în mod corect, prima instanţă a reţinut inadmisibilitatea petitului referitor la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 5092/2016.

Alegaţiile recurentei-reclamante privind discriminarea sa pe motiv că face parte dintr-o minoritate religioasă sunt lipsite de consistenţă factuală şi juridică, întrucât nu se regăseşte niciun element de discriminare în analiza condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune retrocedarea unui bun în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. În absenţa oricărui criteriu de diferenţiere a aspectelor cercetate în legătură cu pretinsa nelegalitate a Deciziei nr. 5092/2016, în funcţie de apartenenţa religioasă a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens, se reţine că verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute în actul normativ ce legiferează această procedură de retrocedare este una bazată pe interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, indiferent de apartenenţa religioasă a titularului cererii.

Abuzul de putere la care face referire recurenta-reclamantă, în criticile aduse sentinţei atacate, nu poate fi reţinut, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a relei credinţe a judecătorului cauzei în exercitarea atribuţiilor sale conferite de legi şi regulamente, soluţia pronunţată fiind expresia unui raţionament logico-juridic clar exprimat, în care reţinerile factuale au fost corect încadrate în dispoziţii legale aplicabile cauzei.

Cât priveşte alegaţiile referitoare la atitudinea delegatului Statului Român la un moment istoric faţă de prezentul litigiu, în care se reproşează pasivitatea acestuia în exercitarea unor căi de atac pentru a fi conservate anumite drepturi pretinse de recurenta-reclamantă, asemenea critici nu au legătură cu situaţia factuală prezentă, ele fiind de prisos a fi examinate în calea de atac declarată în cauză.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că este admisibil petitul 2 al cererii sale de chemare în judecată, întrucât a fost zădărnicit dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat, pentru o perioadă de aproximativ 80 de ani, ceea ce a făcut ca Ordinul respectiv să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă în tot acest interval de timp, incluzând aici şi lipsa de folosinţă a imobilului în discuţie. Acest petit este, evident, unul subsidiar cererii principale, în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 5092/2016, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, decizie prin care a fost respinsă cererea recurentei-reclamante de retrocedare a imobilului aflat în localitatea Sânmartin, întabulat sub numerele topografice x, transcris în CF nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 280/1.

Motivul respingerii cererii de retrocedare a fost cel al nedovedirii calităţii de proprietar al bunului anterior perioadei prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, reţinându-se că Statul Român a preluat acest imobil cu titlu de rectificare, în anul 1937. În condiţiile în care recurentei-reclamante nu i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra acestui imobil, decizia atacată fiind menţinută prin soluţia primei instanţe, este evident că petitul 2 nu putea fi admis, reclamanta nefiind în drept a pretinde ceva ce nu îi aparţine.

În privinţa cadrului procesual subiectiv, criticile recurentei-reclamante au fost îndreptate împotriva soluţiei de admitere, de către prima instanţă, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a următorilor pârâţi, pentru capătul 1 de cerere: Secretariatul de Stat pentru Culte, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Justiţiei

Acţiunea în anulare a unui act administrativ se soluţionează în contradictoriu cu emitentul acelui act, astfel încât, în raport de cele solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ, singura persoană juridică ce justifică chemarea sa în judecată în calitate de pârâtă este Comisia specială de retrocedare a bunurilor aparţinând cultelor religioase din România, în calitate de emitentă a Deciziei nr. 5092/2016, prin care s-a respins cererea de retrocedare formulată de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea.

Atragerea în proces a celorlalte entităţi juridice, justificată prin menţinerea cadrului procesual stabilit în cererea de reconstituire a dosarului nr. x/1938, este una lipsită de fundament juridic în prezenta cauză, în care obiectul acţiunii judiciare îl reprezintă anularea actului administrativ, nu alt obiect dintr-o judecată distinctă purtată între titulara acţiunii de faţă şi alte părţi.

În privinţa criticilor referitoare la menţinerea actului administrativ atacat în urma controlului de legalitate exercitat de către prima instanţă, se confirmă soluţia recurată, pentru următoarele considerente:

În justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului pe care l-a solicitat spre retrocedare, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 4415/10.10.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în care s-a respins în mod irevocabil cererea formulată de Prepozitură, având ca obiect refacerea şi rejudecarea dosarului nr. x/1938 al Tribunalului Suprem, fără însă ca această decizie să consfinţească în patrimoniul recurentei-reclamante vreun drept de proprietate asupra bunului ce face obiectul retrocedării în cauză.

