Unjustified revocation of corporate management mandate; judicial evaluation of damages despite statutory limitation of supervision council mandates

Şedinţa publică din data de 07 mai 2019

Deliberând, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată la 11.01.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei nete de 456.000 Euro, reprezentând daune-interese aferente revocării nejustificate şi intempestive a contractului de administrare nr. x/01.07.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3754/17.06.2016, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi a respins cererile părţilor privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelantul reclamant A. a solicitat schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la plata sumelor pretinse.

Apelanta pârâtă B. S.A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 1237/2017 din 12 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile declarate de ambele părţi, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 359.844 Euro, daune-interese, la cursul BNR din ziua plăţii, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată de la fond şi a obligat pârâta-apelantă să plătească apelantului-reclamant suma de 9.934,97 RON, cheltuieli de judecată în apel.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a apelului promovat de reclamantul A..

În motivarea recursului, pârâta a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea unor norme de drept material.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că, deşi instanţa de apel porneşte în argumentaţia sa de la premisa că părţile au fixat prin art. 9.2 din contractul de administrare o clauză de dezicere supusă prevederilor art. 1276-1277 C. civ., constată apoi că părţile nu au făcut decât să reitereze dreptul mandantului de a revoca mandatul conform prevederilor art. 2032 C. civ., iar exercitarea acestui drept trebuie făcută cu bună-credinţă şi pentru motive justificate.

În opinia recurentei, prin stabilirea unei clauze de dezicere, părţile au derogat energic de la regula unui mandat revocabil, nu au prevăzut o clauză expresă în sensul unui mandat irevocabil, astfel încât reţinerea dreptului instanţei de apel de a verifica motivele revocării este contradictorie.

Pornind de la greşita înţelegere a naturii clauzei de la art. 9.2, instanţa de apel afirmă că o expresie a abuzului o reprezintă "denunţarea neaşteptată", deşi contractul de administrare este un mandat revocabil, iar clauza de dezicere consacră un drept potestativ, care nu poate fi exercitat în mod neaşteptat.

Recurenta a mai susţinut că împrejurările cu valoare probatorie reţinute de instanţa de apel pentru a ajunge la concluzia naturii intempestive a denunţării contractului de administrare reprezintă argumente străine de natura cauzei. Astfel, limitarea accesului reclamantului în exercitarea atribuţiilor nu are nicio legătură cu existenţa şi efectele dreptului de dezicere ori de încetare a contractului înainte de termen în condiţiile art. 2032 C. civ.. De asemenea, este contrazisă logica fixării termenului de preaviz, anume de a acorda celeilalte părţi contractante posibilitatea de a-şi găsi un nou partener contractual.

Un alt motiv străin de natura cauzei este, în opinia recurentei, argumentul referitor la acordarea unui "vot de neîncredere" reclamantului prin Hotărârea AGA nr. 1/04.11.2015, ca element principal al naturii nejustificate a revocării mandatului. Argumentaţia instanţei de apel nu s-ar concilia nici cu interpretarea "per a contrario" a prevederilor art. 2032 alin. (2) C. civ., de unde rezultă că numai revocarea unui mandat declarat irevocabil de părţi poate fi apreciată ca nejustificată, atunci când are loc pentru alte motive decât culpa madatarului sau cazul fortuit ori forţa majoră.

Argumentaţia instanţei de apel este criticată şi pentru că reţine că votul de neîncredere este de natură să îl prejudicieze pe reclamant, deşi nu aceasta este cauza încetării mandatului. Pentru fapta de acordare a votului de neîncredere, recurenta ar putea fi ţinută să răspundă pe tărâm delictual, fără a conduce la lipsirea de efecte juridice a clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare.

Măsura de acordare a unui vot de neîncredere nu are legătură cu îndeplinirea/neîndeplinirea atribuţiilor, motivul real al măsurii colective de revocare fiind desfiinţarea consiliului de supraveghere. Instanţa de apel utilizează o supoziţie pentru a înlătura motivarea primei instanţe potrivit căreia votul de neîncredere este expresia deciziei băncii de a nu mai atribui reclamantului o funcţie în consiliul de administraţie.

Indicatorii economico-financiari ai băncii nu prezintă nicio relevanţă în calificarea naturii nejustificate a revocării, din moment ce, în opinia recurentei, denunţarea agreată de părţi nu trebuia justificată de obţinerea ori nu a anumitor rezultate. Mai mult, pârâta a contestat că profitul obţinut în anul 2015 este o consecinţă a activităţii consiliului de supraveghere.