Din considerentele acestei decizii se reţine că dosarul a cărui reconstituire s-a cerut a fost soluţionat în faza judecăţii de fond, fără însă a fi soluţionat recursul declarat de Ordinul Premonstratens asupra încheierii nr. 70/20.02.1937, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a, în cadrul dosarului nr. x/1936.

În atare condiţii, are forţă obligatorie şi caracter opozabil recurentei-reclamante încheierea de şedinţă din 31.03.1937, pronunţată în dosarele conexate nr. x/1937 şi y/1937 aflate pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia c.f., prin care s-a ordonat rectificarea inscripţiunii de la poziţia B.1 din coala c.f. nr. x a comunei Sânmartin, judeţul Bihor, în sensul că proprietar al acestor imobile este statul român şi nu Prepozitura premostratensă din Oradea.

Împrejurarea că litigiul prin care s-a contestat de către Prepozitură actul autorităţii publice care conferea personalitate juridică acestui ordin nu a fost unul finalizat, fiind suspendat în etapa căilor de atac, fără a se face dovada reluării demersurilor judiciare în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, este una care nu face a se reţine o altă situaţie juridică decât cea avută în vedere de către Comisie, la emiterea Deciziei nr. 5092/2016, corect menţinută de către prima instanţă.

Cât timp nu s-a probat reformarea încheierii de şedinţă din anul 1937, prin care s-a dispus rectificarea cărţii funciare asupra imobilului în dispută, în favoarea Statului român, această hotărâre judecătorească este intrată în autoritate de lucru judecat şi produce efecte juridice în acest sens faţă de părţile litigante, forţa sa juridică neputând fi pusă la îndoială în absenţa oricăror dovezi în sens contrar.

Recurenta-reclamantă susţine, însă, că în absenţa unei hotărâri irevocabile în litigiile având ca obiect personalitatea sa juridică şi rectificarea cărţii funciare, nu poate fi privată de dreptul său de proprietate, invocând, în acest sens, prevederile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, sarcina probei incumbă recurentei-reclamante, în vederea dovedirii existenţei unui drept al său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat, iar încheierea de carte funciară prin care s-a dispus rectificarea în favoarea statului român are forţa probatorie a unui înscris autentic, împotriva căruia nu s-a dovedit contrariul.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Conform dispoziţiilor pct. 1 teza 1 din Norma metodologică 2005 "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţa, daca nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că imobilul care face obiectul cererii de retrocedare soluţionate prin decizia nr. 5092/21.01.2016 a fost înscris în proprietatea Statului Român în baza încheierii nr. 3461/20.03.1937, conform foii de proprietate a CF x a localităţii Sînmartin, judeţul Bihor, poziţia B.17 .

Susţinerea recurentei conform căreia preluarea imobilului a avut loc în anul 1948 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conţinutului Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sînmartin reiese că, urmare instaurării regimului de ocupaţie hortistă în Ardealul de nord, consecinţă a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris sub B 18 în aceeaşi carte funciară, în baza art. 3 din Ord. 1440/1941 M.E. radierea întabulării dreptului de proprietate de sub B 17 şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub B1 al reclamantei .

Totodată, în aceeaşi carte funciară apare înscrisă sub B24 menţiunea privind radierea dreptului de proprietate de sub B 18 şi restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară de sub B 17 în favoarea Statului Român în baza adresei Contenciosului Statului Oradea nr. 1902 din 12 iulie 1948 şi a Decretului lege 260/1945.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF nr. x a localităţii Sînmartin, nr. top x în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 21.06.1941 - 12.07.1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupaţie în Ardealul de nord iar prin efectul Legii 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situaţia dinainte de anul 1941.

De asemenea este corectă şi reţinerea judecătorului fondului, conform căreia este neîndoielnic faptul că recurenta s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945, care a restabilit situaţia anterioară anului 1941, nu are natura juridică a unui act de preluare, ci a unui act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie abuzivă asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România prin Dictatul de la Viena.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 260/1945, conform cărora "Sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentei fiind restabilit prin Ordonanţa maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, în limitele competenţei instanţei de contencios administrativ de a cenzura modul în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată legalitatea deciziei nr. 5092/21.01.2016, întrucât cererea de retrocedare formulată de recurentă nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilul fiind preluat în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referinţă a actului normativ precizat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 488 pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva sentinţei civile nr. 59 din 2 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

Respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva sentinţei civile nr. 59 din 2 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.