În fine, recurenta a susţinut că în decizia atacată nu există nicio motivare pentru echivalarea prejudiciului pretins suferit de reclamant şi totalul remuneraţiilor care i se cuveneau acestuia pentru perioada rămasă din contractul de administrare.

Este contradictorie, în opinia recurentei, reţinerea certitudinii prejudiciului, întrucât remuneraţiile lunare s-ar fi datorat până la momentul denunţării pentru cauze obiective. Instanţa de apel nu a preluat teza reclamantului în sensul că modificarea organizării societăţii ar fi fost de faţadă, ci a consolidat argumentaţia instanţei de fond în sensul existenţei unui motiv obiectiv de denunţare, în condiţiile în care decizia de conversie a sistemului de administrare nu poate face obiectul verificării de legalitate ori de oportunitate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita interpretare a prevederilor art. 1276 şi 1277 C. civ., afirmând că exercitarea dreptului de dezicere consacră un drept potestativ şi, prin urmare, arbitrar.

Cu toate că instanţa de apel reţine existenţa în contractul de administrare a unei clauze de dezicere supuse art. 1276 C. civ., aceasta interpretează greşit efectele, plecând de la ideea că dreptul de dezicere trebuie exercitat numai justificat şi procedând în concret la verificarea conduitei mandantului. Or, existenţa unei clauze de dezicere permite încetarea contractului fără motive justificative, astfel încât niciodată apelarea la o clauză de dezicere nu poate fi considerată intempestivă, nejustificată ori abuzivă.

Prin soluţia atacată, instanţa de apel adaugă la lege, apreciind existenţa unei compatibilităţi între natura clauzei de dezicere şi posibilitatea verificării de către instanţă a naturii justificate a denunţării mandatului. Este nelegală teza potrivit căreia prevederile art. 216 alin. (2) şi art. 2032 C. civ. sunt aplicabile unei încetări prin activarea clauzei de dezicere, din moment ce clauza de dezicere nu este o aplicaţie a revocării mandatului, ci un alt mijloc distinct de încetare a contractului.

Invocând greşita aplicare în speţă a prevederilor art. 216 alin. (2) teza finală şi art. 2032 C. civ., recurenta susţine că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei confuzii sub aspectul manifestării de voinţă a mandantului, respectiv între modalitatea de încetare prin dezicere, pe de o parte, şi revocarea "ad nutum" a mandatului, pe de altă parte. Între aceste două modalităţi de încetare a contractului, există diferenţe evidente de regim juridic, dreptul de dezicere fiind manifestarea acordului de voinţă al părţilor care îşi conferă acest drept potestativ fără legătură cu executarea contractului ori cu persoana mandatarului. Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel în sensul că dreptul de dezicere este susceptibil de abuz în maniera exercitării nejustificate ori intempestive, atunci instituţia dezicerii ar deveni golită de conţinut.

Printr-un alt motiv de recurs, s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1531-1532 C. civ., referitor la stabilirea şi evaluarea prejudiciului.

Recurenta a susţinut că părţile au evaluat convenţional prejudiciul ocazionat de exercitarea dreptului de denunţare, prin clauza de la art. 9.2 din contractul de administrare, prejudiciul fiind acoperit prin plata de către pârâtă a remuneraţiilor pe un interval de 90 de zile calendaristice. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1270 şi art. 1538 C. civ., este exclusă o determinare judiciară a prejudiciului în prezenţa unei determinări convenţionale.

Argumentaţia instanţei de apel privind natura certă şi previzibilă a prejudiciului contravine reţinerii legalităţii hotărârii AGEA nr. 1/04.11.2015, astfel încât nu există nicio dovadă cu privire la faptul că mandatul reclamantului ar fi putut continua în condiţiile reorganizării structurii de conducere.

Făcând referire la dispoziţiile art. 1532 alin. (2) C. proc. civ., recurenta susţine că lipseşte orice element de certitudine cu privire la continuarea obţinerii de către reclamant a veniturilor din contractul de administrare.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. În prealabil, se impun a fi făcute anumite precizări şi clarificări referitoare la limitele analizei motivelor de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi a limitelor efectului devolutiv al apelurilor soluţionate prin decizia atacată, determinate de ceea ce s-a apelat ("tantum devolutum quantum apellatum").

Astfel cum s-a reţinut în considerentele sentinţei de primă instanţă, principala divergenţă dintre părţi priveşte modul de încetare a mandatului reclamantului în funcţia de preşedinte al consiliului de supraveghere: reclamantul susţine că mandatul a încetat prin revocare de către mandant, conform art. 2030 alin. (1) lit. a), art. 2031 alin. (1) şi art. 2032 alin. (1) C. civ., în timp ce pârâta pretinde că încetarea contractului a avut loc prin denunţare unilaterală (drept potestativ de dezicere), în temeiul clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare şi art. 1276 C. civ.

Această chestiune litigioasă a primit o dezlegare la prima instanţă, în sentinţa civilă nr. 3754/17.06.2016 reţinându-se că:

- dreptul părţii de a pune capăt contractului, în ambele situaţii invocate mai sus, "presupune aceeaşi modalitate de manifestare, semantica termenilor utilizaţi de reclamantă şi de pârâtă pentru încetarea contractului de mandat fiind, în cazul concret, aceeaşi";

- "...nu există diferenţe semnificative între cele două instituţii juridice, a revocării contractului de către mandant, respectiv a denunţării unilaterale de către acesta în temeiul clauzei de dezicere stipulate, sub aspectul efectelor pe care le produc între părţi. În ambele cazuri partea poate pretinde despăgubiri la încetarea contractului";

- "dreptul părţii căreia i se opune încetarea contractului prin denunţare unilaterală, la plata unei prestaţii în schimbul denunţării..., la care face referire art. 1276 alin. (3) din C. civ., nu reprezintă o modalitate de dezdăunare..., ci însăşi o condiţie pentru ca denunţarea să producă efecte. Aceasta nu înseamnă că dacă dreptul de a denunţa contractul a fost exercitat abuziv..., mandatarul nu ar avea dreptul la despăgubire, conform regulilor generale aplicabile răspunderii civile contractuale. În acest context, consacrarea în art. 2032 alin. (1) din C. civ. a dreptului mandatarului la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs în cazul în care revocarea de către mandant a fost nejustificată ori intempestivă reprezintă o aplicaţie a principiului răspunderii civile contractuale în cazul exercitării abuzive a dreptului de a revoca mandatul (de a denunţa unilateral, în temeiul legii, contractul de mandat)";

- "esenţial în cauză este a se stabili dacă acest contract de administrare a încetat la iniţiativa pârâtei (mandant) în mod nejustificat sau intempestiv, altfel spus dacă aceasta şi-a exercitat în mod abuziv dreptul de revoca/denunţa contractul".

Prin cererea de apel formulată, reclamantul a criticat pentru nelegalitate considerentele sentinţei referitoare la caracterul justificat şi neintempestiv al revocării şi la inexistenţa prejudiciului şi întinderea acestuia.

Prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat doar soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat la prima instanţă.

Deşi avea posibilitatea să declare apel împotriva considerentelor sentinţei citate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obţine înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le consideră greşite sau a constatărilor de fapt care o prejudiciază, referitoare la calificarea naturii juridice a clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare (clauză de dezicere), la efectele produse de această calificare şi la regimul juridic aplicabil sub aspectul dreptului mandatarului la despăgubiri în cazul în care revocarea/denunţarea a fost intempestivă ori nejustificată.

În consecinţă, era inadmisibilă reiterarea în recurs a apărării respinse de prima instanţă, chestiunea litigioasă rezolvată intrând în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.), ca urmare a neatacării cu apel a considerentelor.

În această situaţie, toate motivele de recurs referitoare la: greşita calificare a naturii clauzei, dreptul potestativ de dezicere, deosebirea de regim juridic între exercitarea dreptului de dezicere şi revocarea "ad nutum" a mandatului, efectul principal al clauzei de dezicere de a permite încetarea contractului fără motive justificative, sunt formulate "omisso medio", cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite în vederea examinării pe fond.

Ca urmare, analiza motivelor de casare invocate va fi făcută în limitele stabilite în apel, respectiv numai sub aspectele privind caracterul intempestiv şi nejustificat al încetării contractului de mandat şi întrunirea condiţiilor răspunderii civile, respectiv existenţa şi evaluarea prejudiciului cauzat prin încetarea mandatului înainte de termenul convenit.

2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, iar pentru unele aspecte nu există niciun fel de motivare (de ex: stabilirea prejudiciului).

Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; - există contradicţie între considerente, în sensul existenţei unui raport logic între două raţionamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Acest motiv de casare nu poate fi utilizat pentru a spune examinării instanţei de recurs raţionamente privind interpretarea valorii probatorii a unor împrejurări concrete în stabilirea situaţiei de fapt şi nici critici privind calificarea unor clauze contractuale sau interpretarea ori aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Lipsa de legătură cu cauza a unor considerente trebuie să fie evidentă şi neîndoielnică, în sensul inexistenţei unei conexiuni a argumentului cu elementele acţiunii deduse judecăţii (părţi, obiect, cauză). Nu se încadrează în această ipoteză critica unor argumente ale instanţei prin care se stabilesc valenţe probatorii unor împrejurări de fapt şi nici lipsa de compatibilitate între argumentul instanţei şi temeiul legal aplicabil.

2.3. Făcând aplicarea acestor considerente de principiu, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu pot fi identificate în decizia instanţei de apel considerente contradictorii şi nici motive străine de natura cauzei.

Astfel, nu este contradictorie argumentarea posibilităţii instanţei de apel de a verifica motivele revocării, respectiv de a stabili dacă revocarea/denunţarea a fost intempestivă ori nejustificată. În acest sens, trebuie avute în vedere atât limitele judecăţii în apel, cât şi limitele examinării motivelor de recurs, astfel cum au fost expuse anterior, la pct. 2.1.

Pentru a reţine că denunţarea mandatului a fost intempestivă, instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a apreciat ca relevante două împrejurări: (i) punerea reclamantului în imposibilitatea exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de preşedinte al consiliului de supraveghere anterior deciziei de revocare din 04.11.2015, prin interzicerea accesului în sediul băncii şi a restricţionării accesului la poşta electronică a societăţii; (ii) nerespectarea clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare, prin aceea că termenul de preaviz a fost acordat concomitent cu măsura denunţării, deşi părţile conveniseră ca notificarea acestei măsuri să fie comunicată celeilalte părţi cu minim 90 de zile înainte de data la care se dorea să se producă încetarea contractului, în condiţiile legii.

Aceste argumente ale instanţei de apel nu sunt străine de natura cauzei, ci în mod evident sunt într-o evidentă legătură cu problemele litigioase deduse judecăţii. În realitate, recurenta aduce critici de netemeinicie, referitoare la valoarea probatorie a unor împrejurări de fapt, aspecte care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, limitată la examinarea legalităţii hotărârii atacate.

În analiza caracterului nejustificat al revocării, instanţa de apel a avut în vedere "votul de neîncredere" acordat reclamantului prin hotărârea AGOA nr. 1/04.11.2015 şi a concluzionat argumentat că retragerea intempestivă a încrederii acordate mandatarului este expresia exercitării dreptului de revocare cu depăşirea limitelor bunei-credinţe. În urma evaluării probelor administrate, instanţa de apel a stabilit în fapt că, deşi pârâta se prevalează de un motiv obiectiv pentru încetarea mandatului - reorganizarea organelor de conducere ale societăţii, în realitate s-a avut în vedere o conotaţie negativă a "votului de neîncredere", de retragere a susţinerii datorită unei culpe a mandatarului, ce a stat la baza revocării sale.

Aceste statuări în fapt nu sunt în mod evident străine de natura cauzei şi nici nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât nu constituie aspecte de nelegalitate. Valoarea probatorie a "votului de neîncredere" şi interpretarea instanţei de apel referitoare la conotaţia unei asemenea menţiuni din hotărârea AGA de revocare reprezintă aspecte de temeinicie, astfel încât nu pot fi primite criticile recurentei prin care se tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt privind motivul încetării mandatului.

2.4. Printr-un motiv de recurs distinct, pârâta a invocat lipsa totală a motivării pentru stabilirea certitudinii prejudiciului şi pentru determinarea acestuia prin raportare la totalul remuneraţiilor cuvenite reclamantului pentru 30 de luni, în condiţiile imposibilităţii de continuare a mandatului datorită reorganizării structurii de conducere a societăţii pârâte.

Acest motiv de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

Unul dintre principiile evaluării judiciare a prejudiciului este prevăzut la art. 1533 teza a II-a C. civ. în sensul că este reparabil numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală directă şi necesară cu fapta care a generat neexecutarea contractului.

De altfel, prima instanţă a arătat în mod corect că, pentru angajarea răspunderii contractuale a mandantului, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1531-1537 C. civ., între care şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii, prima instanţă a reţinut, între altele, că prejudiciul viitor pretins de reclamant nu are caracter cert şi nu reprezintă urmarea directă şi necesară a revocării mandatului (legătura cauză-efect).

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel motivează, în mod extrem de succint şi fără a dezvolta raţionamentul, că un indiciu clar de previzibilitate a prejudiciului este valoarea remuneraţiei lunare prevăzute în contractul de administrare, considerând că plata unor asemenea sume de bani reprezintă o reparaţie echitabilă.

Deşi era obligată să analizeze prejudiciul sub toate aspectele, în raport de situaţia de fapt reţinută, şi să înlăture motivat toate apărările intimatei-pârâte, instanţa de apel nu explică legătura cauzală directă şi necesară, cerută pentru existenţa unui prejudiciu cert, ignorând împrejurarea potrivit căreia prin hotărârea AGEA din 04.11.2015 s-a decis schimbarea sistemului de administrare dintr-un sistem dualist într-un sistem unitar, ceea ce presupunea desfiinţarea consiliului de supraveghere şi a funcţiei deţinute anterior de reclamant. Această analiză exhaustivă se impunea cu atât mai mult cu cât, chiar curtea de apel a reţinut că hotărârea AGEA din 04.11.2015 nu ar putea face obiectul unei verificări a instanţei, nici sub aspectul legalităţii şi nici al oportunităţii, ceea ce înseamnă că produce efecte juridice care ar putea avea relevanţă în prezenta cauză.

Pe de altă parte, evaluarea întinderii prejudiciului s-a făcut cu ignorarea situaţiei de fapt stabilite în mod necontestat încă de la prima instanţă, din care rezulta că, prin hotărârea AGEA din 01.07.2014, reclamantul A. a fost numit membru şi preşedinte al consiliului de supraveghere pentru un mandat limitat de 2 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 15312 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc că durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.

În acest context, instanţa de apel era obligată să verifice dacă menţiunea de la art. 9.1 din contractul de administrare privind durata de 4 ani era de natură a produce efecte juridice în contra hotărârii adunării generale a acţionarilor care a stat la baza convenţiei de mandat şi cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate sau, dimpotrivă, pentru ca preşedintele consiliului de supraveghere să îşi poată exercita atribuţiile după expirarea termenului iniţial de 2 ani, era necesară o nouă hotărâre a adunării generale a acţionarilor de realegere/prelungire a mandatului reclamantului.

Pentru considerentele anterior expuse, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de lipsa motivării necesare sub aspectul evaluării judiciare a prejudiciului.

2.5. Recurenta a mai invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acesta nu poate fi primit.

Faţă de considerentele expuse anterior la pct. 2.1, nu pot fi analizate pe fond motivele de recurs referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 1276 şi 1277 C. civ., calificarea dreptului de dezicere ca un drept potestativ şi greşita aplicare a prevederilor art. 216 alin. (2) teza finală şi art. 2032 C. civ.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 2032 alin. (2) C. civ., în interpretarea "per a contrario" a textului, deoarece în situaţia mandatului revocabil în cauză, instanţele de fond au stabilit în mod definitiv că nu există diferenţe semnificative între cele două instituţii juridice, a revocării contractului de către mandant, respectiv a denunţării unilaterale de către acesta în temeiul clauzei de dezicere stipulate, sub aspectul efectelor pe care le produc între părţi. În ambele cazuri partea poate pretinde despăgubiri pentru încetarea intempestivă sau nejustificată a contractului. În această logică, instanţa de apel a stabilit caracterul abuziv al încetării contractului (care putea exclude cauzele obiective), cu atât mai mult cu cât art. 2032 alin. (2) C. civ. se referă la mandatul irevocabil.

De asemenea, nu este fondată nici susţinerea recurentei potrivit căreia părţile au evaluat convenţional prejudiciul prin stipularea preavizului la art. 9.2 din contractul de administrare.

Printr-un considerent necontestat de pârâtă şi intrat în autoritatea de lucru judecat, prima instanţă a reţinut că dreptul părţii căreia i se opune încetarea contractului prin denunţare unilaterală, la plata unei prestaţii pe perioada preavizului, nu reprezintă o modalitate de dezdăunare, iar mandatarul are dreptul la despăgubire, conform regulilor generale aplicabile răspunderii civile contractuale, dacă dreptul de a denunţa contractul a fost exercitat abuziv. Aşadar, evaluarea prejudiciului este judiciară, iar nu convenţională, prevederile art. 1538 C. civ. nefiind aplicabile.

2.6. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1237/2017 din 12 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 mai 2019.